Suntem într-o epocă în care cunoaștem libertatea, ne bucurăm de ea. Avem mâncare, tehnologie, filme, teatru și Facebook. Putem să vorbim public despre orice, fără teamă. Însă, vremurile comunismului, în care nu aveam nimic din toate acestea, nu sunt atât de departe pe cât ne place să credem. Și, dacă nu suntem vigilenți, istoria s-ar putea repeta.
Scriitoarea Adela Dan crede că nu s-a vorbit îndeajuns despre începuturile comunismului în România. Despre acea schimbare care a întors pe dos toată țara, despre anii în care elitele au fost îngropate, iar oamenii mediocri și imorali împinși în față.
Adela a scris și publicat romanul „La Apus de Răsărit”, o incursiune într-unul dintre cele mai triste episoade ale istoriei noastre, colectivizarea, spusă cu umorul și creativitatea care îi definesc vocea de autor.
„Am încercat să conturez cât mai aproape de adevăr fiecare personaj, fiecare tipologie. Să vorbească așa cum ar fi vorbit dacă ar fi existat în viața reală. Am incercat să arunc cititorul în mijlocul lor, să simtă zbaterile acelui mic sat care nici măcar nu bănuiește ce urmează să vină peste el, peste lume”, spune Adela.
Vorbim în continuare cu Adela Dan despre cel mai nou roman al său – „La Apus de Răsărit”, despre etapele creative și despre temerile pe care le-a avut abordând subiectul cărții.
Contextul în care ți-a venit ideea cărții „La Apus de Răsărit”
E o idee care-mi umbla de câțiva ani prin minte, știam de la bunica mea cum a fost când a început colectivizarea și știam cât de mult a suferit că i-au luat comuniștii pământul. Știam de la ea că s-au înscris primii în partid loazele și leneșii satului. Iar triggerul a fost peisajul politic de la noi, atât de asemănător cu ce s-a întâmplat atunci, în 1949.
De ce ai ales acest moment istoric
Cred că nu s-a vorbit suficient de colectivizarea și de începuturile comunismului atroce în România, de schimbarea care a întors țara pe dos, îngropând brutal elitele și ridicând la suprafață pătura cea mai de jos uman și morali. E o perioadă atât de importantă despre care s-a vorbit atât de puțin. Așa ajungem, din păcate, să alegem și să votăm din nou același tip de oameni, pentru că ne cunoaștem prea puțin istoria.
Care au fost temerile în fața abordării unui astfel de subiect
Mi-a fost teamă și încă mi-e teamă că, dincolo de umorul situațiilor din carte, mesajul cu adevărat important va trece pe lângă cititor. Sau, fiind vorba de beletristică, să nu pară doar totul imaginat de mine, de necrezut altfel.
Etapele creative, de la idee la apariția volumului
S-au desfășurat pe repede înainte, așa cum lucrează orice creativ respectabil, cu ștate vechi. Am dormit fără grijă pe manuscris până cu zece zile înainte de termenul limită de predare. Mi-am luat concediu o săptămână, timp în care am scris 15 ore pe zi, practic nu mă țineau picioarele când mă ridicam de la laptop.
Cât loc și timp ți-a ocupat documentarea
Documentarea nu mi-a luat mult, eram „documentată”, ca să zic așa, de bunica mea care mi-a vorbit mult despre acea perioadă. Eu doar am incercat să mă asigur că respect adevărul istoric, deși pare că nu am reușit întru totul.
La ce elemente ai fost atentă în mod special
Am încercat să conturez cât mai aproape de adevăr fiecare personaj, fiecare tipologie. Să vorbească așa cum ar fi vorbit dacă ar fi existat în viața reală. Am incercat să arunc cititorul în mijlocul lor, să simtă zbaterile acelui mic sat care nici măcar nu bănuiește ce urmează să vină peste el, peste lume.
Cum ai găsit vocea narativă și tonul romanului
Ah, o să râdeți :) Mi-am tapetat peretele din fața biroului cu imagini din acele timpuri, am vizionat imagini de arhivă și, în timp ce scriam, ascultam pe repeat cântece vechi care mă aruncau înapoi în anii 50, într-un sat de câmpie. Intram într-un fel de vibe din care nu ieșeam toata ziua, nu răspundeam la telefon, la mesaje, la nimic să nu întrerup starea aceea construită cu grijă.
Cum a ajutat antrenamentul din publicitate
Haha, antrenamentul. Să mă pot aduna și scrie 15 ore pe zi. Să pot să construiesc un personaj în 30 de secunde de reclamă. Să gândesc vizual. Să caut impactul, surpriza, să țin cititorul conectat, să-l fac să vrea să dea și pagina următoare.
Preocuparea de a lucra cu imaginea, spațiul și mișcarea în construcția narațiunii
Probabil tot din publicitate vine, din anii mulți de Lurzer’ Archive. Spațiul e un alt personaj, o altă voce care spune povestea. Fie are un alt unghi care o completează, fie o susține, adăugând o altă dimensiune.
Despre personajele principale, și mai ales despre Cănel
Cănel este oglinda în care se reflectă orice ideologie abuzivă. Naivul perfect, singurul care poate crede cu adevărat prostiile și minciunile cu care comuniștii aveau să distrugă lumea. Prostul suprem care e capabil să facă rău fără să înțeleagă măcar dimensiunea răului. Ne e milă de el așa cum ne e milă acum de variantele în care el s-a întrupat pentru că da, avem și noi, acum, milioane de astfel de Cănei, uitând că, dacă ar putea, ne-ar distruge fără nicio remușcare pentru simplul fapt că un Cănel nu poate înțelege consecințele faptelor sale.
Primul gând când ai ți-ai citit volumul publicat
Haha, m-am gândit că aș mai fi rescris-o măcar încă o dată.
Ce speri că vor simți sau învăța cititorii din cartea ta
Memoria colectivă despre perioada comunistă e deformată, e falsă. Nu ne-a spus nimeni la școală despre dramele colectivizării, despre exproprierile abuzive și eliminarea elitelor micilor comunități formate din preoți, învățători și gospodari cu stare. Toată istoria noastră ar trebui, de fapt, rescrisă, purificată de propaganda comunistă. Îmi place să cred că, după ce a dat ultima pagină, cititorul își va spune „ hmm, oare chiar așa a fost? Ia să aflu eu mai mult”.
