Nu a știut de la început ce vrea să studieze și a mers la Drept, așa cum făceau mulți din generația sa care nu aveau habar ce vor să facă profesional. Primul său contact cu regia de film a fost alături de prietenii săi care studiau Regia. După trei ani de facultate la Belgrad, Ivana Mladenović a venit la București ca să dea examen de admitere la Regie. De atunci au trecut douăzeci de ani în care a studiat, a crescut și a făcut cinci filme.
Ultimul dintre ele, lungmetrajul „Sorella di Clausura”, are la bază cartea scriitoarei Liliana Pelici și spune povestea a două surori: Vera – frumoasă, cunoscută, cu o energie hippie și Stela – retrasă, fragilă, singuratică. Filmul Ivanei explorează modul în care femeile își trăiesc diferit libertatea, cât și sexualitatea.
„Ce a fost deosebit de important pentru mine, chiar dacă filmul arată două femei foarte diferite, a fost să le salvez de stereotipuri. În timpul lucrului la scenariu, dar și mai târziu în procesul cu ambele actrițe, ne-am întors mereu la ideea asta — că nu vrem să reducem personajele la tipare ușor de recunoscut”, spune Ivana.
Vorbim în cele ce urmează cu Ivana Mladenović despre procesul de lucru la ultimul său lungmetraj, „Sorella di Clausura”. Filmul intră în cinematografele din România pe 6 martie.
Etape formatoare din parcursul tău
Salut, sunt Ivana. Vin din Serbia, dintr-un oraș mic de la Dunăre, la granița cu România. Înainte să vin la București și să studiez regia, am studiat Dreptul la Belgrad. Trei ani am făcut Drept, dar, de fapt, niciodată nu mi-am dorit să mă ocup cu asta. Apoi am decis să plec în România, inițial doar ca să-mi încerc norocul, pentru zece zile. Până la urmă am rămas… iar anul acesta se împlinesc douăzeci de ani. În România am făcut patru filme; trei dintre ele sunt coproducții cu Serbia. Vorbesc despre oameni de la margine, oameni care nu au aceeași șansă pe care am avut-o noi, sau, cel puțin, unii dintre noi. Și muzica fost mereu în viața mea. Am fost rockerită și cred că am rămas. Cele mai importante amintiri sunt legate de Nirvana, Alice in Chains și, nu știu, câteva trupe din Serbia, cum e Obojeni Program.
Cum te-ai hotărât să faci film
Nu știam ce vreau să studiez. La Drept m-am dus pentru că așa cred că făceau toți oamenii care nu știau exact ce vor să facă, doar că eu am așteptat momentul în care să “deturnez” și să mă înscriu la Regie. Am avut câțiva prieteni care, atunci, studiau Regie și am făcut primul contact cu arta regiei prin ei. Ne uitam în fiecare zi la filme, în unele zile chiar și la câte cinci pe zi, iar noaptea învățam pentru Drept.
Începuturile în film. Primele proiecte
Primele proiecte au fost cele de școală, unde jucam unii în filmele altora și ne „distrugeam” filmele, a fost amuzant. Când m-am mutat în România și m-am înscris la Regie, am avut colegi buni. Țin minte că atunci făceam filme studențești pe 16 mm, alb-negru și color, și că socoteam totul în role de peliculă. Pelicula era cea mai prețioasă valută și cred că pentru mine este și acum. Ultimul film, Sorella di Clausura, e pe 16mm, iar munca cu directorul de imagine Marius Panduru a fost cea mai creativă experiență din punct de vedere regizoral/filmare.
Cum este acum când s-a mai strâns experiență
După Turn Off the Lights, primul meu film, un documentar hibrid despre viața după închisoare, am mai făcut trei filme: Soldații. Poveste din Ferentari, bazat pe cartea autobiografică a lui Adrian Schiop, care urmărește un antropolog care se mută în Ferentari ca să-și scrie doctoratul și ajunge prins într-o relație profund personală.
În Ivana cea Groaznică, am întors camera spre mine, recreând propria mea întoarcere într-un oraș mic după o cădere psihică. Iar în Sorella di Clausura am adaptat manuscrisul autobiografic al Lilianei Pelici, o poveste despre obsesie, precaritate și viața de la marginea societății. Până acum am lucrat mai ales cu istorii personale și reenactment. Acum vreau să mut această metodă către memoria colectivă și către un moment istoric din istoria recentă a României, reconstituită împreună cu tineri de azi. Mă interesează cum tranzițiile politice modelează, pe tăcute, viețile private.
Ideea filmului „Sorella di Clausura”
Am ajuns la incredibila Liliana Pelici și la manuscrisul ei autobiografic prin intermediul prietenei noastre comune, cântăreața româncă Anca Pop. Am cunoscut-o pe Anca în 2016 și foarte repede ne-am apropiat; mai târziu a jucat și în Ivana cea Groaznică, al doilea lungmetraj al meu de ficțiune. În perioada aceea, ea era profund implicată în încercarea de a publica manuscrisul autobiografic al Lilianei Pelici — o tânără din Timișoara, care era aproape obsesiv îndrăgostită de un cântăreț–cantautor. Îi urmărea concertele, îl „stalk-uia” pe internet, iar întreaga ei viață emoțională se învârtea în jurul acestei iluzii. Chiar a doua zi după ce ne-am cunoscut, Anca m-a rugat să citesc cartea Lilianei. Mi-a spus că, poate, într-o zi aș putea face un film care să-i facă povestea auzită.
Ce m-a atras imediat a fost vocea narativă incredibil de puternică — acel ton punk, umorul tăios, autoironia nemiloasă și curajul uimitor de a scrie despre sine fără nicio reținere. Totuși, am lăsat manuscrisul deoparte pentru o vreme, fiindcă eram aproape de finalul lucrului la Ivana cea Groaznică. Iar apoi, spre sfârșitul filmărilor, s-a întâmplat o tragedie: Anca a murit într-un grav accident de mașină. Șocul pierderii ei m-a întors la textul Lilianei și m-a făcut să mă gândesc din nou la relația neobișnuită dintre două femei, aparent complet diferite.
Etapele de scriere a scenariului. Cum ați lucrat colaborativ
În toate filmele mele de până acum, personajele se luptă cu greutatea vieții prin umor, și la fel face și Liliana în manuscrisul ei. Poate că, în trecut, am fost ghidată de ideea asta mai degrabă inconștient, dar în filmul acesta, datorită colaborării mele de lungă durată cu scriitorul Adrian Schiop, am reușit să o conștientizez pe deplin. În proiectele noastre, am explorat viețile oamenilor de la marginea societății și ceea ce în România se numește adesea „umor de autobază” — un umor crud, direct, uneori aspru, dar profund autentic și înrădăcinat în viața de zi cu zi a celor care trăiesc în afara centrelor de putere.
În Sorella di Clausura, umorul are o funcție foarte clară: îl cheamă pe spectator, îl apropie de poveste. Înțeleg că cineva, confruntat cu excentricitatea personajelor din film, cu situațiile-limită sau pur și simplu cu greutatea vieții la margine, ar putea renunța ușor — iar acest umor servește ca o punte care deschide ușa către empatie. De fapt, umorul specific din filmele la care am lucrat până acum e poate lucrul pe care îl împart cel mai mult cu Adrian Schiop. „Investigația” noastră comună a societății în care trăim — printr-o colaborare care durează de cel puțin treisprezece ani, se bazează pe spontaneitate și pe un tip de energie care încearcă mereu să spargă forma. Iar din ciocnirea asta dintre autenticitate, umor și analiză socială s-a născut și caracterul complex al Stelei.
Temele și conflictele umane pe care le acoperă filmul
Pe lângă multele teme și obsesia Stelei pentru acest cântăreț balcanic, filmul, la fel ca manuscrisul, se concentrează mai ales pe gelozia ei față de o cântăreață pop și, dincolo de asta, pe legătura dintre două femei din lumi complet diferite: Vera — frumoasă, cunoscută, într-un fel „împlinită”, care își trăiește lupta pentru emancipare din interiorul sistemului, prin idei, teorii și o energie hippie. Și Stela — retrasă, aproape invizibilă, emoțional fragilă, care se luptă dintr-un loc al precarității și al singurătății. Încercarea mea de a înțelege această legătură a dus direct la conceptul filmului și la ideea centrală: două forme complet diferite de luptă feminină.
Sorella di Clausura se bazează pe un text autobiografic al Lilianei Pelici. Însă, în momentul în care transformi o viață în film, inevitabil o schimbi: comprimi evenimentele, le reordonezi și protejezi intimitatea oamenilor. De aceea lumea întreabă mereu: „Cât din asta e adevărat?” În cazul Sorella di Clausura, răspunsul este: aproape tot… și totuși nu chiar. Filmul e înrădăcinat în viața Lilianei Pelici, dar a face un film înseamnă să tai, să redistribui și să protejezi anumite detalii. Iar asta, inevitabil, „contaminează” adevărul.
Lucrul la film și locațiile de filmare
Lucrul la film a început în urmă cu mulți ani, din momentul în care am auzit povestea Lilianei. Scenariul s-a tot schimbat de-a lungul anilor, dar iubirea mea pentru Stela a rămas până azi — la fel și pentru locurile în care am filmat, descrise și în manuscrisul ei: Timișoara, București, Moldova Nouă, Dunărea și granița dintre Serbia și România. Cel mai mult mi-a plăcut să filmez în Timișoara, probabil pentru că în secvențele de acolo au fost mulți oameni la figurație, locații diferite, de la piețe la săli de concerte.
Provocările
Încercam să am curaj și, din când în când, să cer lucruri care nu erau planificate sau pregătite pentru ziua aceea, dar despre care știam că vor aduce mult filmului. Nu e deloc ușor și, de cele mai multe ori, e enervant pentru toată lumea, dar tocmai astfel de momente au adus cele mai multe bucurii la filmare și apoi în film — au adus ceva imprevizibil. Am avut noroc că am găsit înțelegere în echipa de producție.
Alegerea distribuției
Personajele din film pot fi ușor catalogate drept excentrice și atunci am căutat oameni pe care să-i îndrăgesc. Oameni care, chiar și atunci când te enervează, nu ai cum să nu-i iubești sau măcar să-i înțelegi. Cred că asta am urmărit când am ales distribuția.
Pe lângă Katia Pascariu și Cendana Trifan, majoritatea celor care apar în film sunt neprofesioniști. Cele trei personaje masculine pe care Stela le întâlnește pe drum sunt jucate de oameni pe care îi cunosc din viața reală: pe Charlie (Arnold Kelsch) l-am întâlnit în Piața 700 in Timisoara, l-am întrebat dacă vrea să joace în film și a acceptat. Pe Mister X îl știu de mult — este chiar directorul meu de casting, Cătălin Dordea. Iar pe Gabi îl știu din Centrul Vechi, e prietenul unor prieteni, de pe când avea vreo 10 ani. Iar Boban, muzicianul de care Stela e obsedată, e chiar tatăl meu, veterinar din Kladovo, un om de aproape 75 de ani, care, ce să zic, până la urmă a acceptat să se joace cu noi toți. Acest joc, neseriozitate, este cea ce am cautat.
Care este genul tău de negociere creativă cu actorii cu care lucrezi
Depinde. În trecut am lucrat doar cu neprofesioniști, care jucau roluri inspirate din propriile lor vieți — practic se jucau pe ei înșiși sau își reconstituiau fragmente din trecut. E un tip de lucru foarte specific. Aici, însă, a fost diferit, pentru că am lucrat și cu două actrițe profesioniste, care au venit cu foarte multe idei și cu o libertate pe care nu mi-o imaginam.
Ce ai urmărit în procesul de lucru cu Katia și Cendana
Prin două figuri feminine, una deschisă, într-o oarecare măsură împlinită, care susține ideea libertății femeilor, și cealaltă retrasă, reprimată, care se luptă cu propriile limite, filmul meu explorează acest spațiu intermediar în care femeile de azi își trăiesc și își exprimă libertatea, dar și sexualitatea. E despre momentul în care ideea de libertate de altădată se lovește de mecanismele contemporane ale pieței și ale autoprezentării, iar din ciocnirea asta se naște o imagine nouă, mai complexă, a identității feminine. Ce a fost deosebit de important pentru mine, chiar dacă filmul arată două femei foarte diferite, a fost să le salvez de stereotipuri. În timpul lucrului la scenariu, dar și mai târziu în procesul cu ambele actrițe, ne-am întors mereu la ideea asta — că nu vrem să reducem personajele la tipare ușor de recunoscut.
Avantajele și provocările când faci o coproducție de film
Filmul e o coproducție între patru țări, România, Serbia, Italia și Spania, ceea ce nu e deloc ușor. Dar aici e talentul Adei Solomon, producătoarea filmului, care reușește să facă lucrurile sa fie cât mai „smooth”. Cel mai provocator pentru mine a fost în post-producție, unde a trebuit să coordonăm multe procese între aceste patru țări, o construcție complexă.
Ce aduce nou acest proiect în parcursul tău artistic
Cred că, în timp, nu m-am schimbat atât de mult în ceea ce privește temele care mă interesează, cât în felul în care mă apropii de ele. Încă vorbesc despre oameni de la margine, despre cei care își caută vocea și locul într-un sistem care, de multe ori, îi ignoră. În filmul acesta schimbarea e poate cea mai vizibilă: îmi ascult mai mult personajele și le las să mă conducă. Filmul e mai intim, dar și mai politic la un nivel mai profund, pentru că pornește dintr-o experiență interioară, nu dintr-un mesaj. Într-un fel, cred că m-am eliberat de nevoia de a „explica” lumea și acum pur și simplu o privesc și o înregistrez.
Cu ce vrei să rămână publicul
Mi-ar plăcea ca publicul să se apropie de film deschis, fără nevoia de a găsi imediat un mesaj clar sau o morală. Povestea Stelei și a Verei nu e construită ca să ofere confort, ci ca să apropie oamenii de acel sentiment de vulnerabilitate și de nepotrivire pe care mulți îl recunosc în ei, dar rareori îl formulează. Cred că o parte din public va reacționa foarte intim, va recunoaște acel sentiment de neapartenență, acel efort de a supraviețui într-o lume care îți cere mereu să fii altceva. Alții poate vor trăi filmul mai ales prin umor, prin duritatea lui și prin imperfecțiuni, și asta e la fel de legitim.
Ce sper eu, până la urmă, e ca publicul să simtă sinceritatea. Să înțeleagă că filmul s-a născut din nevoia de a spune o poveste mică care se întâmplă la margine — și că tocmai aceste margini au multe de spus despre societate, în ansamblu. Dacă spectatorii ies din sală cu senzația că, măcar pentru câteva clipe, au fost în pielea cuiva, că au văzut lumea prin ochii unor personaje care de obicei nu sunt văzute, pentru mine ar fi cel mai mare succes posibil.
