Bogdan Pencea are o casă de oaspeți. Și un podcast. Două lucruri care, puse împreună, seamănă tot mai mult cu definiția unei vieți bune. Viscri 9 casa și Viscri 9 podcastul se întâlnesc în poveștile oamenilor. Bogdan a fost mulți ani jurnalist, așa că poveștile și oamenii îi sunt aproape, în aceeași măsura ca ușurința de a asculta și de a pune întrebările potrivite.
"Toate episoadele pornesc de la o discuție avută cu unul dintre oaspeții noștri — ceea ce înseamnă implicit că tematica va fi aleatorie și diversă, ca oaspeții înșiși, fără să ne blocăm într-o singură verticală de industrie", spune Bogdan.
Povestim cu Bogdan în continuare despre casă și podcast, homari, dezordinea intenționată, apucăturile de jurnalist și ce a învățat despre oameni și lume la Viscri 9.
Homarii și regele
În secolul al XIX-lea, homarii erau aruncați înapoi în mare când apăreau în plasele de pescuit alături de pești sau, în cel mai bun caz, erau vânduți pe nimic închisorilor ca hrană pentru deținuți ori folosiți ca îngrășământ. Cred că asta funcționează ca analogie pentru ce se întâmpla până recent cu discuțiile bune — multe chiar memorabile — pe care le am cu călători din toată lumea, din postura de gazdă la Viscri 9, casa de oaspeți de peste drum de casa regelui. Acum avem și un podcast cu același nume, dar cine știe ce rezervă viitorul — poate vom deveni podcastul Viscri 9 care are și casă de oaspeți.
Ideea unei case de oaspeți
Eram într-o perioadă când eram plecat din București — fie în California, fie cu bicicleta prin Transilvania. Și s-a înfiripat gândul că mi-ar plăcea să pot invita oamenii pe care îi întâlneam în Bay Area într-un loc din Transilvania pe care nu-l aveam încă.
Renovarea unei proprietăți nelocuite și a unei șuri care trecuse printr-un incendiu cu zece ani înainte au fost cu siguranță dificile. N-am arătat familiei ce cumpărasem înainte să termin câteva etape de restaurare. A durat undeva spre doi ani — deși, de fapt, nu se termină niciodată.
Cine vine la Viscri9
Tot felul de oameni — asta mă bucură cel mai mult. O categorie importantă sunt young professionals. Înainte de pandemie, vreo 70% erau străini; după pandemie, proporția s-a inversat — 70% români.
Declicul pentru podcast
Mi-am dat seama la un moment dat că nu îmi lipsește nimic ca să-l încep. A contat și o discuție cu un oaspete care avea un podcast și care mi-a spus să iau în calcul să-l fac în română — că are mai mult sens. Așa că n-am mai căutat pe cineva care să fi copilărit la Oxford și am început să înregistrez eu.
2 reguli
Podcastul e doar audio și are două reguli de care mă țin. Prima: toate episoadele pornesc de la o discuție avută cu unul dintre oaspeții noștri — ceea ce înseamnă implicit că tematica va fi aleatorie și diversă, ca oaspeții înșiși, fără să ne blocăm într-o singură verticală de industrie. A doua: la fiecare episod promovăm un proiect al nostru, intim legat de subiectul episodului.
La primul episod, despre AI, a fost Hașurat.ro — o inițiativă prin care vrem să compensăm lipsa de expertiză profesională din rural nu prin AI, ci printr-o comunitate dispusă să ofere un sfat atunci când e cerut, ca între vecini. La al doilea, despre sisteme taxonomice, am lansat dictionarulflorilor.ro, un mic shop cu lucrări de artă botanică culese de pe dealurile din jurul Viscri, fiecare cu denumirea populară a plantei. Legătura dintre editorial și promovat e mai strânsă decât în native advertising — e gândită din start ca un concept unitar.
Noua publicitate bună e publicitatea făcută prost
Every company, oricât de mică, is a media company. E cu atât mai valabil în hospitality. Dar poate că lumea s-a săturat de poze cu camere și farfurii. Eu m-aș lăuda cu oamenii care ne-au vizitat de-a lungul timpului — numai că din rațiuni de privacy nu pot face asta, așa că cel mai bun proxy sunt ideile și discuțiile pe care le-am avut cu ei în curte. Pe internet e o avalanșă de conținut care spune același lucru. Cele mai autentice locuri pe care le știu în Transilvania — un restaurant în Moșna și o ceainărie în Saschiz — vorbesc puțin pe rețelele sociale, și nu e întâmplător.
Podcastul nu e bibilit. E intenționat imperfect în sensul că nu exagerez cu corecturile, dar nu caut să pun greșeli de dragul de a demonstra că a fost făcut de un om, nu de AI. Podcastul meu preferat, Acquired, face 500 de tăieturi per episod — reiau înregistrarea pentru orice pasaj care poate fi îmbunătățit, după luni de documentare, cărți citite și conversații. Nu o făceau nici ei la început, dar probabil că a avea JP Morgan ca sponsor pune o mică presiune pe rezultat.
E poate un paradox în promovare în era AI: cu cât ești mai bun la regulile consacrate, cu atât ești mai puțin eficient — pentru că acum toată lumea are același template cu ce „funcționează". Ori ești de atârnat la MoMA, ori o iei pe alt drum. Noua publicitate bună e publicitatea făcută prost.
Dezordine cu premeditare
Dezordinea e intenționată, inclusiv la nivel fizic. Fațada casei, văzută din stradă, are clar nevoie de renovare — oaspeții îmi spun că intră cu o ușoară strângere de inimă. Așteptările tocmai au fost reduse. Și apoi intră în curte și în camere și descoperă că locul le întrece așteptările. Despre americani există un clișeu — că overpromise and under-deliver. Eu sunt tot timpul atent să fim exact invers. Cum ai mai crea surpriză dacă așteptările sunt din start sky-high? Și în hospitality, prima impresie și salutul de la plecare sunt de importanță critică. Totul e să nu bifezi și un dezastru între ele.
Gazde, musafiri
Ca format, podcastul e scripted — îmi fac un text de citit dinainte, pentru că așa simt că e mai respectuos cu timpul ascultătorului. Ascult rar podcasturi cu dialog liber între gazdă și invitat. Cred că un podcast scripted cu două gazde e compromisul perfect între dinamismul perceput și cantitatea de informație utilă pe minut. Poate voi găsi în viitor un partener. Notă: gazdă e și cel care ține un podcast, și cel care primește oaspeți.
Una dintre reguli — că toate episoadele pornesc de la o discuție cu un oaspete — m-a obligat la o regulă implicită: să nu fac publică identitatea lor. Acum, la început, pentru că nu am acordul lor explicit; nu plănuiam că o discuție cu un taxonomist englez de acum doi ani va deveni episod, așa că nu l-am întrebat. Dar și pe viitor prefer ca lumea să se simtă liberă în conversație, fără să simtă că fiecare vorbă ar putea fi citată. Recent am găzduit un psihiatru din Statele Unite care călătorește permanent între baze militare americane pentru a trata PTSD. Ar fi un subiect extraordinar — dar mi-a fost și teamă să intru în detalii, știind că nu ar fi unul de făcut public. Deci, mai bine nu spun cine, ca să pot spune ce.
Pentru că scânteia unui episod nou vine din discuții cu oaspeți, e posibil ca pe viitor lumea să-și ia cazare la Viscri 9 tocmai ca să influențeze tema. Asta va fi simultan măsura succesului și semnul eșecului — nu mai putem vorbi de randomness, dar avem mai multe camere închiriate.
La un moment dat am avut ca oaspete un bătrân care a închiriat casa mare pentru el și încă două camere pentru șofer și pentru doamna care făcuse rezervarea. La plecare mi-a lăsat o sticlă de ulei de măsline de la ferma lui din Italia și mi-a spus, nu fără condescendență, că e cel mai bun ulei pe care l-am gustat vreodată. A fost, recunosc. Am ajuns la concluzia că am trei tipuri de oaspeți: oameni care sunt persoane publice, oameni care nu sunt persoane publice și oameni despre care nu știu că sunt persoane publice. Și îmi place să cred că îi tratez pe toți la fel.
Ce ai învățat din primul episod
Că nu sună rău. Am terminat înregistrarea cu gândul să-l termin odată și să-mi văd de viață — să-l scot din cap. Am încercat să cred asta. Nu se poate.
Ce apucături din presă ți-au rămas aproape
Lejeritatea cu care jurnaliștii abordează subiecte delicate sau confruntaționale — chiar și cu oameni cunoscuți de cinci minute — dar o fac cu neutralitate emoțională. Toți oamenii sunt probabil curioși, dar puțini au mușchiul ăsta format: să formuleze întrebarea într-un mod care să invite un răspuns bun. Cei mai mulți oameni nici nu întreabă — se mulțumesc să-și imagineze.
Iar ca metehne care uneori sunt dezavantajoase, cred că jurnaliștii au nevoie să tempereze orice spun de bine (sau de rău). Să aducă un echilibru aproape judiciar în orice formulare pe care o fac. Iar multă lume e obișnuită cu enunțuri mai degrabă dintr-un singur spectru - ăsta e baseline-ul -și atunci formularea jurnalistică devine aproape suspectă în afara jurnalismului.
Ce ai descoperit despre oameni și lume la Viscri9
Am descoperit că îmi plac oamenii. Nu doar cei fără șapcă sau care gândesc într-un anumit fel — toți. Chiar dacă am învățat să adulmec micro-indicii și pot să-mi dau seama cu o probabilitate destul de bună dacă nemții din fața mea sunt din est sau din vest, am învățat că de la toți merită să reții câte ceva.
Ce nu credeai că te va mai surprinde
Cât de mult vor oamenii să fie ascultați cu adevărat. Nu intervievați — ascultați. Am fost jurnalist ani buni și am crezut că știu asta. Dar e o diferență între a extrage informație și a fi prezent într-o conversație. Mă surprinde în continuare câte se deschid când renunți la agendă.
Ce face un podcast bun
Pot să spun că înainte de orice, trebuie să nu-ți displacă vocea celui pe care-l asculți și tehnic sunetul să fie bine înregistrat. Eu am descoperit că pentru mine ăsta e minimul necesar ca să pot trece mai departe. Sunt podcasturi pe care nu le pot asculta pentru că vocea nu-l avantajează pe realizator. Ascult întotdeauna cu plăcere episoade din Acquired, The Reith Lectures, The Food Chain și Cătălin Moise. Dar sunt abonat la câteva zeci de podcasturi.
