[Work & Self] Ana-Maria Onisei: Profesia de jurnalist nu prea merge făcută cu jumătăți de măsură

Cel mai bun antidot pentru perfecționism constă în existența unui deadline care te obligă să dai tot ce ai mai bun, într-un timp anume, este de părere jurnalista Ana-Maria Onisei. A făcut una dintre cele mai solide școli de jurnalism de la noi – cea de la Iași – dar gustul jurnalismului a început să îl simtă cu adevărat abia înspre finalul anului al doilea, și asta datorită profesorului Daniel Condurache. Un pic mai târziu, a descoperit că adrenalina și mândria, care vin cu meseria asta, dau dependență.

La București, și-a construit experiența ca reporter la Adevărul, unde a lansat prima serie de interviuri cu scriitori străini și a semnat diverse anchete. Dar, la un moment dat, când lucrurile nu au mai funcționat optim pentru ea, a decis să iasă din presă și să intre în echipa de comunicare a Festivalul Internațional George Enescu. S-a reîntors la jurnalism după patru ani, de data aceasta în televiziune și este acum reporter la Televiziunea Română.

Într-un peisaj media românesc marcat de polarizare, superficialitate, presiuni comerciale și influențe politice, Ana-Maria Onisei vorbește despre valorile fără de care presa își pierde sensul:

„Nu se poate face jurnalism fără responsabilitate, deși este plin de contra exemple în jurul nostru. Revenim la discuția despre valori: cât de important este ca presa să seteze și să filtreze o agendă corectă, informații reale, să educe, nu doar să ofere divertisment facil și, mai ales, să nu mai depindă de politic”

În continuare, cu Ana-Maria, despre relația dintre ea și profesie, identitatea în muncă și ce a descoperit că îi place în jurnalismul de televiziune.

Etape formatoare, care te-au adus unde ești astăzi

M-au format anii de adolescență din Piatra-Neamț, orașul meu natal, unde am trăit printre actori, biblioteci, discuri cu muzică clasică la pick-up și aventuri din străinătate ale părinților. Și facultatea de Jurnalism pe care am terminat-o la Iași – deși ai mei se mutaseră deja la București, indepedentă și încăpățânată fiind, nu mi-am dorit să fiu la facultate în același oraș cu părinții. Și bine am făcut. Școala de jurnalism de la Iași este una dintre cele mai solide din țară. Trei sferturi dintre colegii de facultate sunt astăzi nume de referință în jurnalismul românesc. Am dat de gustul jurnalismului cam târziu, spre finalul anului doi și asta datorită domnului profesor Daniel Condurache. El înființase nu doar ziarul de referință Opinia studențească, ci și o agenție de presă a studenților.

Erau începuturile anilor 2000, cu multe frământari în plan educațional și se declanșaseră grevele studențești în întreaga țară. Noi lucram pentru agenția studențească la fel cum am fi lucrat, aveam să desopăr mai târziu, pentru o agenție de presă de-adevărat. Am reușit atunci să avem informații pe care le-a preluat până și presa centrală. Îmi amintesc cum sunam la Ministerul Educației cu fise din cabinele telefonice din fața căminului cât să avem toate punctele de vedere într-un material. Atunci am simțit pentru prima dată conștient adrenalina și mândria pe care le generează jurnalismul, și care dau dependență. Informații în premieră, materiale de tip breaking news și surse pe toate etajele căminelor și insituțiilor.

A urmat fără îndoială ca importanță experiența din Capitală, unde am ajuns până la urmă după terminarea facultății, dar și după doi ani de lucru la Suplimentul de cultură, publicația Editurii Polirom ca supliment cultural al unui cotidian ieșean, unde am învățat claritatea și direcția în presă, și unde am și avut marele noroc să fac ceva rarissim: presă culturală de calitate.

La București, experiența de reporter la Adevărul în perioada de glorie a ziarului, sub Dinu Patriciu, un mogul care a investit real în devzoltarea presei, în ciuda altor minisuri ale sale, m-a ajutat să câștig o experiență de neegalat. Eram o echipă de top, cu toții, mereu în competiție bună. Și asta m-a obligat să ridic ștacheta! Și să dau tot ce am mai bun într-un timp dat, într-un deadline: acela până la... intrarea în tipar. Ceea ce, consider și astăzi, este cel mai bun antidot pentru perfecționism! La Adevărul am lansat prima serie de interviuri cu scriitori străini, pe vremea când nu se prea făcea asta în presa românească. M-am îndrăgostit de vocea lui Amos Oz, însă am și trăit nopți în care făceam cu rândul în ture în redacție așteptând cu articole pregătite pentru ediția de a doua zi, în caz că se întâmpla... moartea lui Adrian Păunescu.

Am semnat și anchete, una dintre cele de care sunt mândră fiind cea despre lotul Cioran care a fost vândut la licitație la Paris, și recumpărat de un om de afaceri român – după dezvăluirea noastră –, fiind donat statului român. Am scris cu emoție și despre Afganistan, am intrat și în dosarul de urmărire al laureatei Nobel Herta Müller la CNSAS, în premieră.

Au urmat peste patru ani la OMA Vision, ca parte din echipa de comunicare pentru Festivalul Internațional George Enescu. O descoperire care m-a elasticizat într-un mod pe care nu-l credeam posibil! Ca jurnaliști, suntem cu siguranță concentrați pe produsul nostru, și suntem, și trebuie să fim și cam... intransigenți. În comunicare, însă, ai nevoie să fii în primul rând strategic și generos, și un adevărat cameleon. Multe amintiri de o frumusețe rară am păstrat din timpul lucrului pentru Festivalului Enescu, accesul în culisele celui mai mare eveniment internațional de muzică clasică organizat de România și în top zece cele mai importante festivaluri de gen din Europa. Multe. Făceam poze cot la cot cu fotografii la toate repetițiile fiindcă nu mă puteam abține, alături de mari artiști, apoi serile, cu genunchii tremurând după atât treabă, mergeam la concertele despre care, în unele cazuri, știam sigur că sunt o experiență de o dată în viață! A fost venirea lui John Malkovich în România, au fost conferințe de presă strânse, ample și tensionate, au fost momente de culise cu o presiune enormă. A fost perioada profesională care m-a făcut să patentez expresia „zâmbet de primăvară”, adică momentul acela când ca om de comunicare știi că totul este explodat prin spatele ușilor, însă tu afișezi un calm absolut senin! Am învățat strategie, am învățat despre muzica compozitorului George Enescu, am învățat să ofer subiecte și povești pentru jurnaliștii români și străini, au fost campanii de comunicare premiate atunci pentru OMA Vision.

Și pentru că spuneam despre acea capacitate de a fi camelonică, acum la Televiziunea Română cred că reușesc să îmbin toate experiențele de mai sus, precum și să învăț ceva nou, infinit de fascinant, dar și de greu: lucrul cu imaginea. Și, în egală măsură, prezența în fața camerei. Mi-am dorit tare mult, și am reușit ușor, ușor să aduc cultura în prime-time printr-o abordare și serioasă, și care aduce relevanță pentru publicul larg. Vedem din ce în ce mai des felul în care dezvoltarea culturii române, adesea aproape pe cont propriu, a condus la o imagine a României de prestigiu în afară, și la dezvoltare în țară. Consider că TVR este primul loc unde aceste subiecte și informații ar trebui să fie pe ecran! Mă fascinează și experiența de știri, și cea a live-urilor unde ai impresia că cele două minute trec în 20 de ani atunci când le vorbești tu singur în fața camerei, mă fascinează în egală măsură și munca în profunzime. Felul în care concepi imaginea pentru un material, cum poți filma, apoi, cum conduci un interviu...  Televiziunea cere multă creativitate, ceea ce este minunat, este însă și o muncă foarte grea care implică un flux de resurse și un proces de lucru colosal, și mereu când văd oameni vorbind despre teleziuniune, despre greșelile de pe ecran sau dintr-un live îmi vine să zic, și uneori chiar zic că este inerent și că este o muncă absolut covârșitoare! Mi-ar plăcea, de exemplu, ca lumea să fie mai educată despre ce înseamnă munca de televiziune, deși nu este treaba publicului, și și noi încercăm mereu să fim cât mai aproape de perfecțiune. Mă gândesc mai degrabă la genul acela de educare mai amplă, cu bătaie pe termen lung, care ne-ar permite, inclusiv ca societate, să nu mai fim atât de manipulabili!

Credit foto: Dragoș Dumitran

Muncă, job, profesie. Cum îți place să zici

Profesie. Mi se pare că, cel puțin în jurnalism, vorbim și despre un destin, un drum, o alegere.

Cine ești când nu muncești. Cine ești când muncești

Când nu muncesc sunt mama lui Rareș, sunt iubită, prietenă, călătoare, după caz. Cred că multă lume nu știe asta despre mine, și poate că o vreme n-am știut-o nici eu. Sunt foarte versatilă. Îmi plac experiențele diverse. Apoi, sunt liniște. Și pentru mine, și sper că și pentru ceilalți. În ciuda forței, sunt și un om cu o mare sensibilitate. Consumul este uneori intens și fiind, paradoxal (pentru că nu pare, nu se vede) și mai degrabă introvertită, am nevoie poate de mai multă liniște. Sunt momente când nu vorbesc, și stau numai în liniște, de pildă, departe de alții. Am noroc de Rareș, băiatul meu de șase ani, care este un hiperultraextrovertit! :)) Altfel, cred că mi-ar fi bine singură luuuungi perioade de timp.

La muncă sunt o forță creatoare și creativă. Ador energia bună și, sper, la fel ca liniștea, reușesc să o transmit și celorlalți. La Jurnal Cultural sau la Știrile TVR, unde colaborez cel mai des ca reporter, sunt pe fază mereu cu subiectele relevante, urmăresc informații, decupez idei și momente care pot deveni o știre sau un live. Îmi place la nebunie să merg pe teren – o muncă de care multă lume a început să fugă, deși este una de bază pentru profesia de jurnalist. Pe teren este locul unde poți descoperi și crea atât de multe…  Greu, dar fabulous! Trebuie și să spun că sunt o norocoasă. Televiziunea Română are niște profesioniști excepționali, poate prea puțin cunoscuți și mai ales expuși în spațiul public, și cu toții m-au susținut, încurajat, au deschis drumurile pe care încerc să pășesc cât mai bine!

Identitatea mea este și nu este și munca mea. :)

Mi-l amintesc pe jurnalistul Cătălin Tolontan într-un interviu pe care mi l-a acordat. Spunea, citând un scriitor strain, că identitatea lui se confundă cu munca sau invers și că nu mai știe unde se oprește munca și începe identitatea. Într-un fel, așa și este. Ca jurnalist ești obligat să fii conectat aproape tot timpul la profesia ta! În alt fel, și aici deschid o paranteză tot cu bătaie socială: sunt femeie. Îmi place să fiu femeie și cred că momentul când am înțeles asta a fost în urmă cu ceva ani, după o perioadă de muncă foarte intensă care s-a prăbușit apoi. Sunt un tipar workaholic, dar nu pentru a acoperi vreo „lipsă”, ci din pasiune și perfecționism. Moștenite sigur de la tata. Numai că de la un punct încolo, am observat că echilibrul este la fel de important, cel puțin pentru noi, femeile. Mi-am dorit un copil, cu toată frica din lume, mi-am dorit să pot avea momente pentru mine și să am și această latură în viața mea. Încerc și exersez zilnic să le echilibrez. Și ambiția este acum și pentru armonie, pentru stare feminină, nu doar pentru... rezultate.

Credit foto: Dinu Mărgărit

Relația dintre eul tău și muncă. Cum s-a schimbat

Dorința unui echilibru este ceea ce s-a schimbat. O anumită așezare în mine. Și cred că noi toți am putea învăța să lucrăm mai degrabă strategic decât într-o hăituială constantă. Este și o presiune exterioară, este acum și această competiție cu tehnologia. Cumva, încerc să mă mențin ponderată. Lumea riscă să piardă, și o vedem din ce în ce mai des, mai degrabă valorile sănătoase – respectul, profesionalismul, empatia, generozitatea, modestia – și lupta, dacă o putem numi astfel, mi se pare că ar trebui să se ducă mai degrabă în această direcție, chiar dacă ea pare perimată sau, să zic, „invizibilă”. Cine mai are nevoie de valori într-o lume dominată de algoritmi și de fast food în orice – am ajuns să consumăm până și oamenii ca pe niște cartofi prajiți, instant! Lupta pentru valori ne poate ține în viață în mijlocul a tot și a toate, ne face, paradoxal, mai adaptabili, dar dintr-un loc sănătos, nu disfuncțional și ne ajută să nu fim atât de ușor de manipulat. Mă tem că una dintre bolile acestui secol – și nu doar pentru țările cu foste regimuri dictatoriale, ci și pentru marile democrații, precum Statele Unite – este manipularea. Chiar povesteam cu un coleg de curând că am ajuns să trăim acel turn Babel din Biblie. Ne-ar face bine să fim mai atenți și mai puțin grăbiți în interacțiunea noastră cu lumea largă.

Ce a devenit important pentru tine și nu era în anii de început

Rigoarea, modestia. La începutul carierei eram cu siguranță mai dornică de exclusivități. Acum, am învățat să integrez mai mult experiența a ceea ce înseamnă lucrul în echipă sau un bine mai larg. Îmi place să contribui în egală măsura și la asta!

Ce îți influențează cel mai mult munca în prezent

Timpul. Și râd când spun asta. În televiziune timpul se măsoară cu totul altfel, ritmul de adaptare, dar și de realizare a unui material este foarte strâns pentru cantitatea de informație și materie primă (imagine, voce, montaj etc.) pe care o ai de manevrat. Apoi, claritatea. Este ceva ce am învățat de la profesioniștii TVR. Nevoia aceasta de rigoare, de atenție, de informație ultraverificată în ceea ce apare pe ecran. Moderația. Deși fiind o fire pasională, cu energie, nu mă pot abține uneori să nu duc lucrurile într-un alt ritm. Televiziunea înseamnă și energie. Asta cred. Numai cu energie treci dincolo de ecran și ajungi la oameni.

Credit foto: Cătălina Filip

Ce ai redescoperit recent că îți place în profesia de jurnalist

Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult lucrul cu imaginea! Îi datorez enorm Irinei Szasz, o mare doamnă prea discretă a presei de televiziune. Datorită ei, și a răbdării și a bucuriei cu care a văzut în mine cheful de a lucra, am învățat – fiindcă nu știam absolut nimic când am intrat în televiziune în afară de jurnalism, dar am fost curajoasă – despre imagine. Care sunt încadraturile, cum construiești/iei un cadru, cum să te setezi în spațiu atunci când ești pe teren pentru a obține cât mai mult pe imagine, ce poți obține și cum să gândești pentru montaj. Mai am de lucru, dar este timp!

Trag cu ochiul cu fascinație și la colegii operatori sau directori de imagine cu care sunt pe teren să văd cum construiesc și ce aleg și ei din ce discutăm, fiindcă televiziunea este o meserie de echipă. Merg în montaj pentru documentar ori de cât ori am ocazia. Dar da, nu mă așteptam să mă fascineze atât de mult imaginea și felul în care prinde viață un material! Mă vedeam mai degrabă „pe ecran”. Oricum fac asta, apar de pe teren în live-uri sau stand-up-uri, însă în studio nu cred că aș intra prea curând, cel puțin nu cât mai am încă energie de umblat. Asta deși, de multe ori, chiar și o jumătate de zi de filmare poate fi istovitoare. Nu știu cum fac minuni oamenii de la camere, chiar mi se par uneori supraoameni.

Credit foto: Cătălina Filip

Partea din tine care rămâne nevăzută la muncă

Sunt generoasă, sper și cred asta. Îmi place la nebunie să încurajez oamenii, să văd ce este bun în ei, să aduc o energie luminoasă și plină de acțiune! Cred că aș fi foarte bună și pe partea de coordonare, am o minte clară, organizată, rapidă. Dar deocamdată îmi place mai mult partea... artistică a meseriei.

O zi bună de lucru

Nu le mai împart demult în zile bune și zile rele. Orice zi e bună când e cu un rezultat fain. Sunt, firește, și zile mai statice, puțin mă frustrează, pe de altă parte avem nevoie și de pauze de reîncărcare și nu putem fi mereu numai la înălțime fiindcă am claca. Uneori, contează și să continui să mergi înainte, pur și simplu.

Zile în care ai simțit că nu mai poți. Ce ai învățat în acea perioadă

Aș prefera să le țin mai mult sub cheie. Nu obișnuiesc să mă întorc prea mult în trecut. De obicei, consum experiența intens atunci când se întâmplă, o tot așez, apoi merg mai departe. Îți povesteam, Ileana, că au fost momente când am lucrat foarte mult, am dat totul cu pasiune și lucrurile s-au prăbușit. Inclusiv la Adevărul, în perioada de declin a ziarului, când nu ne mai veneau salariile la timp și atmosfera era incertă a fost un astfel de moment. Profesia de jurnalist nu prea merge făcută cu jumătăți de măsură. Și când rămâi în aer este un sentiment crunt. Te și învață să te reiventezi, pe de o parte. Pe de alta, exact cum m-ai întrebat, să separi puțin propria identitate de munca ta. Cel puțin aceasta a fost soluția mea.

Ce nu mai tolerezi în industrie

Stresul inutil și – fiindcă tot vorbeam mai devreme despre asta –, manipularea și „micile afaceri”. Din comunicare am învățat că orice criză are o rezolvare! Iar din viață, că poți vorbi deschis pentru a rezolva orice, sau, nu, după caz :)), ceea ce ne scutește de un consum emoțional inutil. Recomand!

Cum navighezi între ce vrei să faci și ce trebuie să faci

Nu este ușor, și asta nu neapărat pentru că nu vreau să fac ceva, îmi place mult tot ce fac, ci din cauza lipsei de timp, în mare. Îmi doresc, visez foarte mult să fac un documentar, am și subiectul, documentar de televiziune care să fie undeva între poezie – inclusiv vizuală –, reality, anchetă, poveste și eseu. Da, chiar așa. Ușor, ușor, printre picături și cu gândul la acest vis, fac loc să adun tot ce trebuie ca să pot începe și asta.

Ce înseamnă „responsabilitate” în domeniul tău

Totul, aș spune! Nu se poate face jurnalism fără responsabilitate, deși este plin de contra exemple în jurul nostru. Revenim la discuția despre valori: cât de important este ca presa să seteze și să filtreze o agendă corectă, informații reale, să educe, nu doar să ofere divertisment facil și, mai ales, și mai ales, să nu mai depindă de politic. Financiar, sau subliminal. Pentru mine ca reporter, este esențial ca tot ceea ce lucrez să fie corect, real, verificat de asemenea de toată lumea care face parte din fluxul redacțional. Pe cât se poate, deopotrivă nepărtinitor, dar și cu atitudinea potrivită.

Partea din tine care simte că trăiește „pe pilot automat” în muncă

Încerc să evit pilotul automat. Presa necesită creativitate. Sunt și zile când lucururile nu sunt sus, însă nu înseamnă că devine o rutină. Ține tot de exercițiu, unul interior, de dorința de a avea mereu un material bun, de a nu te lăsa tu pe tine pe tânjeală. Și când mai am tendința să mă las, au grijă să îmi amintească prietenii și șefii să mă trezesc puțin!

Cel mai important „nu” pe care l-ai spus în carieră

Faptul că am spus „nu” jurnalismului, până la urmă, în perioada cruntă despre care îți povesteam de la Adevărul. Declinul, lipsa de bani și un management care începuse să pună accent din ce în ce mai mult pe online, însă într-un mod heirupist. Nu mai era de interes cultura, nu mai erau nici extrenele relevante dintr-o dată, și tot așa. S-a și dovedit mai târziu că a fost o greșeală, fiindcă nu vorbeam doar despre cantitate, ci și despre substanță. Astăzi, îl numim jurnalism explicativ, însă este fix ceea ce a pierdut presa clasică în tranziția la online și au câștigat influencerii, apoi a recuperat și presa, dar cu un decalaj. Vedem că este din ce în ce mai multă nevoie de jurnaliști, fie că sunt nume consacrate care să aibă ceva de spus notabil în spațiul public, fie că vorbim de jurnaliști foarte tineri care fac anchete online. Rămân cumva fidelă presei clasice, îmi place asta, deocamdată, dar nu se știe niciodată!  În fine, am spus „nu” la un moment dat pentru Adevărul, așadar, chiar dacă asta a înseamnar să mă îndepărtez de o profesie pe care o iubeam mult, toată presa era în recesiune atunci. Am și plâns, îmi aduc aminte perfect asta. Am avut însă norocul să am parte de o experiență fascinantă în comunicare. O dovadă că nu ar trebui să ne fie teamă de schimbare.

Dacă ai pune într-o imagine ce iubești cel mai mult la ceea ce faci, care ar fi

Asta. Jurnalismul. Un vârtej colorat sau întunecat, din care ies mereu scântei.