[Obsesii part-time] Ana Maria Rădulescu: Cine ar fi crezut că o să ajung să schimb impresii cu o bunicuță cochetă din Arizona, un emigrant maghiar și un ecologist din Noua Zeelandă

Încă de când era mică, Anei Rădulescu îi plăceau poveștile. Să le citească, să le audă și, cel mai mult, să le scrie. Nimic din ce a scris în școala generală nu s-a păstrat, dar își amintește de poveștile de atunci cu drag, pentru că acela a fost începutul. Între timp facultatea și joburile din publicitate i-au răpit din timpul pentru scris, dar ca să își reamintească ce fericită o face n-a fost nevoie decât de un curs de scriere creativă. Au urmat multe proiecte care au condus-o către prime ei carte, un roman de urban fatasy cu puternice tente spirituale.

Având în vedere că am ales calea self-publishing-ului, am avut și foarte multă muncă de culise. De la alegerea unui editor, ilustrator pentru copertă, cover & book design, strategie de lansare, promovare... Eh, un drum lung, dar frumos, în urma căruia pot spune că am ajuns un autor publicat, după ce am lansat cartea la finalul lui octombrie. 

Pentru Ana, totul se învârte în jurul comunicării. Iar cel mai mult se bucură când scrisul se intersectează cu jobul de Senior Account Manager pe care îl are în cadrul Cheil Centrade. Ceva petrecut la birou poate oricând să devină sursă de inspirație pentru o altă poveste, pentru că muzele sunt peste tot atunci când ai ochii îndreptați către ele. Am povestit cu Ana despre evoluția ei în comunicare, pasiunea pentru povești și primele scrieri, surse de inspirație și echilibru între job și scris.

Începutul în comunicare

De la o vârstă fragedă, a fost evident pentru toată lumea că mintea mea nu era calibrată pentru materii de real. Fructul uniunii dintre un inginer meticulos și un consilier juridic visător, balanța a fost înclinată fără drept de apel către partea a doua. Eu excelam la istorie, la română, la limbi străine. Chimia, matematica, fizica sunt subiecte care îmi dau fiori și acum, după atâția ani. Așa că după ce am terminat școala generală la o clasă de intensiv engleză, am intrat la Colegiul Național Sf. Sava, specializarea filologie-engleză. Apoi, când eram în clasa a XII-a, am participat la o sesiune de porți deschise la Facultatea de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNSPA Bucureșți și mi s-a părut că ar fi un mediu mișto, care s-ar preta pe specificul meu. Am dat și la Științe Politice, dar în final am rămas doar la Comunicare.

Relațiile Publice și Publicitatea merg mână în mână, așa că n-a fost un salt prea mare de la facultate la un internship într-o agenție medie de digitial, Infinit Solutions. Primul interviu, primul job (ish). Căutau pe atunci juniori în CS, iar eu n-aveam o idee prea clară despre ce aș vrea să fac, deși mă atrăgea mai mult partea de copy. Însă am acceptat, pentru că m-au asigurat că pot face foarte ușor trecerea pe parcurs dacă vreau (spoiler alert: nu s-a întâmplat). Internshipul s-a transformat apoi într-un job propriu zis de Account Executive (chiar dacă salariul nu reflecta neapărat asta, dar așa erau vremurile). Am stat doi ani acolo și am învățat enorm. Botezul focului, aș putea spune, dar într-o echipă atât de mișto încât orele lungi parcă treceau într-o clipită. Și desigur, petrecerile, teambuilding-urile, sărbătorile cu orice ocazie, sunt ceva ce nu cred că voi mai trăi în altă parte. Provocări și oportunități, ca peste tot. Dar oamenii pe care i-am întâlnit acolo au fost cu totul speciali, super talente care au ajuns departe și s-au ,,infiltrat" de-a lungul timpului în toate agențiile mari, sau la client. Iar legăturile pe care le-am format în perioada aia și-au arătat valoarea înzecit, nu în ultimul rând în persoana celei mai mișto tipe de pe planetă, my BFF Andreea Crețu, care a avut un parcurs similar în agenție, începând ca intern în CS odată cu mine și devenind ulterior Account Executive cu acte în regulă, înainte să zboare spre măreție în alte părți.

După acei doi ani nebuni, am primit o ofertă de la o agenție mică, dar cu multă personalitate, fondată tot de un ex-Infinit. La Nuevo am făcut trecerea de la digital la full service, și de la Account Executive la Account Manager. S-au adăugat în tolbă evenimente, consiliere politică, și chiar fonduri europene. Deci cu adevărat o schimbare de direcție, marcată de o altă creștere uriașă și de alți oameni care mi-au modelat parcursul. Acolo am aflat de existența și am beneficiat de serviciile unui Life Coach. Asta se întâmpla în România anului 2015, deci nu e puțin lucru. Mulțumesc, Vetu, pentru imboldul necesar de a începe un drum lung de introspecție, care încă dă roade.

Așa au trecut alți doi ani, când am primit o nouă ofertă tot de la un ex-Infinit, de această dată la Hogarth Worldwide. Puteți observa că până acum drumul a fost lin și firesc. Hogarth este o cooperativă de publicitate si producție, unde am schimbat din nou macazul. Proiecte în rețea, coordonare interdepartamentală și interdisciplinară la nivel global, zeci de clienți din toată lumea. Inițial pe parte de project management pe print pentru un uriaș din industria aeriană și mai apoi account management pe audio-video pentru un alt colos din industria pharma. Și aici a fost cu oportunități și cu provocări, întrucât lucrurile au deraiat ușor-ușor de pe sine. Simțeam că nu mă mai regăseam, că sacrificiile devin prea mari, work-life balance inexistent, perpetuat pe o perioadă suficient de lungă încât să mă facă să spun stop. Nimic pe lumea asta nu merită să ne compromitem sănătatea mintală. Bani, poziție, prestigiu, nimic. Ce faci cu ele dacă tu nu eșți ok? Așa că am făcut un mare pas către necunoscut și-am luat o pauză de 3 luni în care am rearanjat piesele de puzzle într-un întreg coerent. Ca un animal care își scutură pielea ca să și-o așeze la loc, corect. Am realizat multe în perioada respectivă, iar după ce imaginea s-a stabilizat s-a ivit o nouă ocazie, de această dată la Cheil Centrade.

Cheil a venit precum o gură de aer proaspăt. Încă de la interviu am realizat că aici este ceva diferit, ceva cu care pot lucra. Și așa a fost. M-am întors la full service, un 360° strategic și creativ, alături de super profesionișți, dar și super oameni, în care mi-am găsit locul. M-am angajat fix înainte de pandemie, așadar am apucat să îmi cunosc colegii înainte că lumea să o ia cu susul în jos și să ne mutăm cu totii în online. În tot timpul ăsta am coordonat multe campanii deosebite, de care sunt foarte mândră. Dintre toate, proiectul cel mai aproape de sufletul meu este cu siguranță Teatrul Cadourilor Dăruite din Vină, lansat in decursul anului acesta (8 Martie), pentru Asociația ANAIS împotriva violenței domestice - unul dintre ONG-urile noastre partenere aici la Cheil, pentru care am făcut multe proiecte sonore din toate punctele de vedere. Chiar vă invit să intrați pe daruitdinvina.ro sau pe vocinetacute.ro. Merită.

Pasiunea pentru povești

Filoloagă prin excelență, poveștile au avut dintotdeauna o importanță aparte pentru mine. La început, basmele citite de mama sau de bunica, ulterior cele descoperite pe cont propriu în paginile cărților, și în tot acest timp scenariile din capul meu - tot felul de situații pe care le născoceam în intimitatea minții atunci când realitatea părea prea banală. Legendele Olimpului a lui Alexandru Mitru mi-a deschis orizonturile și a declanșat o mare iubire pentru istorie, pentru mituri și legende. Cireșarii lui Constantin Chiriță mi-a stârnit apetitul pentru aventură, dar și interesul pentru acest concept abstract numit ,,prietenie". Și multe altele pe parcurs.

Apoi, am avut noroc de a ajunge eleva doamnei Viorica Trandafir (diriginta și profesoara mea de română din clasele V-VIII) și aș putea spune, a doua mea mamă. O doamnă în fața căreia cuvintele pălesc și care cred că ne-a inspirat pe toți să fim mai buni, printr-un stil didactic de o mare măiestrie și prin nenumărate activități menite să ne dezvolte creativitatea: serbări, participări la festivaluri de teatru sau de poezie, recitaluri, vizite la case memoriale, spectacole, și multe, multe compuneri. Așa am realizat că scenariile din capul meu pot exista și în afara propriei ființe și am început să le aștern pe hârtie. Povești, poezii, eseuri, orice îmi șopteau muzele.

Ce a urmat apoi

Toată școala generală am scris foarte mult. Îmi pare rău că nu s-a mai păstrat nimic. Aventurile Prințesei Căpșunica meritau o citire și cu ochi de adult. Au urmat liceul, apoi facultatea, și deși am continuat să citesc râuri de cărți, scrisul a rămas în urmă. Ce rost ar fi putut avea el în această lume pragmatică? Doar nu deveneam scriitor sau scenarist.

Anii au trecut. Ajunsesem un adult responsabil, deja la cel de-al treilea job, când am văzut un ad la un curs de scriere creativă - Texte K Lumea, al Melaniei Kaitor. A fost un alt punct de cotitură, chiar dacă nu am înțeles asta atunci. Săptămânile respective au trezit muza adormită și am început din nou, timid, să scriu. Fan fiction de data asta, pe fanfiction.net. A fost o perioadă foarte făină, în care am luat contact cu o nouă lume și am cunoscut oameni cu care am păstrat legătura. Apoi work-life n-a mai fost în balance, iar scrisul a căzut din nou victimă. Până în momentul în care l-am redescoperit, în acele 3 luni de regăsire de după Hogarth, când chiar m-am parteneriat cu fostul meu trainer de scriere, Melania, în a organiza noi module de scriere creativă pentru adulți, dar și pentru copii. Deci un soi de antreprenoriat creativ, urmat apoi de un proiect foarte interesant de scriere îmbinat cu teatru pentru copii, numit Apollo 111 Școala, împreună cu cei de la Apollo 111. Lucram deja la Cheil încă de pe atunci, iar serile le dedicam copiilor, la fel și o parte din weekenduri. Spectacolul de absolvire pe care urma să îl produc la finalul cursului s-a transformat în material video din cauza restricțiilor, dar cu toate acestea filmulețul lansat în primele zile ale lui 2021 a fost unul dintre lucrurile care mi-au adus cea mai mare satisfacție de până acum.

Și desigur că m-am îmbarcat într-un alt tren vital în primăvara lui 2020. Lockdown-ul dur cu care s-a confruntat România (și nu numai) mi-a oferit o oportunitate rară: timp. Fără distragerile obișnuite, fără ieșiri și excursii, cu un volum de muncă redus la început până când clienții s-au dezmeticit, în numai două luni aveam gata manuscrisul primei mele cărți, un roman de urban fantasy cu puternice tente spirituale (rezultatul multor ani de dezvoltare personală intensă). Dezvoltat pe baza unui eseu pe care îl scrisesem cu câteva luni în urmă, a căpătat viață proprie foarte rapid și natural. După care mi-am dat seama că aș avea mai multe șanse la un public numeros dacă l-aș lansa în engleză, așa că m-am apucat să îl traduc. Ceea ce a luat mai mult, pentru că timpul deja își reluase curgerea (cât de cât) obișnuită. Însă am reușit să respect promisiunea pe care mi-o făcusem și am terminat traducerea fix în ultima zi a anului trecut. Apoi a urmat campania de editare, o etapă de multe ori mai ,,sângeroasă" decât scrierea în sine.

Având în vedere că am ales calea self-publishing-ului, am avut și foarte multă muncă de culise. De la alegerea unui editor, ilustrator pentru copertă, cover & book design, strategie de lansare, promovare... Eh, un drum lung, dar frumos, în urma căruia pot spune că am ajuns un autor publicat, după ce am lansat cartea la finalul lui octombrie. LIGHT and Darkness urmărește o eroină aparent neremarcabilă într-o călătorie de cunoștere și auto-cunoaștere care poate schimba însăși țesătura pământului. Disponibil pe Amazon în format e-book și paperback. Mai multe detalii aici.

Pentru a-mi crea o audiență înainte de lansarea cărții, dar și pentru a-mi exersa creativitatea, am început să scriu articole, eseuri, ficțiune scurtă, dar și poezii despre dezvoltare personală, auto-cunoaștere, spiritualitate, și nu numai. Unde? Pe Vocal Media și pe Medium, două platforme internaționale de conținut scris care mi-au servit nespus. Pe lângă faptul că m-au dezvoltat ca scriitor, prin intermediul lor am intrat în contact cu oameni de pretutindeni, pe cât de diferiți pe atât de similari. Tribul meu literar, care m-a susținut permanent în această călătorie și care îmi citește constant scrierile.

Lecții de-a lungul procesului

Am învățat cu adevărat cum funcționează această lume minunată în care trăim, odată ce am pornit pe drumul creșterii personale și al spiritualității. Atunci când am cunoscut oameni care m-au inspirat să văd dincolo de aparențe și să dezvelesc ceapa până la miez. Cea mai importantă lecție este chiar asta: deschide ochii! Uită-te în jur și mai ales în interior. Descoperă ce te face să vibrezi, care ți-e menirea în viață și depune toate eforturile pentru a o împlini. Fii autentic, înainte de toate.

În ceea ce privește scrisul, m-au inspirat mulți oameni. De la Melania, trainer-ul meu de scriere creativă, până la creatorii extraordinari de pe Vocal Media și Medium. Dar inspirația nu valorează nimic fără conștientizare, internalizare și explorare personală.

Cum s-a schimbat și te-a schimbat această pasiune

Pasiunea mea m-a făcut să țin ochii bine deschiși. Un scriitor trebuie să fie mereu atent la ce se întâmplă și la ce i se întâmplă, pentru a nu pierde vreun posibil subiect de interes. Mi-a crescut empatia și deschiderea, m-a făcut mai flexibilă și mai comunicativă. M-a făcut mai bună și mai fericită. În ce aș dori să să concretizeze? Ehe, în bestselleruri pe bandă rulantă. Glumesc. Dar ar fi frumos să ajung într-un punct în care să mă pot întreține din scris.

Amintiri dragi

Doar una? Au fost atât de multe. De la publicarea primului articol, citirea primelor recenzii, primul concurs câștigat, lansarea cărții (evident), dar mai ales momentul ăla când recitesc ceva ce am scris și mă minunez că am creat eu așa ceva, că a ieșit din mine. De parcă mi-a mânat altcineva ,,penița". Acel flow de care vorbesc scriitorii, acea transcendență îmbătătoare este ceva de care nu o să mă satur vreodată.

Timp&efort

Depinde foarte mult. Într-o perioadă normală, încerc să scriu și să public ceva măcar de 2-3 ori pe săptămână. Asta când îmi permit brief-urile și campaniile. Când m-am concentrat pe terminarea cărții, am scris în fiecare zi timp de ore întregi. De la 18-19 până târziu în noapte. Creativitatea e ca un mușchi, trebuie exersată. Și se simte atunci când o neglijezi.

Momentan vreau să actualizez versiunea în română a romanului până la finalul anului, astfel încât în primăvară să îl lansez și în România. Spiritul național este foarte important. Așa că cel mai probabil asta voi avea în focus, cu câte un articol pe ici pe colo și câte o poveste pentru numeroasele concursuri de pe Vocal Media și mai recent Medium. Dar și pe vreun blog sau platformă în România. Ar fi timpul, după ce de ani de zile citesc și scriu numai în limba lui Shapespeare, cum zice mama.

Cea mai grea parte a fost până când mi-am dat seama de importanța scrisului în viața mea. Travaliul ăla de auto-cunoaștere a fost cel mai dureros. Apoi lucrurile s-au aranjat frumos, pe baza unei intenții solide.

Cea mai frumoasă parte este atunci când mă contactează cineva să-mi spună că se regăsește în ceva ce am scris sau că un articol de-al meu l-a ajutat în vreun fel. Nu există satisfacție mai mare decât aceea că ai avut o contribuție în viața cuiva, că ai fost de ajutor. Nu suntem insule, ci punți.

Descoperiri, surprize&reacții

M-am descoperit atât pe mine cât și lumea de lângă mine. Am explorat, am vindecat, m-am amuzat. Am descoperit câtă bucurie și satisfacție îmi poate aduce scrisul, și am cunoscut magia intrinsecă a cuvintelor. Toți suntem storytelleri într-un fel sau altul, doar că mulți nu ne dăm seama de asta.

Principala surpriză a fost că pot scrie și cea de-a doua, că lumea rezonează cu ceea ce scriu. Că pot produce alinare, bucurie, amuzament unor oameni de care mă despart continente.

Aș zice că reacțiile au fost foarte bune, mai ales de la străini. Lună de lună citesc cu sfințenie tot ce public. Tribul literar de care pomeneam mai devreme și care gustă genul de conținut pe care îl prefer este senzațional. Cine ar fi crezut că o să ajung să schimb impresii și să găsesc puncte în comun cu o bunicuță cochetă de 80 de ani din Arizona, un emigrant maghiar, fost chef, care trăiește de 20 de ani în Canada și un ecologist cu suflet mare din Noua Zeelandă? Surprinzător, dar mi-au devenit printre cei mai loiali aliați. În ceea ce-i privește pe cunoscuți, ei se bucură așa ca de o pasăre rară. O admiră de la distanță, dar nu prea se apropie. Am și curajoși, desigur, cărora le mulțumesc înzecit. Însă nu-mi fac sânge rău (acum). Accept că sunt două zone care nu trebuie neapărat să se intersecteze și că cine trebuie să-mi citescă lucrările / are ceva de câștigat din asta, ajunge să o facă organic, fără niciun imbold. Nu poți forța lucrurile.

Totul se învârte în jurul comunicării

Totul se învârte în jurul comunicării, doar contextul este diferit. Și cel mai frumos lucru este atunci când se întretaie scrisul cu jobul de Account. Când ceva petrecut la birou mă inspiră să scriu și mai ales când reușesc să aduc în agenție chiar și o bucățică din spiritualitatea scrierilor mele. Chiar am scris acum câteva luni un eseu despre asta - The Joy Of Melding Your Work and Private Personas Into One Authentic Self - Suntem o singură persoană și ne suntem datori să fim autentici, reali, și compleți.

Astfel încât, nu există o diviziune clară. Sunt multe intersecții. Dar scrisul efectiv, starea de flow se poate petrece doar în anumite condiții, atunci când nu există distrageri și muzele găsesc porțile deschise. Ceea ce nu se întâmplă între două call-uri, cinci mail-uri, și trei brief-uri. Dar toate la timpul lor :)

Găsirea echilibrului între viață profesională și hobby-uri

E o echilibristică delicată care ține de priorități. Cu două luni în urmă scriam furibund la carte, publicam câte un articol, mă apucasem de un nou curs de scriere, și, desigur, lucram full-time într-un mediu extrem de energic. După două săptămâni de acest dans pasional, mi-am dat seama că ziua tot 24 de ore are și că încă n-am ajuns în postura de a transcende timpul. Așa că am reprioritizat și m-am concentrat pe job și pe terminarea cărții. Ca un bun (Senior) Account Manager.

Echilibrul ține mult de auto-cunoaștere și asta fac de câțiva ani buni. Este un proces continuu, dar absolut necesar fără de care suntem doar frunze în vânt.