Un actor la început de drum are nevoie, înainte de toate, să învețe să fie prezent. Să aibă curajul de a se arăta așa cum este. Să fie disciplinat și să nu uite că teatrul nu iartă pe nimeni, crede Adelin Ilie. În timpul liceului, Adelin a urmat cursurile de teatru ale domnului Ștefan Lupu la Școala Populară de Arte „Octav Enigărescu” din Târgoviște, iar ulterior a absolvit Actorie și Arta Actorului la Universitatea de Arte din Târgu Mureș.
Dacă unii colegi de breaslă aveau pe buze încă din copilărie răspunsul la cea mai mare curiozitate a adulților, „Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?”, pentru el răspunsul a venit când se aștepta mai puțin. De atunci, însă, este de neoprit. Cele peste 40 roluri jucate în mai bine de 4 teatre și participarea la 4 festivaluri în aproape 16 ani sună cel puțin promițător pentru următoarele 64 de stagiuni.
Descoasem amintiri și replici alese, dar rămânem ancorați în prezent și îl împletim cu optimismul lui Adelin în rândurile următoare.
Pasiunea pentru teatru
Nu am fost un copil care mergea la teatru și nu am avut, din păcate, ocazia să îl cunosc de mic, ba chiar am luat contact cu teatrul spre sfârșitul adolescenței și nu spun asta cu mândrie. Teatrul a apărut în viața mea destul de târziu, undeva prin clasa a XI-a. Și nu, nu prin liceu, pentru că am urmat un profil real, matematică-informatică.
Nu-mi mai amintesc exact conjunctura, dar știu că o prietenă din grupul meu de prieteni m-a convins pe mine și pe încă 2 prieteni să mergem la Târgoviște, la Școala Populară de Arte „Octav Enigărescu”, să „facem teatru”. A fost suficient de convingătoare încât, în săptămâna ce a urmat am ajuns acolo să ne înscriem la cursurile de teatru ale domnului Ștefan Lupu, care avea să devină mentorul nostru în anii ce au urmat.
Momentul în care am deschis ușa sălii de curs și mi-am văzut viitorii colegi repetând a fost decisiv. Atunci s-a aprins pasiunea pentru teatru, o pasiune care, cred, nu s-a stins niciodată.
Primele întâlniri cu teatrul
Primele întâlniri reale cu teatrul au fost în facultate. Am absolvit cursurile Universității de Arte din Târgu Mureș, unde am luat contact cu profesori care m-au modelat și construit ca artist.
De ce e nevoie pentru acest domeniu
Un actor la început de drum are nevoie, înainte de toate, să învețe să fie prezent.
Să aibă curajul de a se arăta așa cum este. Să fie disciplinat și să nu uite că teatrul nu iartă pe nimeni, e nevoie de muncă, răbdare și disponibilitatea de a o lua de la capăt. Un actor crește atunci când își cultivă imaginația, adevărul emoțional și dorința sinceră de a înțelege oamenii.
Cum a evoluat teatrul în România
Aș spune că punerea în scenă în teatrul românesc a devenit mult mai diversă și mai fragmentată, în sens bun. Fiecare teatru își construiește tot mai clar o identitate proprie, fie că vorbim de estetică sau de relația cu publicul. Nu mai există o formulă dominantă, ci mai degrabă o pluralitate de voci.
În același timp, cred că teatrul românesc, ca întreg, e încă într-un proces de căutare a identității sale. Se simte o tranziție: de la modelele consacrate, solide, către un limbaj mai personal, mai riscant. Regizorii tineri care vin din urmă au un rol esențial aici, aduc alte referințe, o relație mai directă cu prezentul și o nevoie reală de a-și asuma un punct de vedere, nu doar o estetică. Se caută sens, nu doar formă, teatrul nu e într-o continuă căutare de forme noi (aluzie la Treplev din piesa „Pescărușul”) ci îl văd mai preocupat de sens și adevăr.
Proiecte care te-au surprins în 2025
Toate spectacolele la care lucrez la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila au ceva care mă surprinde și mă motivează constant să fiu mai bun în munca mea. Fac parte dintr-o echipă care își asumă un proces de lucru viu, atent, cu dorința reală de a se perfecționa de la un proiect la altul.
Relația dintre noile generații și teatru
Cred că relația cu publicul, mai ales cu noile generații, nu s-a schimbat atât de mult în esență, cât s-a diversificat contextul în care ea se întâmplă. Peisajul teatral de azi este extrem de variat, iar publicul nu mai este „prizonierul” unui singur tip de repertoriu sau al unei singure instituții. Are libertatea de a alege, de a migra, de a-și căuta propriile zone de interes.
Dacă un teatru nu îi oferă ceva care să-l provoace sau să-l reprezinte, publicul merge mai departe, către alt spațiu, alt limbaj, alt tip de experiență. Publicul tânăr știe ce caută și are opțiuni, iar teatrul, în forma lui vie, e obligat să intre în contact cu această libertate de alegere.
O replică preferată
Dacă ar fi să aleg, sunt două replici care mi-au rămas întipărite în memorie fiind două replici dure dar foarte sensibile în același timp.
Prima este din piesa „Hoții” de Conor McPherson; „E bine că sufletele nu au miros, pentru că al meu ar duhni.” Are un amestec dur de autoironie, vină și luciditate. E genul de replică ce spune multe într-o singură respirație. A doua este din piesa „Tache, Ianke și Cadâr” de Victor Ion Popa, replica lui Ionel adresată Anei: „Ană… tu… ai putea să mori fără mine?” Probabil am o sensibilitate aparte față de ea și pentru că joc în acest spectacol la Teatrul „Maria Filotti” și mi se pare incredibil de puternică și de sensibilă în același timp.
Teatru în spații neconvenționale
Nu sunt un adept al spațiilor neconvenționale. Ador principiile scenei italiene, teatrul clasic, cu regulile și rigoarea lui. Totuși am o amintire plăcută legată de această întrebare. În anul 2014, am participat cu monodrama „Tâlharul bun la suflet” în cadrul Festivalului Internațional „Sibiu Fringe Festival”. Reprezentația a avut loc în pădurea Dumbrava. Deși era un spațiu deschis, m-am simțit incredibil de bine, iar paradoxal, monodrama a căpătat un aer mult mai intim decât în mod obișnuit.
Top 5 piese dătătoare de speranță
Am o problemă cu formularea: piese dătătoare de speranță. Teatrul nu funcționează pentru mine ca un furnizor de optimism. Nu cred că speranța vine din povești care se termină bine, ci din felul în care o piesă îți dă voie să te recunoști, să nu te simți singur în conflictul tău.
Majoritatea textelor importante au un început, un conflict și o încheiere, dar speranța nu stă în deznodământ, ci în parcurs. În faptul că personajele trec prin ceva până la capăt. Dacă o piesă e onestă și nu te menajează, ea devine, paradoxal, dătătoare de speranță pentru că îți confirmă că fragilitatea, confuzia sau ratarea fac parte din condiția umană.
Dacă 2026 ar fi titlul unei piese...
De la sfârșitul anului trecut sunt îmbrățișat de o stare de optimism și, din când în când, cineva apare cu veșnica întrebare: „Ce faci?”. Iar eu răspund simplu: „Îmi fac cerul albastru!”. Așa că, de ce nu? Îmi fac cerul albastru.
Rezoluții pentru 2026
Simt nevoia să fiu provocat și să caut în mine lucruri și abilități uitate într-un sertar adânc în minte. Simt nevoia de altceva, asta e tot ce știu și pot să exprim acum.
Cea mai frumoasă amintire legată de teatru
Interesant e că, la întrebarea asta, nu-mi vine în minte un moment singular, spectaculos. Cea mai frumoasă amintire legată de teatru e, de fapt, suma tuturor dăților în care am vrut să renunț. De fiecare dată când eram cu un picior pe prag, gata să ies și să o iau pe alt drum, a apărut cineva care m-a strigat și m-a chemat înapoi. Și de fiecare dată am rămas.
