Carmen Uscatu: “Noi Facem un Spital” este un fenomen, o replică la “credința” că “Nu se poate face nimic în România”.

Carmen Uscatu: “Noi Facem un Spital” este un fenomen, o replică la “credința” că “Nu se poate face nimic în România”.

“Noi Facem un Spital” este un pariu, o provocare, o asumare și o mare responsabilitate, spune Carmen Uscatu. Pariul a început în 2015, când alături de Oana Gheorghiu, prin Asociația Dăruiește Viață, căutau soluții de renovare pentru secția de oncologie, așa cum făcuseră și în alte spitale și nu reușiră în altele. Arhitecta le-a spus însă că nu au altă soluție decât să contruiască un spital de la zero. Și atunci asta s-au apucat să facă. Să contruiască Primul Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România.

Când am realizat ce facem cu adevărat, ne-am zis și am zis lumii întregi: “Noi facem un Spital!” Și nu mai e cale de întors. :) Dăruiește Viața i-a provocat pe români, pe românii de pretutindeni, să îndraznească să creadă în forța proprie și în forța comunității, arătându-le că dacă aleg să se implice în reformarea sistemului, pot realiza ce nu a reușit statul român în 30 de ani.

Comunitatea “Noi Facem Un Spital!” cuprinde în prezent peste 150.000 de donatori persoane fizice și peste 1.500 de companii, la care se adaugă sute de susținători. Spitalul va avea o suprafață de 12.000 mp, iar valoarea proiectului se ridică acum la peste 15 milioane de euro. Stadiul în care evoluează construcția poate fi văzut în fiecare zi la JURNALUL DE SPITAL: s-a turnat fundația, se lucrează acum la buncărele pentru radioterapie (pereții lor sunt de peste un metru grosime), zona de pregătire pacienți, culoare și casa liftului. 

Problemele sunt cele care țin de lipsa de organizare și de mentalități. A fost nevoie de 22 de avize pentru autorizația de construcție.

Practic, noi ăștia care suntem în această industrie a binelui, suntem niște mari egoiști. Dăruim și primim înzecit. E mare lucru să vezi cum se face un SPITAL când trăiești în țara lui “nu se poate”, spune Carmen Uscatu. 

 Am vorbit cu Carmen Uscatu despre ”țara lui nu se poate”, despre cum se împart timpul și inboxul ei, cine ajută în România, promovarea cauzelor bune, piedicile ONG-urilor, prejudecăți. Despre enervări și frustrări, avize, absurd birocratic, politicieni, legi, oameni buni, voluntari și cum se construiește o comunitate.

 

A ajuta

În primul rând sunt asociată în tot ce fac cu prietena mea, Oana Gheorghiu. Asocierea aceasta e formula câștigătoare, în opinia mea. Râdem împreună, ne enervăm împreună și pe rând, familiile noastre stau mereu împreună, petrecem vacanțe împreună. Gândim la fel deși separat. Și oamenii când se gândesc la Dăruiește Viață se gândesc la amândouă iar dacă la o întâlnire, chiar și cu prietenii comuni, venim doar una, ceva nu e în regulă :).

Cu Oana mă cunosc din 2002, am fost vecine și ne-am împrietenit datorită copiilor care sunt de aceeași vârstă. În 2009 eu mă mutasem dar continuam să comunicăm. Pe e-mail cel mai des.

Oana a primit un email, strigătul de disperare al unei mame care se lupta pentru viața singurului ei copil, Dragoș, un băiat de 18 ani, diagnosticat cu leucemie, care avea nevoie de bani pentru un transplant de celule stem în străinătate. Atunci am aflat că noi, românii, nu suntem asigurați pentru niciun fel de transplant, nici de celule stem și nici de organe. Exista totuși un Ordin de Ministru (50/2004) care permitea efectuarea în străinătate a intervențiilor nedecontate de Casa de Asigurări de Sănătate și care nu pot fi făcute în țară. Ne-am agățat de această informație, a urmat o bătălie lungă cu Ministerul Sănătății pentru schimbarea acestui ordin, dosarul lui Dragoș a fost aprobat și a plecat în străinătate, dar noi nu ne-am mai putut întoarce la viața noastră dinainte.

Așa a pornit totul. Apoi continuarea o știți: NOI, azi, FACEM UN SPITAL!

  

Cum îți împarți timpul

Am învățat că am timp pentru ce vreau să am timp. Am timp pentru mine, am timp și pentru familie. Îmi place să citesc, să merg la teatru, la filme, la concerte, să ies cu prietenii. Încerc, pe cât posibil, să-mi strecor în program astfel de bucurii. Dorm mai puțin, e drept, mă trezesc din ce în ce mai devreme, pentru a-mi lungi ziua și pentru a mi-o începe cu o activitate pe care mi-o dedic mie: citesc și merg la sport. Apoi, mă apuc iar de luptă :). Seara o închei citind ce s-a mai întâmplat peste zi în țara mea, câteva rânduri dintr-o carte și uneori un pahar de vin roșu.

 

Inboxul binelui

Cei care au nevoie de ajutor ne scriu mai ales atunci când avem câte o campanie de strângere de fonduri cu mare expunere mediatică. Oamenii aceștia ajung la noi atunci când au epuizat toate soluțiile. Asta e frustrant pentru că, la acel moment totul devine contra cronometru.

Dar sunt multe mesaje și de la cei care ne oferă o mână de ajutor. Sunt tot mai mulți oameni buni care își doresc să se implice, să fie voluntari, sau să ne promoveze proiectul, să ne ofere servicii sau produse, să-și doneze ziua de naștere pentru a strânge fonduri pentru spital cu ajutorul celor dragi, sau să ofere celor dragi cadouri din colecțiile Bursa de Fericire (tricouri și brățări ce pot fi comandate de pe site-ul nostru, în schimbul unor donații pentru Spitalul “Dăruiește Viață”).

Însă, datorită sau “din cauza” acestui mare proiect pe care ni l-am asumat, acum, cele mai multe e-mailuri vin de la colege :). Le spun că noi nu suntem corporatiste și că declar grevă: prea multe e-mailuri înseamnă prea puțină interacțiune. Însă, acum, eu și Oana suntem din ce în ce mai puțin la birou și planificăm din ce în ce mai multe acțiuni de fundraising, iar ele vor feedback-ul nostru.

 

Frustrări. Enervări

Multe. Dar am învățat, intuitiv, să transform frustrarea în energie pozitivă. M-a frustrat și încă mă frustrează sistemul medical românesc, sistem în care copilul, adolescentul, părintele, bunicul – într-un cuvânt pacientul – nu contează. El, pacientul, este umilit și se lasă umilit. Este certat, este bruscat, alungat, făcut responsabil pentru boala lui și pentru situația în care tratamentul nu funcționează. I se pun piedici la fiecare pas și trebuie să fii foarte rezistent ca om să îți poți da șansa să lupți până la capăt și să câștigi războiul cu această maladie numită cancer, sau atunci când pierzi lupta să poți spune cu toată inima: am făcut tot ce se putea. Vinovăția care ți-o aduce această boală cred că, uneori, e mai grea decât boala însăși.

În România, nici măcar legea nu contează. Se fac multe abuzuri însă cei care vor să lupte cu acest sistem îngrozitor, format din semenii noștri amorțiți, uneori dezumanizați, câștigă. Și avem exemple de oameni care au ales să lupte pentru drepturile lor și au câștigat în instanță cu sprijinul unui avocat, găsit de noi și care și-a oferit serviciile probono pentru ei.

Mă frustrează guvernanții. Sistemul nu te vrea implicat. Ministrul Teodorovici se opune în acest moment finalizării funcționării spitalului pe care noi, alături de 150 000 de oameni și peste 1500 de companii, dorim să-l construim. De anul acesta, Teodorovici a schimbat legea și microîntreprinderile cu cifra de afaceri sub un milion de euro pot redirectiona 20% din impozit doar către ONG-urile care oferă servicii sociale licențiate. Construcția unui spital nu se încadrează aici, potrivit legii. La cum este formulată legea acum, 80% dintre companii pot redirecționa impozitul lor către 2% din ONG-uri, cele care oferă servicii sociale licențiate.

Asociația Dăruiește Viață a avut încă din luna mai o discuție cu ministrul Teodorovici pe tema aceasta și a obținut promisiunea că legea va fi revizuită, dar acest lucru nu s-a întâmplat până în momentul de față. Fapt ce ne frustrează maxim, dar nu ne dăm bătute.

Să mai zic? În fond așa e viața: nedreaptă. Ce putem noi face? Putem rostogoli binele fără să așteptăm ceva la schimb, care oricum va veni. :)

 

Te-ai gândit vreodată să renunți?

Să renunț? Nu. Mă gândesc adesea ce să schimb la mine ca să merg mai departe. Și să ne iasă mai repede ce ne-am propus. M-am gândit adesea cum ar fi să trăim într-un sistem funcțional și discut adesea cu Alexia, fiica mea, scenarii de normalitate. O normalitate în care, dacă muncești și ești corect, ești răsplătit, nu disprețuit și păcălit așa cum se simte pacientul român sau elevul român. Simt cu toată ființa mea că nu vreau să mă predau hoților, incompetenților, răuvoitorilor. Simt adesea că îi putem forța, că noi, societatea civilă, avem puterea să răsturnăm starea asta de fapt. Doar că nu ne urnim o dată!

Faptul că am reușit să începem construcția Primului Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România îmi dă speranța că nu e totul pierdut. Așa că, nu renunț. Pe bune.

 

Spitalul

În 2015 ne-am dus la „Marie Curie”, să vedem secția de oncologie și să căutăm soluții de renovare, așa cum am mai făcut și în alte câteva spitale din România sau cum nu reușisem să facem în altele (primisem un șut în fund la Institutul Clinic Fundeni, adică practic o adresă în care 14 medici ne refuzau un proiect de 600.000 euro pe motiv că-i afectăm psihilogic cu zgomotul pe copii atunci când vom renova).

Arhitecta cu care lucrăm, Raluca Șoaită, ne-a spus că nu se poate face ceva care să aibă sens, în spațiul existent, că va costa prea mult și nu va reuși să respecte normele medicale. Și că nu avem altă soluție decât să construim de la zero. Și ne-am asumat această provocare: adică ce? Nu putem noi face o construcție nouă? Nu am estimat atunci amploarea proiectului. Sau mai bine zis ne-a fost frică să le spunem și altora la ce visăm noi pentru România. Am fi părut nebune. N-am fi fost credibile. Așa e?

Am promis tuturor că facem o clădire cu oncologie și radioterapie, 3 etaje. Dar cumva am simțit că va fi mai mult, pentru că certificatul de urbanism l-am luat pentru înălțimea maximă pe care ne-o permitea zona: adică 6 etaje.

Am adus o echipă de experți din Franța, care proiectează spitale, ne-au ajutat să dimensionăm spitalul, să gândim fluxurile medicale și, cu această expertiză, am reușit să convingem conducerea să ne ofere alt spațiu decât cel primit inițial.

Totul a devenit din ce în ce mai serios și mai asumat. Am făcut proiectul, am luat avizele și autorizația de construcție și ne-am apucat de treabă. În decembrie am mărit proiectul de la 3 la 6 etaje, pentru că vom face ce e mai important pentru un spital: un nou bloc operator, o secție de terapie intensivă, una de neurochirugie și una de chirurgie. Când am realizat ce facem cu adevărat, ne-am zis și am zis lumii întregi: “Noi facem un Spital!” Și nu mai e cale de întors. :)

 

În ce stadiu sunteți

Când merg pe șantier îmi dau lacrimile. Și nu mă știu vreo plângăcioasă. Dar, așa cum îmi spunea un manager de proiect de pe șantierul unui spital din Belgia pe care l-am vizitat acum vreo trei luni, ăsta e un proiect pe care un om îl face o dată-n viață. Noi, toți, putem deveni fondatorii unui SPITAL. O dată-n viață. Un fel de ctitori, așa, îmi permit să compar.

S-a turnat fundația, se lucrează acum la buncărele pentru radioterapie (pereții lor sunt de peste un metru grosime), zona de pregătire pacienți, culoare și casa liftului. În luna august s-au semnat planurile pentru secțiile de chirurgie oncologică, neurochirurgie și bloc operator, planurile pentru zona de imagistica, RMN, CT, Ecografie. Puteți afla cu ce ne confruntăm în fiecare zi dacă ne urmăriți JURNALUL DE SPITAL. Pe conturile de FB al meu și al Oanei Gheorghiu, pe conturile Daruieste Viata și Bursa de Fericire, găsiți laude (da, uneori ne lăudăm singure, dar le adresăm și oamenilor care ne suștin), critici, frustrări și bucurii. De toate :)

Problemele întâmpinate sunt cele care țin de lipsa de organizare și de mentalități. A fost nevoie să obținem 22 de avize pentru autorizația de construcție. Unul dintre avize a fost de la ISU. Aceștia, evident, ne-au întâmpinat cu: „Nu se poate să primiți avizul nostru. Voi sunteți o anexă la actualul spital, iar actualul spital nu are ISU. „99% dintre spitale nu au ISU, iar noi nu suntem o anexăăăă” – le-am spus. Am reușit să obținem avizele în timp record: 6 luni, pentru că Oana a sunat toate instituțiile să le amintească că dacă nu ne dau avizul în termen legal sunt în ilegalitate. Multe telefoane închise în nas, reveniri, din astea.

Situații neprevăzute apar mereu și mentalități de secol trecut rostite cu nonșalanță dau, până la urmă, savoare proiectului.

Proiectul, estimat inițial la 8000 de mp și 8 milioane de euro, părea un vis. Succesul campaniei, pentru că peste 150.000 de oameni și companii ni s-au alăturat, și nevoile mari ale spitalului (blocul operator nu a fost niciodata modernizat) ne-a „împins” să-l extindem și astfel, Spitalul „Dăruiește Viață” va avea o suprafață de 12.000 mp și va include, un bloc operator modern, terapie intensivă, chirurgie și neurochirurgie. Valoarea proiectului se ridică acum la peste 15 milioane de euro. Așadar click pe www.bursadefericire.ro și deveniți fondatori al SPITALULUI. DĂRUIEȘTE VIAȚĂ!

 

Surprize bune și surprize rele

Campania “Noi Facem un Spital” este, de departe, cea care m-a surprins cel mai tare, în cel mai frumos mod posibil.  “Noi Facem un Spital” este un fenomen, o replică la “credința” că “Nu se poate face nimic în România”. “Noi Facem un Spital” este un pariu, o provocare, o asumare și o mare responsabilitate. Asociația Dăruiește Viață i-a provocat pe români, pe românii de pretutindeni, să îndraznească să creadă în forța proprie și în forța comunității, arătându-le că dacă aleg să se implice în reformarea sistemului, pot realiza ce nu a reușit statul român în 30 de ani: să construiască Primul Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România.

O surpriză neplăcută și revoltătoare este aceea că, sunt spitale și manageri care se opun când le propui proiecte de îmbunătățire a condițiilor de tratament. Așa a fost, de exemplu, cu proiectul pe care îl facem acum la Marie Curie. Pentru că planul initial era să modernizăm o secție de oncologie pediatrică și arhitecta ne-a zis că nu se poate realiza în Spitalul Marie Curie, ne-am dus la Spitalul Grigore Alexandrescu. Directorul spitalului ne-a dat inginerul, ne-am întâlnit cu arhitecta, ne-a dat planurile. Am vrut să semnăm și un acord de parteneriat, ca ei să pună la dispoziție spațiul, iar noi să construim. Apoi le donăm spitalul. Cam așa funcționează toate proiectele nostre. Și, din acel moment, s-a rupt filmul. Eram într-o bătălie cu Bănicioiu (ministru al Sănătății la vremea respectivă), iar directorul spitalului nu a mai răspuns la telefon din acel moment.

Și ne-am întors la Marie Curie, hotărâte să facem un spital nou. “Ce mare lucru?!” Și uite așa am început noi proiectul, care întâi era o clinică și s-a transformat în cel mai ambițios proiect de responsabilitate socială al momentului.

 

Cea mai grea parte

Puțini știu că am fost, la un moment dat, împreună cu Oana, un fel de ultimul om. Așa ne simțeam. Dar vorba cântecului lui Tudor Chirilă, ne-am ridicat, ne-am aranjat puțin, căci nu puteam apărea distruse în fața celui de sus :). Pe scurt, construisem un brand, o altă asociație, cu multă muncă și în regim de voluntariat. Eram 7 în acea asociație. 4 dintre asociați s-au decis să își ia “jucăria”. Ce-au făcut cu ea? Au lichidat-o. Ce-am făcut noi? Am făcut o altă asociație, Dăruiește Viață, și am luat-o de la capăt.

Unii încă se mai întreabă cum putem. Căci, își imaginează ei, încărcătura emoțională (vorbim despre o boală care încă reprezintă o stigmă în societatea noastră) ar putea să ne facă să abandonăm.

Frumusețea muncii noastre, însă, tocmai în asta constă: dă un sens vieții. Practic, noi ăștia care suntem în această industrie a binelui, suntem niște mari egoiști. Dăruim și primim înzecit. E mare lucru să vezi cum se face un SPITAL când trăiești în țara lui “nu se poate”. Apoi e mare lucru să ai în jur doar oameni foarte mișto, pentru că, prin natura muncii, te înconjuri de oameni foarte speciali, veniți parcă pe Pământ cu misiunea de a face lumea mai bună. Râdem mult la birou și cu prietenii de situațiile hilare de care ne lovim, dar întotdeauna soluțiile apar din acest tip de interacțiune.

Atât eu, cât și colega mea Oana Gheorghiu, suntem transparente privind munca noastră la Dăruiește Viață. Ținem constant Jurnalul de Spital unde împărtășim bucuriile și realizările, dar și obstacolele și problemele cu care ne confruntăm. Transparența este principiul după care funcționează și platforma noastră de strângere de fonduri - Bursa de Fericire.

Cea mai grea parte rămâne neputința noastră de a schimba lucrurile într-un timp cât mai scurt. Și nu vorbesc doar de infrastructură, ci și de lipsa de educație a semenilor noștri, fie ei medici, părinți, comunități, în a gestiona confruntarea pacientului cu acest diagnostic: CANCERUL. Am citit cartea “Being mortal” a chirurgului american Atul Gawande. Comunicarea cu pacientul înseamnă să fii capabil să-i scoți la iveală temerile, fricile, dar și dorințele și apoi, împreună cu el, să-I stabilești tratamentul. Iar noi suntem atât de departe de acest pas: noi tratăm cancerul fără tratament. Noi alergăm după un medicament în străinătate și după bani pentru el, pe la prieteni, cunoscuți.

 

Voluntarii

Paula Herlo și Alex Dima, de la Pro TV, sunt mama și tatăl acestui spital. Fără încrederea pe care ne-au acordat-o, fără ideile și munca lor nu am fi fost aici, nu ați fi auzit azi că se construiește un spital în România. Tudor Chirilă a fost cu noi de la începuturile noastre. Tudor, care e un perfecționist, ne face și pe noi să fim mai bune. Noi îl răsplătim cu prezența noastră la concertele lui :) Avem și o vorbă: că am fost la mai multe concerte Vama decât a fost el :). Alex Livadariu de la Republica.ro ne susține constant, ne dă idei și ne recomandă altor oameni. Am început o colaborare cu Humanitas prin Anda Vișan și Lidia Bodea, prin care sperăm să aducem lumea de poveste în spital.

Avem multe povești de spus în zona voluntariatului, pentru că foarte multe acțiuni le facem cu oameni care dau din preaplinul lor, vin în spital, fac ateliere cu copiii, le citesc, desenează, se joacă și le scriu poveștile. Sau sprijină pacienți și acțiuni ale noastre de advocacy. Sau ne ajută pe parte de IT, de excel, etc. Avem alături de noi muzicieni, actori, regizori, producători, jurnaliști, bloggeri, vedete de televiziune, agenții de PR & creație, fotografi, graficieni, IT-iști, avocați, medici, psihologi, arhitecți, constructori, scriitori, profesori, economiști, ingineri, you name it etc. Sunt profesioniști din domenii variate și de toate vârstele.

Pot remarca o evoluție în felul în care e privită implicarea într-o cauză socială, asocierea de imagine cu o cauză socială și, mai ales, responsabilitatea față de o cauză pe care alegi s-o susții.

 

Promovarea cauzelor bune. De ce te ferești

De exagerări. De promisiuni care nu-și au acoperire în realitate. De imagini idealizate sau șocante. Publicul e interesat de povești. Însă imediat oamenii simt atunci când exagerezi sau când ascunzi lucruri. Pe de altă parte, atunci când povestim o realitate, ca să stârnească curiozitatea, povestea trebuie să aibă o intrigă dar și un deznodământ. Aproape întotdeauna prezentăm problema, dar la final venim și cu soluția.

Povestim și când ne iese, dar și când nu ne iese. Ne felicităm, dar ne și certăm. Pe copiii de la oncologie și pe părinții lor îi prezentăm și triști dar și veseli, povestim viața lor, așa cum e ea, cu bune și cu rele. Ai putea crede că detalii din construcții, planuri de arhitectură, status de șantier etc nu ar putea interesa pe nimeni dar, JURNALUL DE SPITAL este urmărit de tot mai multă lume. De curând am avut o discuție cu o doamnă doctor dintr-un spital din București, care nu are cont de facebook și, pe care, o anunța cineva din spital despre ce mai scriam în Jurnal. Mi s-a părut foarte amuzant, ca și cum Jurnalul de Spital a devenit un fel de serial :).

Ne bucurăm de susținerea multor oameni extraordinari dar și a companiilor în care lucrează, care ne ajută în campanii de fundraising sau de advocacy. Cu Grafitti BBDO în 2011 am făcut Campania “Nu mă ignora” prin care am strâns 1.170.000 euro în 4 luni. Am lucrat atunci cu Ștefan Chirițescu, Mihai Gongu, Ruxandra Burada și alți colegi de-ai lor.

Avem un parteneriat de tradiție cu Ogilvy România, cu care am lansat în 2013 Bursa de Fericire, prima platformă de strângere de fonduri a unei asociații din România – ne-au sprijinit atunci Dani Macarie, Loredana Caradimu, Raluca Marin. Iar acum, din toamnă, împreună cu Ogilvy pregătim o campanie alături de Ana Sișu și Adrian Diac.

De câte ori vreau să aduc în fața oamenilor prin imagini o poveste delicată apelez la Claudiu Mitcu și echipa “We are basca”, fiindu-ne alături cu toți oamenii lor, în mai multe rânduri. Mă mai gândesc acum la Idealist (Claudia Petria, Tavi Angheluș, Irina Motroc) cu care am colaborat foarte frumos. Și sunt foarte încântată că, în sfârșit, s-au aliniat astrele și vom avea sprijinul, pe un proiect extrem de important, al agenției Brandient (Aneta Bogdan, Kit și Iulia Gaal). Serviciile acestor agenții ne-au fost oferite probono și vreau să le mulțumesc și aici, pentru că valoarea muncii lor se măsoară în șanse la viață.

 

Cine ajută în România

Comunitatea “Noi Facem Un Spital!” cuprinde în prezent peste 150.000 de donatori persoane fizice și peste 1.500 de companii, la care se adaugă sute de susținători. Asta doar pe proiectul Spitalului. Mai sunt și alte asociații cu proiecte puternice, care atrag implicarea a zeci de mii de oameni buni, cum e și cazul Asociației MagiCamp. Să ne reamintim de finalul anului 2017, când Vlad Voiculescu și Melania Medeleanu au lansat proiectul MagicHome și li s-au alăturat peste 100.000 de români, iar în decembrie, noi am anunțat startul lucrărilor pentru Primul Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România și am strâns în 3 săptămâni peste 4 milioane de euro.

Nici noi nu am fi crezut că în România se poate ca două campanii, lansate aproape simultan, să atragă așa un număr impresionant de donatori. Românii au demonstrat că nu sunt imunizați, din contră, situația politică actuală determină societatea civilă să fie unită și pornită să construiască ce nu reușește statul. Situația devine insuportabilă și avem nevoie să credem că nu e totul pierdut, că se poate și în România.

În luna decembrie am avut, cu sprijinul ProTV, o serie de reportaje la știrile de la h 19:00 și apariții la Vocea României. După fiecare apariție, pe telefonul asociației erau zeci de apeluri. Români din țară și din străinătate ne contactau pentru donații, în timp ce, mailurile curgeau din partea companiilor, cu contractele de sponsorizare.

A fost o perioadă intensă ca nivel de muncă, dar mai ales ca încărcătură emoțională. Printre cei care ne contactau se numărau și persoane în vârstă, care nu se descurcau cu tehnologia încât să trimită SMS și ne sunau pentru îndrumare. Uneori vorbeam cu rudele lor, sau familia, sau chiar cu operatorii de telefonie mobilă – un domn de peste 80 de ani nu a mai rezistat să-și aștepte vecinul de la serviciu și s-a dus la un punct de lucru Vodafone și a rugat pe cineva să ne sune și să-i activeze donația.

Sau o doamnă de peste 70 de ani ne-a sunat dintr-un sat din Mureș, nu reușea să trimită mesaj, voia să meargă la bancă să facă un virament în contul asociației dar fusese vreme rea și îi era greu să iasă și să ia o ocazie, până la oraș. “Dar vreau să ajut și nu știu cum, că sunt copiii noștri, ai țării.” Și acum, la distanță de 9 luni, ne emoționăm instant când ne amintim de acești oameni inimoși. Și zilnic colecționăm astfel de povești emoționante, de la români de pretutindeni. Campania „Noi Facem Un Spital” parcă a scos la iveală tot ce e mai frumos în neamul nostru. :)

 

Piedici

Când vreau ca cineva să mă ajute mereu îmi vine în minte replica lui Dinică din Filantropica “Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană. Fii profesionist, ce dracu!”.

Mie mi-e clar că deschiderea românilor către proiectele de responsabilitate socială a evoluat în ultimii ani pentru că noi, ONG-urile evoluăm în materie de comunicare. Mă pot pronunța cu privire la ultimii 10 ani, pentru că din 2009 am început eu activitatea în mediul ONG. În 2011 strângeam primul milion de euro pentru crearea primului centru de excelență în tratarea leucemiilor și a altor tipuri de cancer, într-o campanie fără precedent în România, “Nu mă ignora”. Pe parcursul anilor am adăugat noi și noi proiecte de modernizare a secțiilor de oncologie, investind peste 6 milioane de euro în spitale din România, la care se adaugă 8 milioane strânși pentru Spital.

Ce reușim acum cu Spitalul “Dăruiește Viață” e rezultatul unei munci pe termen lung, în care am format comunitatea Dăruitorilor de șanse la viață.

Ușor nu a fost, încă sunt mulți care privesc cu prejudecată și scepticism acțiunile caritabile și ONG-urile în general, dar nu a zis nimeni că e ușor să schimbi mentalitatea și comportamentul publicului. Inclusiv atitudinea multor instituții publice este de neîncredere privind activitatea ONG-urilor.

Cu siguranță nu toate organizațiile sunt demne de laudă și stimă, dar publicul trebuie să învețe să fie critic și să evalueze activitatea ONG-ului pe care îl susține. Transparența e principiul pe care se construiește încrederea și noi asta oferim, prin platforma noastră de strângere de fonduri Bursa de Fericire și prin comunicarea constantă cu donatorii și sponsorii noștri. Doar așa poți forma parteneriate pe termen lung, poți implementa proiecte importante, poți educa publicul și poți forma o comunitate solidă.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info

Ogilvy Romania

Ogilvy România face parte din rețeaua internațională Ogilvy si oferă pietei din Romania următoarele arii de expertiză, la nivel integrat: strategie de brand, advertising, customer engagement, PR & Influence... vezi detalii »

Sectiune



Related