Dima Potapov este unul dintre artiștii participanți în proiectul Artist on the Go, o platformă de mobilitate artistică și dialog intercultural, în care cuvintele devin artă. Tema ediției – How real is REAL? – explorează puterea textului într-o lume dominată de manipularea vizuală, fake news și realități fragmentate.
"Orice poate fi manipulat. Pentru mine, nu e despre ce e real sau fals, ci despre cum percepem realul și ce vedem. Cel mai interesant e cum ceea ce a fost real se schimbă în memoria noastră în timp", spune Dima.
Vorbim cu Dima Potapov în continuare despre experiența pe care a avut-o în rezidență și mai ales despre artă și cum percepem realitatea.
Experiența rezidenței în Lecce
Când am început să lucrez în Lecce, nu am avut timp să percep și să înțeleg totul în detaliu. Cel mai important pentru mine a fost să mă integrez în spațiul urban, să văd paleta clădirilor și să găsesc elemente vizuale care să creeze aluzii subtile culturii locale. De exemplu, masca mea plânge – e o aluzie la clasicism și Sfânta Maria. Nu e direct, dar starea transmisă a fost inspirată de acolo. Ideea principală a fost să fac față spațiului, pentru că dragostea mea pentru arta stradală e mai mare decât orice, și încerc să iau în calcul contextul, societatea, arhitectura și atmosfera.
Lecce e numit „muzeu în aer liber”, dar eu nu am simțit tensiunea între trecut și prezent. Muzeul e despre conservare, despre ce rămâne în timp. Eu am lucrat în periferia orașului, un loc în permanentă schimbare. Nu am interacționat prea mult cu publicul, pentru că lucram de dimineață până seara târziu, când oamenii dorm sau trec pe acolo. Am auzit doar că le place, mi-au adus dulciuri și mi s-a propus cocaină.
How real is REAL?
Orice poate fi manipulat. Pentru mine, nu e despre ce e real sau fals, ci despre cum percepem realul și ce vedem. Cel mai interesant e cum ceea ce a fost real se schimbă în memoria noastră în timp. De aceea, în procesul de judecată nu pot fi folosite cuvinte despre amintiri mai vechi de zece ani – realitatea percepută se modifică.
Nu m-am axat pe ce este real, ci pe cum vedem și simțim. Din acest motiv, cuvântul „persona” nu e prea evident – oamenii nu văd mereu că poartă o mască. Nu am lucrat cu ambiguități lingvistice; am pus în lucrare idei care contează pentru mine de-a lungul vieții. Graffiti-ul invizibil în mintea oamenilor nu a fost scopul meu. Societatea are multe probleme, arta pe perete poate schimba ceva, dar nu mereu spre bine, deci e debatable.
Artă și percepția realității
Arta mea e figurativă și pleacă din ce simt și văd în realitate. Uneori reușesc să transmit o idee, alteori nu. Realitatea e dureroasă; am crescut copil post-sovietic și am văzut multe. Pentru mine, arta e un mod de a nu acumula totul în interior, de a exprima ce nu pot spune altfel – printr-o schiță sau pe perete. Accentul pe cuvânt în proiect nu m-a deranjat. Fiind din mediul grafferilor, am făcut cuvintele mai subtile, aproape de design. Strada nu e panaceu și nu schimbă adevărul. Ea oferă posibilități și rămâne loc pentru experiment. Ce e important migrează în muzeu, dar strada rămâne folclorul junglei de beton.
Artă ca act de coeziune și rezistență
Spațiul public e loc de întâlnire și loc de conflict. Eu cred că arta documentează idei, dar nu schimbă realitatea radical. Rezistența adevărată se face cu violență și forță directă, nu cu pseudonime. Această rezidență a fost pentru mine despre oameni, despre a fi primit și a face parte dintr-o familie. Nu a fost politică sau socială, ci caldă și umană. Nu încerc să aduc un adevăr universal, ci ceva decorativ care poate avea în spate o idee sau emoții personale. Chiar dacă nu e înțeles, poate să-și facă funcția estetică sau umanistă.
Privind în viitor
Experiența din Lecce nu mi-a schimbat felul de a gândi proiectele viitoare. A fost caldă și frumoasă și sper ca toate drumurile mele și ale altora să fie la fel. Dacă ar fi să aleg un cuvânt pentru întreaga experiență, ar fi „familie”. Am fost primit ca parte dintr-o familie, am stat la masă cu ei și am plecat ca și cum aș fi avut o familie acolo.
Cât de real e realul? Eu niciodată nu am fost omul care și-a făcut aripi din pene și ceară, ca Icar. Pentru mine, realul niciodată nu a încetat să fie real. E diferit pentru fiecare și poate să nu coincidă cu al tău. Tu poți să alegi să te dai la o parte, să o accepți sau să o ignori, dar el va continua să existe indiferent ce gândești tu.
