Sculpturile (mai mult sau mai puțin) cinetice ale lui Ștefan Radu Crețu surprind creaturi la granița dintre natură și imaginație, ca niște amintiri mecanizate dintr-un viitor îndepărtat, în care oamenilor le-au mai rămas doar gânduri fragmentare și vagi despre cum erau animalele, în vremurile de demult. Și totuși, ele sunt departe de a induce un sentiment distopic, ci sunt realizate cu o anumită blândețe, un firesc deconcertant, un spirit fragil și înduioșător, viu în concretețea materialelor folosite.
Lucrările lui Ștefan Radu Crețu au făcut parte din proiectul Grădina Deliciilor Sintetice, desfășurat în octombrie 2025 la UPT Campus Creativ Timișoara, printr-o expoziție multimedia internațională care a reunit zece artiști și colective într-o explorare a viitorurilor post-umane și a punților fascinante dintre natură și tehnologie.
Despre procesul său creativ și rădăcinile sale adânci, despre modul în care se raportează el la artă și la contextele lumii, despre impactul visceral al simplității concrete, povestește Ștefan Radu Crețu în rândurile de mai jos:
Nașterea unei lucrări
Când încep un proiect nou, provocarea apare chiar din momentul în care aleg „specia” care urmează să mă inspire. De obicei, alegerea vine firesc din context sau din povestea pe care urmează să o construiesc — o poveste care se dezvoltă treptat, odată cu procesul de lucru.
Încep să fac schițe atunci când simt că ideea prinde contur; desenul mă ajută să găsesc dinamica potrivită, proporțiile, mișcarea. În acele momente, simt că trebuie să mențin un echilibru fin — ca și cum aș merge pe o frânghie — între abstract și figurativ, între concept, estetică, compoziție, culoare și partea tehnică, funcțională. Toate aceste aspecte mă țin complet prezent, concentrat, pentru că cer și o doză mare de îndemânare tehnică.
Când reușesc să intru în starea aceea de flux, totul începe să se lege natural. Formele, culorile, ritmul lucrării se armonizează, și am senzația că energia acelui moment se transpune direct în ceea ce creez.
Lungul drum dintre sculptură și mișcare
Legătura mea cu mișcarea în artă nu vine neapărat din direcția curentului artei cinetice. Mai degrabă, simt că mă apropii de o posibilă rădăcină a acelui curent — o variantă care poate că i-a inspirat, într-un fel, apariția. Spun asta cu modestie, pentru că este doar o presupunere.
Imediat după ce mi-am terminat studiile, căutam o potecă personală, o cale prin care să mă pot exprima sincer, să mă descopăr pe mine. Pentru asta, am simțit nevoia să asimilez mult: curente artistice, tehnici, artiști. Îi studiam, îi analizam, le reinterpretam lucrările, făceam reproduceri — toate ca exercițiu de învățare și de desprindere treptată de influențele lor. La un moment dat am încercat chiar să pictez „ca Van Gogh”, dar alegând teme contemporane. A urmat o scurtă perioadă de realism, atât în desen, cât și în modelaj — etape necesare, prin care am acumulat experiență și am început să-mi definesc treptat propria identitate, fără să am pretenția că reinventez roata.
Am avut și o etapă în care am lucrat cu piatra, intervenind minimal asupra pietrelor de râu — o experiență la care mai revin și acum, din când în când.
Adevăratul moment care m-a făcut să înțeleg de ce mă atrage mișcarea ca limbaj artistic a fost un declic, provocat de criticul de artă Liviana Dan. Într-o discuție despre artă, undeva prin 2009, m-a întrebat: „Ție ce îți plăcea să faci în copilărie?” Atunci mi-am dat seama că jocul meu preferat era să dezasamblez și să reasamblez jucăriile — mai întâi pe ale mele, apoi și pe ale fratelui meu mai mic, convingându-l că i le pot face „mai bune”. De multe ori, aceste încercări se terminau cu plânsete, pentru că uneori le stricăm definitiv.
Multe dintre acele jucării aveau mecanisme — motoare cu arc sau electrice, cu baterii — și mișcarea lor mă fascina. Încercam să le reconstruiesc, să le combin, să le transform în alte forme. Poate că acolo s-a născut, fără să știu atunci, interesul meu pentru mișcare, pentru dinamica obiectului, pentru ideea de transformare. Într-un fel, acele jucării recompuse erau primele mele „instalații” — versiuni infantile ale ceea ce astăzi creez în mod conștient.
Participarea la Grădina Deliciilor Sintetice
„Grădina deliciilor sintetice” — indiferent ce comparație i-ai alătura — trimite inevitabil gândul la celebra pictură a lui Hieronymus Bosch. Tocmai de aceea, tema oferă o libertate extraordinară: poți exagera, poți imagina specii de animale inexistente sau contexte suprarealiste, fără nicio constrângere.
În epoca lui Bosch, informația circula oral, iar viziunile se transformau de la un povestitor la altul. Firul narativ rămânea același, dar imaginea se deforma, se îmbogățea, căpăta noi sensuri. Asta mi s-a părut mereu fascinant.
Am știut de la început că această temă mi se potrivește perfect. Orice lucrare aș fi ales să realizez putea deveni un element valid, firesc integrat în acel univers vizual. Probabil că, dacă nu l-ai fi regăsit direct în pictura lui Bosch, l-ai fi putut descoperi undeva în afara ei — într-un spațiu încă necartografiat, dar care aparține aceleiași lumi.
Rolul creatorilor în 2025
Cred că artistul din 2025 nu mai poate fi definit printr-o singură disciplină. Trăim într-un moment în care granițele dintre domenii s-au estompat complet — tehnologia, știința, designul, arta se amestecă natural, uneori fără ca noi să mai simțim unde se termină una și începe cealaltă. Nu mai este vorba doar despre interdisciplinaritate ca un concept teoretic, ci despre o realitate inevitabilă a felului în care gândim și lucrăm.
Pentru mine, artistul contemporan este un fel de explorator al legăturilor invizibile dintre lumi diferite. Nu e un „homo universalis” în sensul renascentist, ci mai degrabă un organism adaptabil, capabil să învețe continuu, să traducă informația tehnologică în emoție, și invers.
Dacă ar fi să aleg între „evoluție” și „constrângere”, aș spune că e o evoluție firească — atâta timp cât nu pierdem contactul cu esența umană a artei. Pentru mine, tehnologia nu e scopul, ci doar un limbaj suplimentar prin care pot vorbi despre aceleași teme care m-au preocupat mereu: mișcare, echilibru, transformare, fragilitate.
Digital și concret
Nu cred că sunt un artist „conservator”, deși lucrările mele pot părea așa, pentru că au o prezență fizică, tangibilă. Îmi place să explorez contactul direct dintre obiect și privitor — senzația aceea pe care o ai când vezi ceva mișcându-se real, când auzi un mecanism funcționând, când percepi greutatea, tensiunea, fragilitatea materialului. Acea autenticitate a mișcării și a materiei are pentru mine o forță pe care mediul digital, oricât de spectaculos ar fi, nu o poate înlocui.
În același timp, cred că lucrările mele creează o punte între arta modernă și arta digitală. Tehnologia pe care o folosesc este voit simplă, analogică, dar exact prin această simplitate reușesc să fac legătura între explorarea materialului, a mecanicii și posibilitățile oferite de lumea digitală.
Nu am nimic împotriva artei digitale; ea completează foarte bine peisajul artistic contemporan. Pentru mine, concretul rămâne un teren de experiment infinit, iar prin lucrările mele încerc să păstrez legătura dintre idee, material și mișcare. Poate că, într-o lume tot mai virtuală, tocmai concretul devine forma mea de poezie.
