De pe Instagram pe Bandcamp, de pe fațada unei clădiri din Guatemala și până pe pagina de Facebook, de la Burning Man la Biblioteca Națională a României, Adistu este un artist digital, animator, realizator de light art, video-mapping, holograme, instalații de video-art și câte și mai câte. Artistul a participat recent la prima ediție SURSA International Light Art Festival, o expoziție-manifest dedicată artei luminii, care a reunit a reunit mai mulți artiști internaționali.
În rândurile de mai jos, Adistu tranșează cu lejeritate angoase moderne și povestește despre haosul creativ, proiectele în care se implică, despre limitări vizuale și căutarea inspirației în spații cât mai diferite și îndepărtate.
Cum se raportează un artist digital la mediul online în 2025
Salutare! Site-ul meu este cu adevărat mort. N-am mai intrat sau updatat de ani de zile, fiindcă am observat că publicul meu, și în general al artiștilor, consumă conținut aproape exclusiv pe social media sau YouTube/Vimeo. Nu are sens să mă lupt cu morile de vânt. Sunt puțin old-school, am fost printre ultimii să intru pe Facebook și Instagram, dar în cele din urmă am înțeles cât de importantă e platforma și acum primesc majoritatea joburilor prin aceste două platforme. Fără ele, traiectoria mea internațională ar avea mult de suferit. Așa că prefer să mă focusez pe acestea. Apropo, și acel CV „impresionant” de pe site… e foarte vechi.
De la Burning Man la SURSA, din deșert în bibliotecă
Limitările pot fi foarte creative. Am mapat palate, castele, centre culturale, lăcașe de cult, sihăstrii, copaci, o motocicletă, o autocaravană, o barcă, o căruță, domuri și multe alte structuri care m-au inspirat. Mappingurile arhitecturale le văd ca lucrări colaborative cu arhitecții și inginerii care au clădit structurile, deși poate unii dintre ei nu mai sunt în viață. De asemenea, îmi place să lucrez alături de stage designeri care construiesc special pentru un eveniment. Totuși, este eliberatoare și lipsa limitărilor, atunci când am LED walls mari și e un canvas simplu, unde pot forma mai bine povestea, decât să mă constrângă ferestrele și alte elemente.
Artistul ca povestitor
Eu am început ca artist video în performance-uri în cinematografe, unde este doar un ecran simplu și lumea stă jos. Asta prefer cel mai mult, să spun povești, să ies din abstract cât pot de mult. Am și regizat câteva filme de animație, care au fost prezentate la Anim’est și alte festivaluri de gen. Aceasta este de fapt pasiunea mea, dar este foarte dificil să te afirmi în această lume. Am intrat în video art fiindcă mi s-a părut că sunt mai multe oportunități.
Influența AI
AI-ul mă ajută enorm și am început să-l folosesc de ani buni, pe când era la foarte început, cu modele gen VQGAN-CLIP și DiscoDiffusion (pentru cunoscători). AI-ul momentan nu a ajuns la AGI, nu sunt roboți care să meargă să facă inspecția la locație, să se gândească care ar fi poziția ideală de proiectat, câte proiectoare și ce fel de conținut. De asemenea, publicul general cunoaște aplicații simple de generat clipuri scurte, dar comunitatea de artiști digitali folosește de obicei platforma ComfyUI, care are workflow nodal, de programare vizuală. Desigur, folosesc și alte aplicații mai simple în combinație, dar în total, ce folosesc pe 3D + artă procedurală + 2D + AI + mapping soft ajunge la câteva zeci de softuri, deci un AI nu va putea folosi atâtea unelte simultan: trebuie să cumpere licențe, să instaleze, să testeze modele, să creeze workflow-uri originale, legături între aceste aplicații și să fie la curent cu ultimele noutăți din tutoriale, lecturi și postări ale altor creatori.
De asemenea, videoclipurile pe care le tot vedeți online, de la amatori și profesioniști, sunt extrem de scurte din cauza procesării; pentru a împleti performance-uri lungi e nevoie de o librărie mare. Eu, de obicei, am în laptop vreo 5–6 TB de materiale, create de-a lungul anilor. N-am văzut niciun robot care să vină la muncă până acum cu laptopul plin de visuals. Mai vreau să menționez că, în ultimii ani, am remixat foarte multe din lucrările mele 3D, procedurale și fractale cu AI, ceea ce m-a ajutat să am mai mult timp liber sau să produc mai multe proiecte. De asemenea, remixarea lucrărilor vechi, prin AI și prin VJing, care și ele au necesitat mult timp și curent electric la vremea lor, le dă o nouă viață. Reciclez. Nu este nicio criză existențială.
Experiența SURSA International Light Art Festival
SURSA este o mică reuniune. Am fost alături de festivalul Amural încă de la prima lor ediție, acum 10 ani, și a fost un eveniment foarte drag mie, care m-a ajutat să progresez foarte mult. După cum am menționat, eu eram VJ în cinematografe, iar Amural a fost primul loc unde am avut ocazia să învăț să lucrez și arhitectural. Am revăzut fețe cunoscute la bibliotecă și îmi pare foarte bine că proiectul a fost dus mai departe prin intermediul SURSA.
Tripoteca. Mutațiile unui proiect de suflet
Tripoteca a fost singurul festival de film și artă psihedelică din lume, pe care l-am organizat și curatoriat între 2012–2019, în 15 țări și 30 de locații. Au fost 4 ediții: prima strict românească, celelalte turnee mondiale. Acest proiect a fost 100% independent, fără finanțări sau sponsori, doar din bilete la cinematografe și galerii. Fiind un proiect pur artistic, fără reclame enervante, și fiindcă eram foarte tânăr, am reușit să adun nume foarte importante, precum Erick Oh, nominalizat la Oscar, Cyriak, care are sute de milioane de vizualizări la videoclipurile sale de pe YouTube, Julius Horsthuis, cel mai important artist fractal din lume, Android Jones, artistul care a creat, alături de Boom Festival și Burning Man, identitățile lor vizuale, Ben Ridgway, profesor de animație la San Francisco University, sau Andy Thomas, care a reapărut recent în România, la festivalul Radar. Și, desigur, mulți, mulți alții, care toți au fost foarte fericiți să afle că e un eveniment independent, sătui de invazivitatea reclamelor în cadre artistice și datorită originalității genului de eveniment.
Super, dar nu total super pentru mine ca persoană privată, în sensul că, pentru a acoperi cheltuielile cu biletele de cinema, mereu eram la limită. Iar când eram foarte tânăr, să călătoresc poate era destul (apropo, trei ani și jumătate nu am avut locuință, am fost doar pe drumuri în turnee cu Tripoteca, mereu cu un sul de printuri după mine, și pe bărci, și prin deșert, și peste tot), dar odată cu vârsta mi-am dorit și alte lucruri în viață, gen niște stabilitate financiară. Așa că, având mulți prieteni care deja erau în domeniul video-mapping sau VFX, am mers pe această direcție emergentă, văzând potențialul pe termen lung, și nu am mai avut timp de Tripoteca. Desigur, aș fi putut să încerc să schimb Tripoteca spre o direcție comercială, dar asta ar distruge magia sa; regizorii și artiștii nu ar mai fi fost atât de interesați. În plus, ar fi trebuit să angajez multă lume și să caut finanțări, ceea ce mi-ar fi luat din timpul de curator, și pur și simplu să manageriez atâția bani nu e ceva natural pentru mine, nu sunt genul „șef”.
În plus, pe vremuri cel puțin, acum mai puțin, cuvântul „psihedelic” nu prea ar fi adus finanțări; acum și-a mai pierdut din factorul controversat. Totuși, în România apreciez că cei de la Anim’est au continuat oarecum vibe-ul Tripoteca prin „Trippy Animation Night”, care văd că mereu e sold out. Eu i-am admirat foarte mult, m-au inspirat să creez Tripoteca și m-au susținut încă de la prima ediție, lăsându-mă să aduc flyere la evenimentele lor, așa că îmi pare bine că și eu i-am putut inspira puțin. Desigur, „Trippy Animation Night” nu e Tripoteca, are cu totul alt vibe curatorial, mai old-school, nu atât de mult pe video art, dar tot îmi pare bine că există. Poate, într-o bună zi, mă va apuca un dor și voi face un mic comeback. Deși estetica psihedelică și suprarealismul, în general, s-au infiltrat peste tot în cultură, nu mai e ceva atât de nișat și, implicit, și-a mai pierdut din mister.
Am văzut un pattern asemănător cu Amural, unde echipa și-a schimbat focusul pe creat instalații artistice, și a lăsat organizarea de evenimente mai moale. Nu ai cum să le faci pe toate calitativ, timpul e o resursă finită.
