[România care ne place] Laura Leonte: Mă enervează că apreciem la noi doar lucrurile validate de străini

Jean-Paul Sartre spune că nu suntem ceea ce ni s-a făcut, ci ce facem cu ce ni s-a făcut, explicând că libertatea de a da vina pe context și societatea în care trăim nu este decât un panaceu care nu vindecă nicio afecțiune, doar amplifică simptomele inacțiunii și a absentei responsabilități pentru propriul destin. Iar destinul, indiferent unde ne aflăm, este un cumul al deciziilor noastre, atât timp cât avem dreptul să le avem. În România, avem libertate și avem dreptul la drepturi; lista criteriilor de eligibilitate încă este în lucru, dar peisajul nu arată sumbru deloc.

În plus, așa cum spune Laura Leonte, Group Creative Director Cohn & Jansen Creative Network, România, pentru români, rămâne locul unde șansele pentru mai bine sunt cele mai optimiste. După ce a încercat cu degetul viața occidentală, un an în Franța și aproape încă un an în Spania, și după ce a văzut cu ochii ei ce înseamnă discriminarea fără echivoc pentru naționalitatea pe care o are, a înțeles că nimic nu merită dezrădăcinarea de locul de care aparții cu adevărat. Iar locul ăsta, din perspectiva ei, nu este atât de rău pe cât tindem să credem în ultimul timp. Avem sistem public de sănătate și învățământ gratuite, avem dreptul să protestăm, avem o natură superbă, piețe pline de cele mai bune și ieftine legume și fructe, avem tradiții frumoase, umor cum nu mai găsești și suntem liberi, liberi să ne bucurăm de ce-i bun și liberi să reparăm ce-i rău.

Da, sunt multe bube de tratat, sunt multe taxe de plătit, sunt multe reforme de început măcar, dar vestea bună e că toate astea sunt posibile. Disclaimerul e că pare că încă n-avem un deadline atât de strâns, dar tocmai asta ar trebui să ne mobilizeze mai repede. Până atunci, vă rog să luați o pauză de la cotidianul pestriț și să descoperiți perspectiva Laurei, care, poate, vă va face ziua un pic mai bună:

Ce te leagă de România

Doar tot. Dar probabil cel mai strâns mă leagă dorul pe care l-am trăit în cei 2 ani departe de ea. Ca în refrenul cântecului, pe care îmi permit să îl adaptez “Abia când am plecat şi n-a mai fost a mea,/ M-am îndrăgostit numai de ea.”

Cu bune și cu rele, cum te-a format?

Oh, ce întrebare complexă! Simt că o mulțime de filozofi și-au dedicat ani din viață ca să răspundă la întrebarea asta. Ia să văd ce rezumat îmi face ChatGPT pe tema asta:

Montesquieu: locul modelează nu doar individul, ci și legile sub care trăiește.

În Despre spiritul legilor, Montesquieu susținea că clima influențează temperamentul și instituțiile. Popoarele din zonele calde ar fi mai pasionale, cele din zonele reci mai robuste și disciplinate.

Aristotel: locul nu e decor, e atelier moral.

Pentru Aristotel, omul este „animal politic”. Adică devii ceea ce devii în interiorul polisului, al comunității. Virtutea nu crește în vid. Ea e cultivată de instituții, educație și obiceiuri locale.

Johann Gottfried Herder: influența locului este profundă, aproape organică.

Herder vorbea despre Volksgeist, „spiritul poporului”. Fiecare națiune ar avea o sensibilitate proprie născută din limbă, istorie și peisaj. Limba devine solul în care germinează gândirea.

Jean-Paul Sartre: nu ești ceea ce ți s-a făcut, ești ceea ce faci cu ce ți s-a făcut. Te naști într-un context, dar nu ești condamnat de el. Libertatea e dureroasă tocmai pentru că nu te poți ascunde în spatele geografiei.

Karl Marx: locul în care te naști înseamnă mai ales poziție economică și clasă socială. Nu clima contează, ci relațiile de producție. Infrastructura materială modelează conștiința.

Hannah Arendt: locul nașterii influențează radical viața prin statut juridic și drepturi.

Arendt a scris despre condiția apatridului și despre cât de mult contează apartenența politică. A te naște într-un stat stabil sau într-unul opresiv nu este un detaliu biografic, ci o structură de posibilități. Ideea ei celebră despre „dreptul de a avea drepturi” arată cât de mult depinde libertatea de cadrul politic în care apari pe lume.

(pentru cei/cele care se întreabă, a fost necesar să dau un prompt țintit ca să primesc rezultate de la filozoafe)

Răspunsul meu e o combinație între ce spun Herder, Sartre și Arendt. Influența locului e aproape organică prin limbă, obiceiuri, peisaj, sistemul politic în care trăiești, clasa socială căreia îi aparții, asupra cărora poți avea o oarecare influență personală prin mult awareness și voință proprie. Care influență poate fi mai mare dacă ai drepturi și privilegii suficiente sau mai mică dacă nu ai.

Viața ta aici: ce te face să simți

Noroc că am trăit în comunism și am scăpat de el la o vârstă destul de mică.

Noroc că avem sistem public de sănătate gratuit.

Noroc că avem învățământ gratuit. Inclusiv superior.

Noroc că am casă.

Noroc că avem cele mai bune fructe și legume din Europa.

Noroc că nu ne luăm în serios.

Noroc că știm să mai ieșim în stradă.

Noroc că am trăit în afara țării ca să pot aprecia lucrurile astea.

Noroc că nu trăiesc în America.

Păcat că nu reușim să dezvoltăm o clasă politică de oameni capabili.

Păcat că sistemul educațional e primitiv, aproape retardat.

Păcat că artiștii și sectorul cultural nu sunt subvenționați.

Păcat că taxăm exagerat oamenii cu spirit antreprenorial.

Păcat că nu ne preocupă istoria și tradițiile locale. De parcă uitându-le, nu s-au întâmplat.

Păcat că am trăit 50 de ani în totalitarism.

Păcat că ne disprețuim țara și capacitatea noastră de a face lucruri extraordinare.

Păcat că nu știm să apreciem tot ce ne oferă România.

Scenarii alternative?

Sunt o persoană destul de practică. Nu văd cu ce m-ar ajuta să fantasmez scenarii imposibile. Dar, ca aproape orice român din generația mea, am fost și eu atrasă de mirajul Occidentului. După facultate chiar am încercat să emigrez: un an în Franța, aproape un an în Spania. Ca experiență de coming of age mi-a plăcut enorm. Anul din Franța e un an de temelie în devenirea mea. Ca posibil destin, nu mi-a plăcut deloc. Parțial și pentru că erau anii de dinainte să intrăm în UE, când românii erau lipsiți de drepturi vitale în Europa. Dar doar parțial.

În Franța am simțit clar și fără echivoc discriminarea pentru naționalitatea mea. Deodată, țara de unde proveneam era mai importantă decât ce fel de om eram. Ceea ce mi se pare absolut ireal. Dintr-un om cu toate drepturile la mine în țară, într-un an am ajuns complet în afara legii în Franța, pentru că nu reușisem să obțin permis de ședere. În Spania, atmosfera a fost mai prietenoasă, dar inegalitatea de șanse a fost la fel de palpabilă.

Dincolo de discriminare și de lipsa drepturilor, am trăit intens sentimentul de dezrădăcinare. Un sentiment pe care nu mă așteptam să îl resimt atât de profund, având în vedere cât de mult îmi dorisem să plec dintr-o țară unde Ion Iliescu fusese reales.

Mă bucur, totuși, că am trăit experiența asta la o vârstă la care mi-a fost simplu să mă întorc.

Ce îți (mai place) în România (ta)

Eu ador România. România mea are dealuri cu flori de câmp, piețe cu fructe și legume delicioase super ieftine, internet de mare viteză la bani puțini, resurse să se descurce în cele mai grele condiții, poezii și bancuri, roșii și brânză, mărțișoare în piept, mere cu gust, doine, hore și sârbe, filme extraordinare, caterincă, păduri imense, locurile copilăriei.

Ce îți place cel mai puțin

Agresivitatea și sărăcia. Care, în mod surprinzător, nu merg neapărat mână în mână. Ai crede că cei mai săraci oameni sunt mai agresivi, dar e mai degrabă invers. Noi, românii, am rămas cu teama de celălalt, nu prea știm să colaborăm pentru binele comun, suntem măcinați de neîncredere. Trasul spuzei pe turta proprie și proverbiala capră a vecinului sunt încă foarte actuale.

Dezinterestul pentru educație și cultură. Ne batem joc de copiii noștri cu ce se întâmplă în școli.

Faptul că ne urâm pe noi înșine, că ne dorim “o țară ca afară”, când noi am putea avea o țară mai bună decât orice afară dacă ne-am propune lucrul ăsta.

Mă enervează că apreciem la noi doar lucrurile validate de străini.

Defetismul, neputința învățată pe care nu reușim să o mai depășim – ce rost are să faci ceva, toți fură, dacă ești cinstit, ești prost etc.

Ce îți oferă România acum

Lucrul pe care îl apreciez acum cel mai mult e pacea. Ne bucurăm de destul de multă libertate, oportunități de dezvoltare, o natură superbă, am mai zis, cred, mai sus.

Ce îți cere

Multe, prea multe taxe și impozite. Cantități uriașe de speranță și optimism.

Ce îi dai tu, fără să îți ceară

Multe, prea multe taxe și impozite. Cantități uriașe de speranță și optimism.

Omul face locul sau locul face omul?

Depinde de om, depinde de loc. În general, locul are o putere mai mare. În unele contexte, unii oameni pot schimba locul. Cu greu în mai bine, pare că e mai ușor în mai rău.

Aici: creștem sau doar ne adaptăm?

Foarte bună întrebarea. E un loc de creștere prin zbucium.

O Românie perfectă

Cum e acum, dar cu mai multă încredere în ea, cu o clasă politică competentă, pusă pe construit, mai multă cultură, reformă în educație, să fim ospitalieri și noi între noi, nu doar cu străinii.

Cum forțezi tu optimismul

Deși au trecut 20 de ani de la experiența mea de emigrantă, observ că încă mă hrănește cu optimism. La fiecare revenire în țară din vacanțe, găsesc o Românie mai dezvoltată decât o văd când nu plec în vacanțe. Mă bucur că nu am plecat.

Ghid personal de supraviețuire

Apreciază lucrurile bune, contribuie cu cât poți la lucrurile care nu merg.

Ce te face să te simți acasă

Natura, unele obiceiuri și tradiții, caterinca.

De ce ai invita un străin aici și unde l-ai duce

Delta Dunării, Sovata, Summerwell sau Beach Please!, MNAR, Piața Obor, terasa La Gogu de la mine din cartier (care chiar e pitstop obligatoriu pentru cine mă vizitează din afara țării).

Le-aș zice hai să vezi ceva frumos și să mănânci ceva bun!

Dacă ai pleca mâine, de ce ți-ar fi dor

Nu plec, mi-a fost dor destul.

De ce rămâi?

Pentru că aici îmi e cel mai bine.

O imagine pentru România (ta)

(poză din arhiva personală)

(poză salvată de pe Facebook)