![[Press Room] Andrei Luca Popescu: Viața de jurnalist în 2026 a ajuns într-o mare măsură un concurs de „frumusețe” și de cine țipă mai tare, dar mai ales mai constant](https://media.iqads.ro/2026/08/alp2-cover-850.jpg?v=202608281200)
Voi cum vă descurcați în bula voastră cu avalanșa de informații care vine zilnic peste voi? Ați simțit vreodată nevoia unui curator de știri, cineva care să filtreze ce e bun și ce e rău sau măcar ce e adevărat și ce e fals? Jurnalistul Andrei Luca Popescu spune că din ce în ce mai mulți prieteni caută „curatori” de încredere, care să le dea mură în gură „ceea ce contează”, nemaifăcând față bazarului informațional.
"Cred că perioada de acum e caracterizată de cel mai ridicat nivel de haos informațional pe care a trăit-o omenirea. Autoritatea și validitatea informației sunt date mai mult de popularitatea emitentului, propaganda și dezinformarea bat rigurozitatea jurnalismului profesionist prin puterea algoritmilor din social media", spune Andrei.
Dar chiar dacă media, formatele și modelele de finanțare sunt în continuă schimbare, jurnaliștii nu vor dispărea. Asistăm în acești ani la o perioadă similară cu explozia blogurilor în anii 2000, întrebându-se cine are timp să le consume. Și apoi, cine mai este dispus să plătească pentru jurnalismul bine făcut? Întrebări care rămân suspendate în discuțiile zilnice, dar pe care e bine să le adresăm cu fiecare ocazie. După ce citești interviul pe larg, nu uita să te abonezi la porția de slow journalism a lui Andrei aici.
Jurnalismul în 2026. O definiție actualizată
Nu cred că definițiile acceptate dintotdeauna pentru menirea jurnalismului s-au schimbat. Ce s-a schimbat radical este mediul în care jurnaliștii trebuie să opereze și metodele tot mai străine de domeniu la care trebuie să apeleze, pentru a se asigura că au măcar o șansă ca marfa lor să ajungă la public și să conteze.
Și aici apare foarte nimerit cuvântul „supraviețuire”, pentru că mie cam așa mi se pare că am ajuns în 2026 cu jurnalismul, cu precădere în România: e o luptă pentru supraviețuire.
Trăim într-o arenă publică inundată de zgomot informațional și gunoi, foarte mult gunoi lipsit de relevanță. Pentru ca mesajul tău să aibă măcar o șansă să ajungă la public, nu mai e de ajuns să produci un material jurnalistic valoros și relevant, conform acelor definiții de bază ale jurnalismului. E nevoie să duci o luptă extrem de energofagă pentru atenția publicului, uneori cu unelte total străine jurnalismului, care ajung să denatureze însăși calitatea produsului jurnalistic.
Vorbim de PR, marketing personal, un întreg arsenal de aptitudini social media. Trebuie să fii la fel de bine jurnalist, cât și om de vânzări, și influencer pe rețele sociale. Extrem de puține platforme jurnalistice se bucură de atenția publicului, indiferent de ce ar produce.
Desigur, dacă ești angajat la o instituție media clasică, ar putea să nu-ți pese de toate astea, vorba aia – timpul trece, leafa merge. Dacă ești „independent” sau într-o mică redacție în care câțiva oameni își sparg capetele să facă și jurnalism, și marketing, și vânzări, să alerge și după granturi și finanțări, vorbim deja de alt nivel de luptă pentru supraviețuire, dincolo de cea a produsului jurnalistic.
În lipsa unei platforme care să-ți asigure automat vizibilitate pentru munca ta, fie că vorbim de Recorder, HotNews sau vreo televiziune de știri, nu mai ai un public „captiv” asigurat, care te vede, așa cum era mai demult. Acum, atenția publicului e spartă în mii și mii de cioburi de informație.
Viața de jurnalist în 2026 a ajuns într-o mare măsură un concurs de „frumusețe” și de cine țipă mai tare, dar mai ales mai constant. Jurnalismul se face tot mai mult „pe persoană fizică”, se apelează tot mai des la o vedetizare care până nu demult era propice doar televiziunilor.
Nu pot să zic că situația asta produce mereu cele mai fericite rezultate, ci mai degrabă și mai mult zgomot irelevant și vedetuțe de carton, care se erijează în jurnaliști, dar nu au mai produs o știre sau un material jurnalistic propriu de când era mamaie fată. Unii nu au făcut-o în viața lor, au sărit direct la statutul de analiști din fragedă pruncie.
Într-o viitoare istorie a presei: ce ai scrie despre capitolul prezent
E greu să ai o viziune de genul ăsta din mijlocul lucrurilor, dar constat și eu ce se vede cu ochiul liber, din toate studiile industriei. Televiziunea își pierde rapid relevanța, deși în România încă rămâne cel mai influent mediu jurnalistic. Totuși, e consumată de un public tot mai îmbătrânit, care cu anii va dispărea pe cale naturală, în timp ce noile generații nu prea mai consumă jurnalism clasic, ci preferă medii și produse alternative din online.
Cred că perioada de acum e caracterizată de cel mai ridicat nivel de haos informațional pe care a trăit-o omenirea. Autoritatea și validitatea informației sunt date mai mult de popularitatea emitentului, propaganda și dezinformarea bat rigurozitatea jurnalismului profesionist prin puterea algoritmilor din social media. De altfel, pentru o mare parte din public, deja nu prea mai contează de unde le vine o informație, dacă cineva a verificat în vreun fel acea informație sau cine e și de unde își ia banii cel care o lansează. Jurnalismul e într-un mare picaj pe scara încrederii, iar în România, în ultimii ani, a ajuns chiar o meserie pentru care riști să fii disprețuit.
Ceea ce se întrevede nu îmi dă speranțe. Folosirea tot mai generalizată a AI va aduce cu siguranță noi modificări, atât în modul în care practicăm jurnalismul, cât mai ales în cursa tot mai acerbă pentru atenția publicului. Înlesnirile unor procese de documentare și automatizările au avantajele lor, dar cred că vin la pachet cu un imens risc de a arunca în irelevanță și mai mult jurnalismul.
Cum s-a schimbat procesul jurnalistic în ultimii ani
Cred că cele mai mari schimbări au provenit din ritmul tot mai accelerat de producție a informațiilor și materialelor jurnalistice și din schimbarea drastică a obiceiurilor de consum. Poate că sun ca o relicvă, dar am avut parte în 20 și ceva de ani de presă să trec prin aproape toate stările de agregare ale jurnalismului, de la ziarul tipărit la compromisurile de început ale jurnalismului online, de la televiziune la radio, de la instituții clasice de presă la mici proiecte independente.
Peste tot, am simțit că principalele provocări profesionale se învârt în jurul acelorași bube. Presiunea tot mai mare a timpului în realizarea unui produs jurnalistic valoros, de impact, provenită cel mai adesea din lipsă de resurse sau management imbecil. Alocarea de resurse umane și financiare tot mai reduse pentru echipe care să producă jurnalism de calitate și de impact, care să poată depăși în mod relevant și legitim ciclul nesfârșit al știrilor „pe care le vezi pe toate gardurile”, ca să citez dintr-o fostă șefă.
Pentru public, aceste lucruri nu sunt vizibile și nici nu contează, e oarecum firesc. Oamenii sunt interesați să primească marfa și, dacă se poate, gratis. Sunt extrem de puține instituții media în România care au luxul – pentru că efectiv este un privilegiu – de a dispune de suficiente resurse umane și financiare pentru a produce jurnalism de calitate, într-un ritm impus de ei, de legitimitatea și calitatea propriilor produse jurnalistice, fără să facă compromisuri mai mult sau mai puțin vizibile sau fără a-și distruge psihic jurnaliștii. Aici strălucește, desigur, proiectul Recorder. În rest, ne întoarcem la lupta pentru supraviețuire de care vorbeam.
O altă provocare cu care trăim e obosirea publicului, acel „news fatigue” care nu se referă doar la consumul de știri, ci la orice înseamnă altceva decât entertainment sau doomscrolling tembel pe rețele sociale. Foarte mulți oameni, printre care în ultimii ani mă număr adesea și eu, nu mai au chef, timp sau bandă emoțională pentru a consuma jurnalism, pentru că asta ar însemna să stea conectați aproape non-stop la feed-urile online sau la televizoare.
Am prieteni care îmi povestesc că tot mai des caută „curatori” de încredere, care să le dea mură în gură „ceea ce contează” sau produse media care să le ofere sinteze, liste etc. Bazarul informațional a ajuns atât de împrăștiat și pestriț, încât mulți fac scurtcircuit în fața lui și preferă să stea deoparte.
O problemă peste care nu vreau să trec e și deprofesionalizarea tot mai acută, care provine și din penuriile de care vorbeam mai sus – timp, resurse umane și financiare. Dar e provocată și de un barbarism al managementului de presă din România, care de cele mai multe ori a rămas tot la stadiul după ureche, de tip „să facem” și „om trăi și om vedea”. Nu avem tradiție și școală pentru așa ceva, totul depinde de factorul noroc, de calitățile intelectuale și umane ale omului respectiv și de cât pricepe provocările și rigorile jurnalismului.
E diferența dintre un șef idiot și unul bun, iar presa – cred că nu doar din România – variază pe scara speciilor de șefi ale lui Hoover, din „Cum să lucrezi pentru un idiot”, de la sadici la paranoici, de la nepregătiți la șovăielnici și la cei care se cred Dumnezeu.
În marea de jurnaliști catapultați peste noapte, de voie sau de nevoie, în poziții de manageri, sau de oameni care au fost toată viața lor șefi în presă, dar nu și jurnaliști, sau de personaje care și-au făcut școala vieții prin mlaștinile sulfuroase ale presei din anii ’90-2000, e efectiv un joc de ruletă: poate iese ce trebuie, poate nu. Poveștile de groază de prin redacțiile românești sunt suficiente pentru o carte.
Unde simți că jurnalismul a cedat cel mai mult în ultimii ani
Cred că la capitolul timp și resurse alocate „ieșirii pe teren”, verificării informațiilor și mai ales aflării unora noi, pe care să nu le mestecăm în cor zile întregi, fără a aduce vreo diferență jurnalistică.
Apoi, la efortul de a rămâne relevanți pentru public. Când scoți capul din bulă, o să fii mirat maxim că majoritatea oamenilor nu doar că habar nu au, dar puțin le pasă de ceea ce noi, în presă, considerăm „subiectele zilei”. Și nu mă refer că preferă să citească rapid vreo chiloțăreală de cancan, ci pur și simplu că interesele lor și ceea ce îi face să tresalte diferă deseori de subiectele și domeniile în care presa pompează cele mai multe resurse.
Aici, redacțiile independente au luxul că pot să rupă mult mai rapid lanțul știrilor și pot să seteze agenda prin subiecte mai de impact sau mai nișate, pe care se pot concentra exclusiv.
Asta vine, însă, la pachet, cu precaritatea resurselor, cu lupta pentru supraviețuire a redacțiilor, de care vorbeam. Investigațiile, materialele documentate luni de zile nu țin de foame, decât dacă te cheamă Recorder și ai dat lovitura pionieratului într-un model de finanțare care îți asigură acest lux.
Care ar fi următoarea mare dispariție din mass-media? Ce nu va dispărea?
Presa scrisă a dispărut aproape total doar ca suport fizic, practic ea s-a mutat în online, unde s-a transformat într-un animal diferit. Într-adevăr, consumul de radio și TV este în picaj, deși televiziunea își păstrează aura de mediu care contează cel mai mult și atrage, în consecință, cei mai mulți bani din publicitate.
Nu cred că aceste medii vor dispărea prea curând, pentru că produc încă bani și sunt mai ferite de dominația giganților digitali care în aceste vremuri distrug efectiv șansa presei digitale de a-și dezvolta venituri pe modelele obișnuite de trafic/publicitate.
Ce nu va dispărea vor fi jurnaliștii și produsele lor, care se vor adapta în continuare la medii, formate și modele de finanțare în continuă schimbare. Baza meseriei și nevoile publicului rămân, în mare, aceleași. O știre, o anchetă, un interviu care ating cu adevărat interesul oamenilor vor ajunge la ei indiferent de mediul folosit.
Cât contează formatul în supraviețuirea profesiei
E o componentă importantă, pentru că dacă nu te adaptezi, ca jurnalist, rămâi în urmă și pierzi. Pierzi în primul rând vizibilitate pentru subiectele tale care nu mereu au valențele unei bombe de presă ce ajunge la oameni și dacă o lansezi cu porumbei călători.
E vorba aceea că trebuie să te duci tu după public, nu să aștepți să vină publicul la tine. Eu sunt mai conservator în privința asta, sunt un late adopter. Toată lumea a trecut acum la formate video online, indiferent ce produci în materie de jurnalism ți se spune că ar trebui să aibă și o componentă video. Pentru un om ca mine, al cărui cel mai puternic asset este scrisul, o astfel de trecere e extrem de grea. De aceea nici nu am făcut-o, conștient fiind că am numai de pierdut din asta.
Asistăm anii aceștia la o perioadă similară cu explozia blogurilor în anii 2000. Toată lumea își face un podcast video, e o inflație. Eu îmi pun mereu întrebarea cine are timp să le consume, e o cantitate imensă pe piață. E cert că unele sunt mai degrabă produse de branding, personal sau instituțional, decât jurnalism.
Timpul va cerne și asta, însă un lucru e clar: publicul din toată lumea, nu din România, citește din ce în ce mai puțin. Obiceiurile de consum s-au schimbat enorm, iar formatele video sunt acum mai avantajate. Așa că în jurnalism e senzația asta de junglă și din această privință – dacă nu te adaptezi, nu supraviețuiești.
Cum influențează noile medii funcția de bază a jurnalismului
Dacă vorbim de jurnalism, nu de entertainment, PR sau personal branding, nu cred că funcțiile de bază ale jurnalismului sunt influențate cu ceva. Ce se schimbă sunt forme, formate prin care jurnalismul trebuie să ajungă la public cât mai eficient și digerabil.
Altfel, hrănirea interesului public, tragerea la răspundere a puterii și autorităților, transmiterea informațiilor despre lucruri care pot schimba viața oamenilor sau nevoia de a explica/analiza lucrurile care se întâmplă în jurul nostru rămân neschimbate. Sigur, publicul a devenit mult mai comod, dar și mai asaltat de o grămadă de gunoi, așa că e datoria noastră, ca jurnaliști, să îl hrănim mult mai „mură în gură” ca în trecut.
Presiunea algoritmilor
Cu siguranță că o simt, dar nu pot spune că am făcut suficiente eforturi ca munca mea să se plieze pe joaca algoritmilor din social media, pentru a fi mai vizibilă.
Nu e vorba doar de comoditate și metode „old school”. Aceste „formule” presupun și unele transformări cu care eu nu sunt de acord la un jurnalist. Trebuie să fii prezent constant pe rețele, să măcăni o părere despre orice zboară, să nu te pui de-a curmezișul bulei, să o hrănești cu ceea ce vrea să audă. Jurnalismul vine la pachet cu expunerea de lucruri, autorități și personaje din întreg spectrul politic și social. Când asta contravine camerei de ecou în care ai ajuns să trăiești online, apare reflexul să nu o mai faci.
Avem mulți jurnaliști care s-au transformat în așa-ziși „influenceri” și au devenit captivii propriilor rețete de vizibilitate în online. Asta vine cu avantaje financiare și de PR pentru ei. Dar și cu realitatea că ei nu mai fac jurnalism, ci deseori propagandă sau PR.
Sunt oameni care nu se mai bagă în nimic care poate contrazice convingerile și ideile publicului lor, sunt oameni care călăresc efectiv orice subiect creează engagement în social media. Nu ai cum să lași o medalie de-a lui David Popovici neaplaudată patriotic pe Facebook, de pildă.
Sunt deformări nu doar profesionale, ci umane pe care eu, unul, nu sunt capabil să le fac. Și da, nu sunt un jurnalist prea vizibil în feed.
Ce înseamnă să fii jurnalist în era rețelelor sociale
Asta e una din marile belele ale vremurilor noastre. E zicala aceea că internetul a ridicat idioții satului la rangul de purtători ai adevărului. Cam așa și cu jurnalismul. De multe ori, jurnaliștii se află în situația de a face fact checking pe ceea ce pare „știre” pe rețele, doar pentru a descoperi că lucrurile nu stau chiar așa sau sunt de-a dreptul false. Asta în situația în care mai există timp pentru așa ceva – nu de puține ori se preiau în presă, pe nemestecate, informații neverificate, doar de dragul click-urilor sau burtierelor explozive de la tv.
Într-adevăr, trăim într-o democratizare a transmiterii de informații. Oricine are un telefon poate filma ceva, poate emite o părere, poate lansa o acuzație. Iar o mare parte din public nu mai face distincția între asta și jurnalism. Tot ce zboară se mănâncă. E o mare problemă, derivată și din faptul că încrederea oamenilor în presă este la pământ în România – și aici avem iar motive întemeiate, de la deprecierea calității jurnalismului, la coruperea instituțiilor de presă cu bani de la partide și altele.
Relația dintre jurnaliști și public s-a deteriorat masiv, până la punctul în care foarte mulți oameni nu mai dau doi bani pe ideea că o informație trebuie verificată, o acuzație trebuie probată, o imagine trebuie lămurită cu ceva context, ca să nu mai zic de verificări tehnice și de atribuire, ca să certifici autenticitatea ei. Sunt câteva lucruri de bază pe care un jurnalist trebuie să le facă, înainte de a lansa public ceva.
Problema e că până și unii jurnaliști nu mai fac cum trebuie asta, fie pentru că au cedat presiunilor și precarității de timp și resurse, fie pentru că atât sunt în stare profesional și intelectual.
Crezi că vom avea parte și de slow journalism?
Cred că avem parte de slow journalism, însă e mai degrabă o nișă de consum. Am vorbit de oboseala oamenilor în fața avalanșei de informații zilnice, ca motiv pentru care unii abandonează complet consumul de jurnalism.
Există însă un public care e încă interesat de produse jurnalistice, însă e la fel de copleșit. Și atunci preferă produse gătite mai „slow”, formate poate mai lungi, dar care explică și sintetizează tot ce a zburat peste săptămână pe un subiect. Sunt destul de rare la noi, poate pentru că nu sunt așa vandabile, poate pentru că necesită mai multe resurse, poate pentru că nu are cine să le facă.
Eu încadrez și newsletter-ele tot la un fel de „slow journalism”, mai ales că aduc o relație directă cu publicul, la un ritm impus de ei. Pot fi citite oricând, în weekend, seara, dimineața, când ai chef sau nevoie. Eu am ajuns să îmi iau informațiile zilnice aproape exclusiv din câteva newslettere. Chiar și așa, tot un fel de avalanșă e, pentru că avem și o inflație de newslettere, nu doar de podcasturi.
Primele tale impresii și reacții când ai testat AI
Și aici sunt destul de „late adopter” și recunosc că folosesc AI cu precădere extra-profesional, deși sunt conștient că funcțiile sale de secretariat personal, de sintetizat, de căutat mi-ar fi poate benefice.
Recunosc că parțial e vorba și de orgoliu de-ăla bătrânesc – nu mă mânjesc eu pe mâini cu AI. Parțial e și frică – mi-e frică să văd că AI-ul poate face la fel de bine unele lucruri pe care le fac și eu sau alți jurnaliști, nu 100%, dar suficient cât să păcălească ochiul neantrenat al unei mari părți de public.
Dar da, să nu folosești „scurtăturile” pe care automatizarea AI ți le oferă e nebunie. Sunt chestii de bază precum transcrierea, traducerea, căutările online – lucruri care până de curând mâncau o grămadă de timp din viața unui jurnalist. Nu mai zic de sintetizat sau căutat prin documente.
Problema e că nivelul prezent al AI nu se ridică încă – spun încă – la 100% credibilitate. Eu nu voi avea niciodată încredere să mă las pe mâna AI pentru a-mi căuta date sau informații brute în documente sau baze de date publice, să zicem, fără să verific și eu. Mai ales când văd că cele mai mari modele AI dau erori școlărești de aritmetică sau îți oferă o informație, iar dacă întrebi „hei, chiar așa e, ești sigur?”, primești candidul răspuns „ups, am făcut o greșeală, nu era așa de fapt, stai să mai caut o dată”.
Jurnalismul vine la pachet cu un nivel de paranoia profesională, cu o lipsă de încredere până nu vezi tu, până nu probezi tu o informație. Iar asta e incompatibil, deocamdată, cu folosirea AI în treburi care depășesc munca brută, de „secretariat”, cum îi zic eu.
Cum schimbă AI-ul peisajul mass-media
Cu siguranță în câțiva ani vom vedea schimbări mult mai drastice decât în prezent. Deocamdată, nu cred că adoptarea AI în jurnalism a depășit acest nivel de „secretariat”, cel mult să meargă până la produs știri mărunte sau feed-uri de sinteză de știri, lucruri de bază.
Dar, pe măsură ce modelele AI vor avansa și se vor perfecționa, cred că vom asista la presiuni tot mai mari de „optimizare” și la concesii profesionale tot mai multe, în ideea că oricum publicul nu va face diferența.
Cred că ce nu va putea niciodată AI-ul să ia jurnaliștilor este capacitatea și profesionalismul colectării de informații brute, noi. AI-ul mestecă doar ce există deja publicat. Cineva, însă, trebuie să publice. Informațiile exclusive, scrise sau filmate, investigațiile jurnalistice cred că vor rămâne în picioare multă vreme de acum încolo. În rest, mi-e frică de ce poate urma. Tot ce ține de reinterpretarea, analizarea, sintetizarea informațiilor cred că e în pericol în fața AI-ului.
Sigur, publicul va dori să audă mereu expertiza, interpretarea și opiniile unui om, vocea sau imaginea lui, ideile lui în scris, nu ale unui software. Probabil că brandingul personal va deveni tot mai important în jurnalism, tocmai pentru a face această diferență: eu, Gigel, vă ofer marfă originală și deșteaptă, nu de-aia făcută pe vapor, cu AI.
Problema e că riscurile privind impostura profesională și dezinformarea vor crește și ele proporțional. Dar, din nou, există și riscul ca efectiv unei mari părți a publicului să nu-i mai pese de aceste lucruri.
Pe de altă parte, sper că dezvoltarea AI-ului și adoptarea lui responsabilă și etică în jurnalism vor veni la pachet și cu niște beneficii – resurse umane și financiare alocate acelui jurnalism mai greu, mai de substanță, de care acum redacțiile nu au timp, bani, oameni suficienți. Sau poate e doar wishful thinking.
Câteva cărți sau documentare despre jurnalism
Stau destul de prost cu listele de recomandări, dar pot să dezgrop din memoria recentă câteva pe care le-am apreciat. La documentare, îmi amintesc de Navalnîi, românescul Colectiv, Control Room (despre evoluția Al Jazeera) sau Cover-up (despre un celebru jurnalist de investigație american).
La cărți, bănuiesc că nu vorbim de cele de teorie, așa că pun pe listă ce mi-a plăcut din ce am citit relativ recent – Generation Kill (experiența jurnalistului Evan Wright în primul război din Irak, în prima linie, scrisă în stilul gonzo al revistei Rolling Stone), Blackwater (incursiunea jurnalistică a lui Jeremy Scahill în controversele imensului grup de armată privată din SUA) sau Singură pe Drumul Mătăsii (combinația de jurnalism de călătorie și istorie politică a Sabinei Fati).
Ca și în cazul filmelor despre jurnalism (vezi clasicele Spotlight, Toți oamenii președintelui, Shattered Glass, The Newsroom), cei care privesc sau citesc din afara domeniului sau care aspiră să devină jurnaliști bazându-se doar pe aceste creații ar trebui să țină cont de câteva realități triste. Spre deosebire de situațiile și subiectele excepționale, descrise în aceste cărți, filme sau documentare, jurnalismul de zi cu zi e compus din realități mult mai plictisitoare, din redacții și subiecte care se bucură de mult mai puține resurse alocate, din șefi și colegi mult mai neglorioși și inspiraționali, ca să nu zic altfel, decât ce vedem elogiat în aceste filme sau cărți.
Dacă ai noroc de una sau câteva astfel de împrejurări și subiecte, trebuie să știi că e ceva excepțional într-o carieră de jurnalist. Jurnalismul acesta e un fel de versiune de vis, pe care nu toată lumea are norocul să o trăiască, mai ales într-o țară ca România, unde profesia e subdezvoltată.
De unde-ți iei tu informațiile, care sunt canalele de pe care te informezi
Încredere deplină nu am nici măcar în mine, darămite în informații lansate de alții. Glumesc, dar nu chiar – oricâtă încredere ai avea într-o sursă de informații și oricât ți-ar plăcea, cred că e un exercițiu sănătos să iei totul cu o mică măsură de scepticism și gândire critică. Și mai ales să mai cauți și ce zic alții, nu doar canalul sau publicațiile preferate.
În România, îmi iau informațiile de zi cu zi cu precădere din newsletterele făcute de PressOne, Cronica.ro și Bianca Oanea (News&Spice). HotNews e o sursă de informații în care am încredere, iar dacă ai 35 de lei de dat pe lună pe lângă abonamentele pe care le ai deja, ești acoperit destul de bine. Din afară, pentru informații zilnice apelez tot la newslettere – New York Times, Politico Europe.
Poate că pare o listă prea redusă sau simplistă, dar am ajuns la concluzia că „less is more”, e suficient să găsești câteva surse bune care te îndrumă către ceea ce contează și e de calitate.
În rest, jurnalism în care am încredere găsesc – și nu e un top – pe Recorder, Snoop, PressOne, Rise Project, Context, Public Record, Buletin de București, uneori în Libertatea sau Cotidianul. În general, sunt proiecte unde cunosc personal sau măcar din auzite expertiza și profesionalismul unor jurnaliști de acolo. Mai sunt și altele, cu siguranță. O foarte bună selecție de jurnalism românesc, care depășește ciclul știrilor zilnice face newsletterul Ethical Media Alliance, numit „Revista presei de interes public”.
În general, mă orientez mai mult după numele autorilor care semnează sau realizează un material, dacă au un track record curat. Redacția sau instituția contează mai puțin. Pentru că găsești jurnalism și jurnaliști de calitate și în locuri către care mulți nu se îndreaptă cu inima prea deschisă, și mă refer aici în special la televiziuni.
Recunosc că nu prea pot să recomand vreun post tv anume, pentru că o să fiu sincer, nu consum televiziune, decât foarte rar – evenimente speciale, vreo mărgică a echipei de la „România, te iubesc” a Pro TV. Cât am lucrat în presa „la zi”, o făceam strict din obligație profesională. Nivelul de deformare și cantitatea de zgomot informațional pe care ar trebui să le suport în fața televizorului sunt mult peste capacitatea mea de digestie mintală.
Dar, trebuie să spun – și aici unii vor sări poate în sus opăriți – că Observatorul de seară al Antenei 1 sau emisiunea de noapte a lui Marius Pancu de la același post sunt surse de bună calitate. La fel, jurnalele TVR sau cele de la Digi24, care cred că, din peisajul autohton al televiziunilor, au rămas la un nivel de credibilitate acceptabil. Și aici mă refer strict la partea de știri, nu intrăm în partea de dezbateri și editorializare, că riscăm să ne afundăm.
Pe extern, mă orientez de obicei către marile publicații și instituții media tradiționale, care, chiar dacă au fiecare un bias mai mult sau mai puțin politic, nu cred că afectează chiar așa de mult consumatorul din România, cu excepția unor subiecte punctuale.
Cum poate supraviețui jurnalismul
Nu cred că jurnalismul în sine e în pericol, în ciuda constrângerilor tot mai mari pe care le trăim. Meseria se adaptează, la fel și jurnaliștii. Public care are nevoie de informații, imagini și explicații va exista mereu.
Ce devine tot mai greu, mai ales în România, e cum să găsești modele sustenabile de finanțare pentru jurnalismul de calitate și făcut onest, fără agațamente politice sau subterane în spate. Aici sunt oameni mult mai în măsură să vorbească decât mine.
Ce pot eu să observ e că într-o piață foarte mică de presă și de advertising, viciată de tot felul de patroni și instituții de presă care nu mai au nicio treabă cu jurnalismul, și mai ales cu oameni obișnuiți să primească gratis tot ce înseamnă jurnalism, e foarte greu să crești și să susții financiar jurnalismul de calitate.
Cele câteva modele independente de succes nu cred că sunt replicabile într-o astfel de piață, care a devenit saturată rapid. Noua mantră e susținerea publicului, modelul de jurnalism bazat pe subscripții, oameni care plătesc direct pentru ce le place. Oricât ai aprecia și oricât ți-ar plăcea o redacție, un jurnalist, publicul mediu din România ajunge extrem de rapid la constrângeri bugetare. Piața e deja acaparată, există deja gluma „Recorder și restul”.
Cum îmi zicea un prieten – păi, dau la Recorder, dau la un newsletter, mai dau la Netflix, Amazon, Google, la restul de unde să mai dau? Gândiți-vă câte proiecte media independente există deja pe piață, care fac o treabă foarte bună. Apoi, ce ar însemna ca un consumator român de media să aloce lunar o formă de susținere financiară pentru toate. Sau măcar pentru câteva. Câți români își permit lunar să aloce o sută de euro, să zicem, pentru jurnalism? Dintre cei care își permit, câți sunt cărora le pasă de jurnalism?
Dincolo de asta, e nevoie de jurnaliști, omuleții aceia care aleargă și produc. Din păcate, în România, balanța dintre idealismul personal al jurnaliștilor și condițiile de muncă, resursele oferite de instituțiile de presă a înclinat masiv către prima parte. Nu mă refer neapărat la bani, nu cred că se apucă nimeni de jurnalism în ideea că se va îmbogăți. Dar, la noi s-a mers mereu pe resurse puține și oameni dispuși să facă sacrificii, să înghită abuzuri, salarii mizere sau plătite prin tot felul de combinații fiscale inventive.
Idealiști vor fi mereu, oameni care trăiesc din pasiunea și adrenalina meseriei vor apărea mereu. Dar nu cred că mai e suficient. Mă uit la tinerii care aleg să facă jurnalism și da, încă există aceleași vise stupide în care apogeul jurnalismului e să ajungă prezentatori tv. Când văd că nu despre asta e vorba, cei mai mulți abandonează rapid.
Cei care pot mai mult și vor mai mult în jurnalism nu doar că sunt din ce în ce mai puțini, dar sunt foarte puțin dispuși să mai accepte condiții proaste de muncă, situații umilitoare profesional, compromisuri impuse de constrângerile materiale ale redacțiilor. Din păcate, cam asta e realitatea în cea mai mare parte a instituțiilor de presă din România. Iar proiectele media independente, unde condițiile „umane” sunt mai bune, au o capacitate foarte limitată de absorbție și de „creștere” a celor abia intrați în meserie. Așadar, vechea rețetă românească „jurnalism pe burta goală” nu știu ce viitor mai are.
Recent, am râs citind pe Instagram postarea unei jurnaliste americane care povestea parcursul ei profesional, cu salarii cu tot, ca să știe lumea cum e jurnalismul ăsta cu adevărat. A debutat la Bloomberg, în 2020, cu un salariu de începătoare în New York: 65.000 de dolari pe an și 5.000 de dolari bonus, deci cam 5.800 de dolari pe lună. În 2025, a evoluat profesional până la un salariu dublu. Trecem peste sumele de New York, unde chiria e câteva mii pe lună: spuneți-mi un loc în presa din România unde poți să evoluezi așa în 5 ani. Și nu mă refer doar la bani, cât la profesie efectiv.
Ce te motivează să duci profesia aceasta mai departe
Aici ar trebui să fie o perspectivă dulce-amăruie de final, așa, care să ne lase totuși cu o doză de optimism. Nu sunt eu omul care să o ofere, din păcate. Am zis mereu că dacă ar fi nevoie de cineva care să convingă tinerii să nu se apuce de jurnalism, aș fi un foarte bun speaker motivațional.
După 21 de ani petrecuți în presă, pot spune că am ajuns să mă ciocnesc cu dedesubturile și realitățile ei de la șofer până la patron. Și au rămas extrem de puține lucruri care îmi mai plac în această profesie, așa cum e ea făcută în România. Pentru că am văzut, nu doar în filme, cum e făcută și în altă parte.
Mă motivează mereu jurnalismul bine făcut, care îmi respectă în primul rând standardele mele profesionale și intelectuale. Mă motivează nevoia imensă de ținere în șah, de tragere la răspundere a tot ce înseamnă putere și autoritate în România. Nevoia de explicații clare, de analize argumentate și mai ales nuanțate – nu în alb-negru, nu în eroi și satane – pentru ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
E ceva ce eu resimt ca insuficient în presa noastră. Dincolo de micile proiecte independente care și-au făcut o misiune din asta și o fac la limita subzistenței, cel mai adesea, mi se pare că nu mai există locuri în presă care alocă timp și resurse suficiente și serioase pentru așa ceva. Nu îmi dau seama cât resimte asta și publicul care consumă presă, și așa percepția majoritară e că „presa română – plină de minciună”, suntem praf și pulbere și o apă și-un pământ cu toții.
Trăiesc totodată cu o senzație tot mai acută că acel public care face diferența de calitate și onestitate la produse jurnalistice sau la jurnaliști se restrânge tot mai rapid la o nișă. Există, dar e mic și aproape invizibil în dezbaterea publică. Durata de viață a jurnalismului bine făcut e până la următorul război al merdenelei cu croasantul sau până la următoarea dudă politică. Dar poate că așa a fost, de fapt, mereu și doar m-am schimbat eu.
Așa că sunt într-o perioadă în care nu mă dă motivația afară din casă și pot spune că duc profesia asta mai departe trăgând-o mai mult de un fir de ață, în newsletter-ul „Critic cu ALP”.
