În 2007, cazul Elodia a acaparat România. OTV a difuzat atunci 239 de ediții dintr-un serial care a transformat știrea dispariției unei femei într-un spectacol sinistru. Show-ul OTV a marcat recorduri de audiență și spune încă multe despre România. A fost momentul în care senzaționalismul și-a depășit limitele și a intrat în epoca post-adevăr, crede regizorul Alin Uberti, creatorul spectacolului "Adevărul despre Elodia".
Ce a făcut Dan Diaconescu la OTV în 2007: a abandonat realitatea și a construit în locul ei un univers aberant, hipnotizant. Spectacolul de teatru "Adevărul despre Elodia" pornește de la această obsesie națională și arată felul în media au alterat raportarea la adevăr, compasiune și intimitate.
"E vorba despre un subiect care, înainte să devină parte din mitologia culturalo-populară a țării, a fost un caz cât se poate de real. Durerea și pierderea pe care o dispariție, o crimă le provoacă se aflau acolo până să fie înghițite de camerele de filmat. Cum ficționalizez o realitate fără să o instrumentalizez? Se poate?", spune Alin Uberti.
"Adevărul despre Elodia" poate fi văzut săptămâna aceasta, la Teatrul Masca. Vor fi patru reprezentații, care vor avea loc pe 6 și 7 noiembrie, la orele 15:00 și 19:00.
În rândurile de mai jos, vorbim cu Alin Uberti despre cum a gândit acest spectacol, care au fost sensibilitățile și temerile în abordarea unui astfel de subiect, despre senzaționalism, post-adevăr și golul care se ascunde în spatele adevărurilor alternative și a realității negociate mediatic.
Viziunea ta
Cred că o viziune răsare dintr-un context în care avem condițiile propice pentru a visa, a planifica, a anticipa, a adapta și a evalua o idee pe termen lung. Și mi-e greu să spun că mă bucur de un astfel de context, pe de o parte pentru că lumea se mișcă la un nivel accelerat și se află într-un punct de cotitură foarte puternic: vedem cum cad niște imperii și cum se ridică altele; și atunci pot doar să privesc realitatea imediată și să încerc să îi răspund suficient de rapid încât încă să aibă un sens răspunsul meu. Pe de altă parte, contextul local e foarte arid. Cultura trăiește de pe o zi pe alta, deci, de cele mai multe ori orice seamănă cu o viziune este ucis din fașă.
“Adevărul despre Elodia” este, de exemplu, primul spectacol dintr-o trilogie pe care mi-am imaginat-o și pe care nu știu dacă am cum să o realizez. Dacă citești acest interviu și ai resursele necesare să produci spectacole de teatru, dă-mi un semn și hai să-ți povestesc ce vreau să fac.
Cât despre amprentă, încerc să fac spectacole cu mult umor. În rest mă feresc să mă apropii prea tare de un stil sau o estetică recognoscibilă de la un spectacol la altul. Cel puțin când realizez conștient că anumite alegeri pe care le fac ca artist se repetă.
Evoluția și/sau redefinirea unei viziuni și a unei amprente pentru mine asta înseamnă, că nu sunt clare, dacă cuvântul clar presupune ceva care se solidifică pe măsură ce trece timpul. O dată la ceva timp, tot ce credeam că știu arde în jurul meu și apoi găsesc alte forme și idei care mă preocupă. Așa că încerc să nu ma atașez prea tare.
Credit foto: Oana Radu
Cum priveai teatrul când ai început
Era o activitate destul de personală, într-un sens foarte naiv al cuvântului, deci nu prea-mi păsa cam cum sau unde se plasează teatrul. Era o cale prin care puteam să aparțin fără să mă simt în pericol.
Apoi am început să privesc ce fac într-un raport politic și utilitar cu exteriorul, căutam dovezi clare că ceea ce creez are efecte concrete. Voiam să salvez lumea, sau măcar să o schimb. Singurul meu obstacol era lumea.
Acum, fix în momentul în care scriu cuvintele astea, nu sunt sigur că pot să spun cu certitudine cum privesc raportul meu cu teatrul sau raportul teatrului cu lumea. Teatrul este și politic. Teatrul este și spiritual. Mă feresc să fiu fundamental.
Când te-ai gândit prima dată la acest spectacol
Anul trecut, în timp ce repetam la alt spectacol. Căutam titluri care să se lege de realitatea națională. Nu neapărat dintr-o iubire de țară, cât din nevoia de a activa categorii noi de public, din nevoia de a ajunge cumva la persoane care nu merg la teatru.
Sunt tot felul de persoane pe care le văd pe stradă sau în metrou pe care îmi doresc foarte tare să le văd și în sălile de teatru. Mi se pare că orașul începe să se deschidă, în sfârșit, după niște ani în care am simțit cam ce se întâmplă după ce ții omenirea închisă în case. Și parcă se deschide cu mai mult avânt. Parcurile sunt pline de oameni, multă lume cântă în stradă și sunt din ce în ce mai multe proteste. Pare că începem să ne recăpătăm străzile. Îmi doresc să contribui și eu la deschiderea asta, să strâng oameni în același loc. Așa că am început să caut subiecte autohtone, care mi-am imaginat că ar stârni și interesul unor persoane care n-au un obicei format în a merge la teatru și care n-au neapărat niște așteptări clare, deci nu se raportează la niște criterii de evaluare centralizate care să le dicteze ce poate și ce nu poate să fie pe scenă.
Apoi am conștientizat, bineînțeles, potrivirile.
Imagini din cadrul repetițiilor pentru spectacolul "Adevărul despre Elodia".
Credit foto: Oana Radu
De la idee la spectacolul propriu-zis
Am văzut și am citit mult David Lynch. M-am uitat, împreună cu Cosmin Stancu, scenograful spectacolului, la picturi de Francis Bacon. Cosmin mi-a trimis niște videoclip-uri de la Nirvana și Soundgarden. Am citit Kafka și am citit ce-a scris Gilles Deleuze despre Kafka și despre Francis Bacon. Am revăzut toate sezoanele din True Detective și am citit Watchmen, apoi am văzut adaptările. M-am uitat la câteva zeci de ore de emisiuni OTV de pe Youtube și am încercat, din niște arhive incomplete, să reconstruiesc, deși nu îmi era prea clar ce anume încerc să reconstruiesc.
Am căutat să dau un sens unui spectacol macabru în care, cu promisiunea edificării unui adevăr, aproape o întreagă țară privea seară de seară o adunătură de oameni care cântă, dansează pe mese, se iau la bătaie și la înjurături pentru atenție și pentru bani.
De acolo au pornit și o parte din îndoielile pe care le-am avut pe drum. E vorba despre un subiect care, înainte să devină parte din mitologia culturalo-populară a țării, a fost un caz cât se poate de real. Durerea și pierderea pe care o dispariție, o crimă le provoacă se aflau acolo până să fie înghițite de camerele de filmat. Cum ficționalizez o realitate fără să o instrumentalizez? Se poate?
Imagini din cadrul repetițiilor pentru spectacolul "Adevărul despre Elodia".
Credit foto: Oana Radu
M-a provocat și cantitatea de informație cu care am pornit la drum. Este incompletă. E densă și în același timp preponderent insipidă. Adică în afară de multele momente intrate deja în memoria colectivă pe care le recunoaștem repede (care, și alea, sunt de fapt interminabile, am tăiat scene și fragmente din scene până în ziua avanpremierei), sunt ore întregi de conversații despre nimic, de timp care se dilată și fragmentează la nesfârșit. Un spectacol de lungimea convențional suportată de publicul românesc nu e suficient să acopere tot circul ăla.
Cred că cine va veni la spectacol va înțelege repede alegerile dramaturgice pe care le-am făcut, cel puțin în privința titlului, care, la fel ca un vaccin, conține un pic din virusul cu care se luptă.
Imagini din cadrul repetițiilor pentru spectacolul "Adevărul despre Elodia".
Credit foto: Oana Radu
Ce ar trebui să știe oamenii cel mai important despre acest spectacol
Mi-aș dori să știe că, în ciuda aparențelor, creierul nu e neapărat cel mai util organ pe care îl pot folosi când se întâlnesc cu spectacolul. Folosesc verbul „a se întâlni” mai degrabă decât verbul „a înțelege” pentru că mi se pare că ce ar fi de înțeles probabil au înțeles deja până să vină la spectacol. E o realitate tristă și simplă. Eu am încercat mai degrabă să pun în scenă senzorial ce lumea deja gândea și chestiona.
Imagini din cadrul repetițiilor pentru spectacolul "Adevărul despre Elodia".
Credit foto: Oana Radu
Ce îți amintești din perioada respectivă, emisiunile OTV despre cazul Elodia
Eram copil și îmi era groază. Cred că asta e o amintire pe care o împart cu multe persoane: televizorul era singura sursă de lumină dintr-o cameră, noaptea. Adulții din viața mea îmi explicau că sunt tâmpenii, că e un circ și atât (și totuși ne uitam). Mi-au tot repetat că toate personajele pseudomistice care apăreau și susțineau că știu adevărul, pe care l-ar fi obținut prin mijloace supranaturale, sunt mincinoase, frauduloase. Dar exista o mică îndoială, un soi de “și dacă totuși” care rămânea cu mine și care, de când intram la mine în cameră să mă culc și până puneam capul pe pernă și închideam ochii, încolțea suficient de mult încât să mă țină treaz aproape toată noaptea. Cred că, dincolo de oroarea faptelor pe baza cărora se specula, mă îngrozea tocmai asta, că poate tot ce am fost eu învățat despre existența unei realități presupus obiective este fals. Mă simțeam neajutorat, asta era cea mai pregnantă senzație, că emisiunile alea îmi revelau o lume căreia eu nu am fost educat să-i fac față.
Imagini din cadrul repetițiilor pentru spectacolul "Adevărul despre Elodia".
Credit foto: Oana Radu
Ce spune Elodia despre România
Depinde foarte tare din ce unghi abordăm întrebarea. Privit dintr-o parte, cred că spune cam ce spune și despre multe alte locuri unde s-au făcut foarte mulți bani prin instrumentalizarea sângelui vărsat. Doar că aici s-a putut întâmpla așa ceva cu un buget mult mai mic, probabil.
Privit din altă parte (și comparând cu lumea prezentă), cred că poate să ne dea și puțină speranță, pentru că astăzi există totuși un dialog mai serios cu privire la femicid și siguranța femeilor și îmi place să cred că oamenii au mai multe instrumente prin care ar putea opri cancanizarea unor crime.
Ce înseamnă pentru tine, mai exact, epoca post-adevăr
Foarte pe scurt și cu riscul de a bagateliza: înseamnă că adevărul obișnuia să fie tratat ca pe un soi de obiect clar localizat în timp și spațiu pe care îl căutam, îl descopeream și îl foloseam pentru a distinge ceea ce se chema realitate de ceea ce se chema ficțiune. Acum, soiul ăsta de distincție nu mai poate exista pentru că am început să privim adevărul ca pe o altă ficțiune pierdută între multe alte ficțiuni. Și sincer cred că asta, cu instrumentele potrivite, poate să fie de fapt foarte sănătos pentru noi și pentru viitor. Problema mi se pare că nu pare că reușim să suplinim golul pe care l-a lăsat adevărul după ce n-a mai fost adevăr.
