Drumul de la ce vor oamenii și ce au nevoie se pierde pe tot felul de cărări și ocoluri. Și totuși. Monica Felea și Ștefan Bradea insistă, de mulți ani, să îi aducă în cinema la filme de artă. Și, în mod surprinzător, chiar reușesc asta. În ciuda prejudecăților pe care le cunoaștem cu toții, că filmele de artă sunt plictisitoare și personajele mănâncă ciorbă, a spațiilor de proiecție limitate și a faptului că orice act cultural în România e la limita supraviețuirii, fondatorii Bad Unicorn se încăpățânează să aducă filme de suflet.
E nevoie de astfel de filme, chiar dacă uneori par imposibil de vândut publicului românesc.
"Empatia e ca un mușchi: cu cât o exersezi mai des - prin filme, dar și prin cărți sau alte forme de artă - cu atât devine mai puternică. Iar poveștile spuse bine ne ajută nu doar să ne cunoaștem mai bine pe dinăuntru, ci și să înțelegem viețile altora, chiar dacă sunt foarte diferite de ale noastre. Și, până la urmă, ne fac să simțim că nu suntem chiar atât de singuri", spune Ștefan.
Monica și Ștefan au primit azi o distincție importantă, EFM Distributor Award, premiul oferit de European Film Market în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Berlin.
Povestim cu ei în continuare despre rolul lor în ecosistemul de film din România, prejudecăți, public, festivaluri, critică, cum își face loc un film de autor la cinematografele din mall, ce au învățat din filme despre oameni și lume.
Peisajul cultural autohton în 2026
Monica: La nivel instituțional stăm rău. Putem doar să ne luăm la recentele ieșiri ale ministrului Culturii, sau la bugetul ministerului pe care îl conduce, de 0,07%.
Cred însă că la nivel individual, dacă ne uităm la scena independentă, la inițiativele ONGurilor, ale asociațiilor, ale privaților, suntem într-o perioadă foarte bună. Lucrurile se întâmplă în ciuda contextului, nu datorită lui. Iar dacă vorbim despre zona de cinema, sunt deja mai bine de 20 de ani de când filmul românesc se bucură de respectul profesioniștilor în domeniu din întreaga lume. În condițiile în care anul trecut nu a existat o sesiune de finanțare în România, așa cum prevede legea.
Publicul este și el interesat, în creștere, oferta culturală este variată. E drept că în orașele mari, și asta din cauza lipsei de infrastructură. Pe care nu prea avem cum să o mai rezolvăm la nivel individual.
Ce vă încântă, ce vă sperie
Ștefan: Ne încântă că există apetit real pentru film de autor – oamenii vor să vadă lucruri interesante, emoționante, care le pun rotițele în mișcare. Avem un public care vine la Zone of Interest, Flow sau Sentimental Value și iese din sală transformat.
Ce ne sperie este fragilitatea întregului sistem de săli și de programare, dar și lipsa de opțiuni online pentru filmele de autor. Depindem de un număr limitat de săli de autor și suntem nevoiți să lucrăm cu multiplexuri, pe același câmp de luptă cu filmele comerciale americane și (mai nou) cu produsele românești de succes.
Monica: Pe mine asta mă și entuziasmează într-un mod ciudat. Cred că lipsa resurselor ne obligă să găsim mereu soluții creative. Și asta ne ține într-o priză continuă. Mă sperie însă gândul că într-o zi se vor termina bateriile și nu vom mai putea.
Monica & Ștefan, pe scena Gopo.
Cum se supraviețuiește
Ștefan: Supraviețuim prin precizia și inspirația pe care o avem în achiziția filmelor, din micile victorii de la box-office și mai ales din bucuria și recunoștința primite de la public.
Monica: Muncind mult, nu știu dacă asta e bine sau rău. Cred că și noi doi și colegele noastre muncim foarte mult.
Rolul vostru în ecosistemul de film din România
Monica: Cred că suntem mobilizatori cumva. Nu suntem singurii distribuitori care aduc filme de autor la cinema. Dar am reușit cumva să fim cei mai vizibili și de încredere: avem o comunitate, o audiență, chiar niște fani - oricât de ciudat ar suna asta. Suntem distribuitorii ăia cool care te mai fac să plângi, te surprind, mai bagă bățul prin gard, mai provoacă, mai emoționează.
Ștefan: Distribuitor nu este cel mai bun termen pentru ceea ce facem, suntem mai apropiați de ceea ce face o editură pentru cărți, adică undeva între curatori și agenție de advertising.
Evoluție
Ștefan: Am pornit de la un film care ne-a încălzit sufletul și am ajuns azi la un portofoliu de peste 60 de titluri, cu 18 lansări și undeva la 275.000 spectatori doar în 2025. Lucrăm cu aproape toate sălile de cinema și festivalurile de film din România, dar și cu câteva platforme VOD și posturi TV.
Însă dincolo de cifre, suntem 4 oameni mânați de încă foarte mult entuziasm și cu plăcerea de a aduce filme bune pe ecrane. Citim scenarii, vedem zeci de filme, negociem cu producătorii, împachetăm postere, verificăm traduceri, bibilim artwork-uri și campanii online, mai negociem și cu programatorii de săli, un întreg carusel. Dar sperăm că n-am devenit plictisitori sau calculați. Încă ne aprindem când descoperim un film care ne mișcă.
Ce e greu, ce e frumos
Ștefan: Greu e să convingi o sală multiplex să-ți țină filmul mai mult de o săptămână când următorul Marvel face sold out-uri pe bandă rulantă. Să explici de ce Fallen Leaves, un film finlandez cu dialoguri aparte, merită șansa lui. Să descoperi un film extraordinar cum este Past Lives și să știi că poate nu o să-l vadă destui oameni.
Frumos e când ții o proiecție și vezi sala plină, oameni cu lacrimi în ochi la final, discuții aprinse la ieșire. Sau când cineva ne scrie că Four Daughters i-a schimbat perspectiva asupra familiei. Sau când Flow face nenumărate săli pline cu oameni de toate vârstele și realizezi că animația de artă poate funcționa în România. Astea te țin în viață.
Cum stă România față de alte țări din Europa
Monica: Cu 0,6 bilete/locuitor/an per ansamblu, România este un fel de Cenușăreasă. Fără cinemauri unde să fie difuzate aceste filme, reușim uneori să atingem niște cifre comparabile, alteori nici nu ne putem uita în sus. Cu toate acestea, se distribuie mult film de autor și în România, în ciuda lipsei de săli. Nu mai e atât de dificil să intri cu un film la cinema. Foarte greu e să rămâi acolo mai mult de o săptămână, să aduci oamenii la cinema.
Premiul de distribuitor european al anului
Monica: Am fost surprinși în primă fază, distribuitorii nu sunt neapărat remarcați. Ba chiar, pentru cei ce nu înțeleg tot mecanismul, suntem acei capitaliști care vor să facă bani de pe urma artiștilor. Parte din mecanismul „industriei”.
Dar, de ce să fim ipocriți?, ne-am bucurat mult. Te simți văzut și apreciat. It pays off. Acum 9 ani la Berlinale vedeam Despre trup și suflet și ne decideam să ne apucăm de treabă. Astăzi, tot aici, la Berlin, suntem Distribuitorul Anului în Europa. N-am muncit în toți anii ăștia chiar degeaba.
Ce trebuie să aibă un film pentru a fi distribuit de Bad Unicorn
Ștefan: Filmele noastre au în comun un fel de onestitate - simți că cineva și-a pus sufletul acolo și nu face filme pentru o agendă sau în primul rând pentru premii. Și ne place să riscăm - câteodată luăm filme care par imposibil de vândut publicului românesc și... uneori chiar sunt imposibile, dar măcar am făcut o încercare de a sparge tiparul preferințelor.
Monica: Cred că firul invizibil e emoția. Care vine în multe feluri. Dar nu cred că avem în portofoliu vreun film care să nu aducă emoție.
Bariere în negocierea spațiilor de proiecție
Ștefan: Principala barieră în lucrul cu multiplexurile este predictibilitatea box-office-ului. Un titlu de studio sau o comedie românească cu influenceri garantează vânzări, în timp ce filmele noastre sunt deseori percepute ca fiind riscante. Când vii cu filme ca Blue Trail, Dreams sau chiar cu un horror indie ca Good Boy, trebuie să convingi programatorul că merită să-i dedice câteva spectacole acolo unde ar fi putut rula ceva mai safe.
Uneori reușim și primim slot-uri decente. Alteori suntem refuzați sau ni se acordă un spectacol pe zi, câteodată la niște ore imposibile pentru un spectator salariat, ceea e devine frustrant. Și totuși câteodată e o victorie, pentru că reușim să fim prezenți în zone, orașe unde greu ajung filme de autor.
Cât despre sălile de autor, câteodată e greu să navigăm printre multitudinea de festivaluri și proiecții speciale. Sau să găsim flexibilitate în programul fixat, atunci când un film ne depășește așteptările.
Dacă ați putea schimba un singur lucru în infrastructura culturală
Ștefan: Ne-ar trebui multe săli dedicate filmului de artă, cu programare curatorială, nu doar comercială. Să existe spații unde un film poate rămâne în vizionare câteva săptămâni dacă merge bine, fără presiunea să facă loc următorului blockbuster după cinci zile. Polonia are 200 de săli arthouse, noi avem 10. Imaginează-ți ce am putea face cu măcar 30-40. Iar aici e important să realizăm, așa cum aproape toate țările europene au făcut-o deja, că acest tip de săli necesită sprijinul autorităților locale și naționale. Sunt hub-uri culturale care aduc aproape comunitățile.
Publicul filmelor de artă
Ștefan: E mult mai deschis și mai curios decât acum 10 ani. Oamenii vor experiențe, vor să simtă ceva, nu doar să consume pasiv. Vor să discute filmele, să le înțeleagă în context - de asta funcționează atât de bine Q&A-urile sau discuțiile post-proiecție, atât în săli cât și în afara lor.
În același timp, sunt mai nerăbdători - ritmul lent îi sperie pe unii, trei minute de tăcere în Fallen Leaves par o eternitate. Pandemia a creat și o oarecare anxietate legată de mersul la cinema - să stai într-o sală întunecată cu necunoscuți două ore nu mai e atât de natural pentru toată lumea. Dar se revine treptat, și cei care revin sunt și mai dedicați.
Cât de mult influențează streamingul și bingingul obiceiurile de consum
Ștefan: Enorm. Oamenii s-au obișnuit cu controlul total - pauză, rewind, ajustare volum, poți verifica telefonul, poți face trei lucruri deodată. Filmul la cinema cere atenție completă - stai acolo în întuneric, te lași purtat și nu controlezi tu ritmul. E o formă de vulnerabilitate și unii au uitat cum se face asta.
Dar cei care revin la cinema pentru a vedea filme ca ale noastre descoperă că tocmai ăsta-i farmecul - să fii complet prezent, să te pierzi în poveste, să simți cum respiri diferit în sală. E aproape meditativ.
De curând ne-a scris cineva că a fost de 8 ori la No Other Choice la cinema și urma să meargă a 9-a oară, de teamă că nu va mai rula și nu-l va mai prinde în sală.
Prejudecata cea mai frecventă despre filmele de artă
Monica: Că sunt plictisitoare, pretențioase și "grele". Că trebuie să ai master în filmologie ca să le înțelegi. Sau că sunt toate triste și în alb-negru cu scene de 10 minute de privit un perete… sau (clișeul suprem) de mâncat o ciorbă lângă un perete cu faianță.
Cum lupți cu prejudecățile
Ștefan: Le combați arătând contrariul. Another Round e un film danez despre profesori care beau - și e plin de viață, de umor, de umanitate. Belle e un anime spectaculos vizual despre identitate, YES este orice doar plictisitor nu - este provocator, este energic, este plin de culoare. Nu toate filmele noastre sunt "ușoare", dar este multă familiaritate vizuală.
Și comunici sincer - nu pretinzi că orice film de artă e capodoperă, recunoști când ceva e mai nișat sau mai pretențios. Încrederea se câștigă prin onestitate, nu prin bullshit cultural.
Promovarea
Monica: Unul dintre cele mai importante aspecte este alegerea celui mai potrivit moment al lansării. Cinefilii antrenați sunt de obicei supărați că filmele ajung „prea târziu” la noi. Ar vrea după Cannes să vadă toate filmele, dacă se poate. Deși de cele mai multe ori suntem printre primele țări care lansează filmul în cinema, încercăm să le alegem cel mai potrivit moment: în tandem cu o campanie internațională puternică, într-un weekend în care nu sunt 7 premiere (tot mai rare aceste weekenduri), în preajma unor premii importante precum Globurile de Aur sau Oscarurile, care atrag un public mai larg. Încercăm să fim pe placul cinefililor, dar nu putem să ne bazăm doar pe o bulă mică. Ne dorim ca filmele acestea să nu rămână ceva ce știm și apreciem doar noi și prietenii noștri, ci cât mai mulți oameni.
Ce ocoliți. Pe ce mizați
Monica: Ocolim pe cât putem scandalurile și controversele în receptarea filmului. Nu credem în „reclama negativă e tot reclamă” (deși funcționează uneori cu succes). Credem că promovarea unui film de autor este despre film și despre autor. Nu suntem CanCan și ne tratăm publicul cu respect, fiecare spectator are dreptul la opinie, chiar dacă ne place sau nu.
Brandul Bad Unicorn
Ștefan: Nu avem o rețetă fixă și nici nu vrem, dar există un numitor comun pe care noi l-am definit prin break your mind and heal your heart.
Ce rol joacă festivalurile și criticii în drumul unui film către public
Monica: Sunt festivalurile internaționale, care sunt foarte importante. Nu doar ca loc de descoperire a filmelor, ci și ca marketuri de film, unde stăm conectați la tot ce se întâmplă: la ce se lucrează, ce filme urmează să apară, ce scenarii sunt în dezvoltare și așa mai departe.
Festivalurile naționale sunt locuri bune pentru primele proiecții ale unui film în România. Acolo ai acel public cinefil nerăbdător, la curent cu ce se întâmplă, interesat de tot ce e nou.
La fel și legat de critică: la nivel internațional, este o sursă bună de opinii care pot fi folosite în comunicare. Dacă zicem noi că un film este cel mai bun al anului este doar o opinie, una subiectivă și ușor de combătut cu argumentul: „vreți să vindeți bilete”. Dacă o zice un jurnalist de la Variety, atunci e altceva.
La nivel național, nu stăm prea bine. Avem puțini critici de film profesioniști interesați de cinemaul actual și prea puține publicații în care aceștia ar putea scrie. În plus, critica românească este una cu influențe franceze, îndreptată mai degrabă spre negativ, într-un limbaj greu de înțeles pentru publicul larg. De aici și sentimentul de bulă și elitism. Mai avem și entuziaștii, care nu sunt neapărat critici cu școală, dar sunt pasionați real de cinema și se bucură de filme. Sunt cinefili care au ales să scrie. Privirea critică aici este însă mai puțin vizibilă.
Sperăm însă la o evoluție. Ne-am dori să vedem ce vedem în alte țări, de exemplu anul trecut la Cannes ne întâlneam cu colegi distribuitori care aveau întâlniri cu criticii din țara lor pentru a lua pulsul, pentru a vedea ce părere au ei de filmele văzute, ce ar funcționa și ce nu în țările lor, ce filme ar fi susținute și ce filme nu. Noi nu prea ne simțim susținuți.
Diferența între a vedea un film în sala de cinema versus acasă
Monica: Captivitatea atenției și sentimentul uman de a împărtăși aceleași emoții cu oameni necunoscuți. Într-un secol al vitezei e tot mai greu să rămâi în poveste 2 ore fără să fii distras. Sala de cinema îți oferă asta. Momentul meu preferat este după un film, să privesc chipurile oamenilor când ies din sală. E ceva magic acolo.
Filmul pe care l-ați văzut de cele mai multe ori
Monica: În general sau din portofoliul nostru? În general rămâne Titanicul, era singura casetă video pe care o aveam acasă în liceu și îl puneam de fiecare dată când venea cineva în vizită și voiam să ne uităm la un film. Mă uit la el și acum dacă îl prind pe un canal tv. Din filmele noastre, What Do We See When We Look at the Sky?, pentru mine încă funcționează ca o mantră, de fiecare dată când am o perioadă mai proastă îl reiau și mă bucur de frumusețea cadrelor și candoarea personajelor.
Ștefan: La mine rămâne unul din filmele lui Tarantino - Inglourious Basterds. Irezistibil să vezi cinema-ul folosit ca armă (la propriu). Iar din curtea noastră ezit între Perfect Days și Flow, ambele sunt bărcuțe zen într-o lume parcă la un pas să se înece.
Ce v-au învățat filmele despre oameni și despre lume
Ștefan: Că empatia e ca un mușchi: cu cât o exersezi mai des - prin filme, dar și prin cărți sau alte forme de artă - cu atât devine mai puternică. Iar poveștile spuse bine ne ajută nu doar să ne cunoaștem mai bine pe dinăuntru, ci și să înțelegem viețile altora, chiar dacă sunt foarte diferite de ale noastre. Și, până la urmă, ne fac să simțim că nu suntem chiar atât de singuri.
