[Creativitate & Tehnologie] Alexandru Dincovici: Ne aflăm într-un punct în care avem mare nevoie de imaginație. Genul de imaginație care să ne scoată puțin din zona de confort în care ne aflăm

Da, AI poate să genereze o poezie mai bună ca cea scrisă de un om. Sau să producă un desen surprinzător. Așa, și?, merge mai departe cu gândul Alexandru Dincovici, antropolog și doctor în sociologie. Un algoritm poate genera arta. Ceea ce lipsește din această linie de producție artificială e procesul. Iar procesul e important, pentru că depinde de experiență, mediul social, viață.

Ceea ce nu cred că va putea să facă inteligența artificială, este să trăiască împreună cu alți oameni, să îi înțeleagă și să își folosească imaginația, pornind de la ceea ce a experimenta, pentru a identifica noi moduri de a fi. În principal pentru că este artificială și nu are corp, doar un fel de sistem cognitiv incomplet sau deloc conectat la mediu prin intermediul acestuia, spune Alexandru. 

Vorbim în continuare cu Alexandru despre așteptările complet nerealiste ale oamenilor de la inteligența artificială și limitele ei în ceea ce privește creativitatea, cu mici ocoluri necesare prin filosofie. 

În seria editorială [Creativitate & Tehnologie], celebrăm deschiderea creatorilor de a îmbrățișa tehnologia și de a găsi în ea resurse noi de evoluție. Inteligența artificială e aici, infiltrându-se în toate domeniile. Și noi avem privilegiul de a descoperi teritorii noi alături de ea. În publicitate, design, muzică, fotografie, film, toate formele creației. 

Nu știm ce va urma, ce simbioze ale creativității artificiale se vor produce. Dar suntem aici, să spunem mai departe poveștile care se formează la granița dintre tehnologie, creativitate și umanitate. Vrem să vorbim de Creativitate & Tehnologie, nu de Creativitate VS Tehnologie. Știm că AI-ul si tehnologia se vor alătura creativității, nu vor concura. 

Cum e să lucrezi într-un domeniu creativ în 2022 în România

Reacția mea inițială, când am citit prima întrebare, a fost să verific dacă nu ai greșit destinatarul, pentru că nu m-am considerat niciodată ca făcând parte dintr-un domeniu creativ. Deși am lucrat și mai lucrez foarte aproape de industrii pe care le consider cu adevărat creative, cum ar fi publicitatea și zona de startupuri și tehnologie, vreau să mă apropii mai mult de artele performative și încerc să mă joc cu scrisul mai puțin academic și mai creativ, dar și cu ficțiunea.

Însă dacă mă uit mai bine la formarea mea de bază, antropologia, îmi aduc aminte de modul în care o definește Tim Ingold, ca fiind filosofie cu oameni în interiorul ei (filosofia în înțelesul deleuzian al termenului fiind preocupată cu crearea de concepte). Și tot Ingold arată cât de importantă este, pentru antropologie, imaginația, și mai spune și că scopul ei este de fapt unul educațional.

Într-un fel, prin toate locurile multe și foarte diferite în care îmi desfășor activitatea, asta încerc să fac. Să observ, să înțeleg, și să îmi imaginez diferite moduri de a fi pornind de la ceea ce se află în jurul meu. Iar dacă nu e nimic creativ în asta, nu știu unde ar putea fi în altă parte. 

Așa că pot spune că, pentru mine, e un domeniu ideal. Pentru că, și am și scris despre asta recent, ne aflăm într-un punct în care avem mare nevoie de imaginație. Și genul de imaginație care să ne scoată puțin din zona de confort în care ne aflăm, și să ne ofere alternative la toate șabloanele de gândire pe care le vânturăm în stânga și în dreapta și cu care sperăm să schimbăm lumea, chiar dacă până acum ele s-au dovedit inutile sau ineficiente.

Partea cea mai frumoasă. Și cea mai grea

Partea cea mai frumoasă e, astfel, pe de o parte relevanța unui astfel domeniu în acest moment istoric, dar în contextul în care poziția pe care o am, la intersecția mai multor domenii, îmi oferă acces permanent la cunoaștere. Iar eu din asta mă hrănesc. Din cunoaștere. 

Partea cea mai grea este că, după cum am spus, avem mare nevoie de imaginație dar tocmai asta ne lipsește. Și lumea e foarte greu de convins să încerce și o a treia, a patra sau chiar a cincea cale. Să experimenteze, să spună da la ceva care poate să pară contraintuitiv sau chiar în mod radical diferit de ceea ce a cunoscut până acum.

Cum s-a schimbat procesul creativ 

Sincer, nu cred că s-a schimbat foarte mult. Eu, cel puțin, nu simt neapărat asta în domeniile în care activez. Cred însă că unor oameni li s-a ușurat foarte mult munca datorită unor noi tehnologii, ceea ce nu poate fi decât un lucru bun. Și mai cred că tehnologia, în special cea digitală, dar nu numai, a democratizat și mai mult domeniile creative și a înlesnit accesul pe diferite piețe unor oameni cu talent dar care ar fi rămas altfel pe dinafară, din multiple motive.

Lupta cu rutina 

În principal, procrastinând. Deși nu-mi place deloc acest cuvânt. Mă ajută mult să mă rup complet de ceea ce fac. Dar sunt un om destul de dezordonat, nu un adept al instrumentelor care cresc productivitatea, ci mai degrabă al contemplării imersive, așa că fac asta în mod cvasi-inconștient.

Dacă am însă un blocaj creativ de depășit, dacă trebuie să generez un insight nou și nu mă ajută datele, sau o idee, sau o abordare diferită, mi-am dat seama că mă ajută să citesc ceva ce aparent nu are nicio legătură cu subiectul studiat. Poate chiar un roman. Nu e neapărat o soluție nouă. Există antropologi care se inspiră constant din romane, după cum o face și David Le Breton, dar ca să revin la postmodernismul francez, regăsim de exemplu influența lui Henry Miller în modul în care Deleuze și Guattari analizează dorința. În loc de romane, însă, mă uit mai ales spre filosofie, științe sociale și chiar arte performative, și mă uit la concepte mari și la abordări critice. Întotdeauna găsesc ceva util făcând asta.

Și creativitatea e mult și despre astfel de acțiuni, care creează conexiuni între lucruri aparent fără legătură, conexiuni din care și rezultă ceva nou.

Schimbarea cea mai mare care a influențat domeniul tău 

Nu cred că s-a schimbat ceva în ultimii ani, dar e posibil să nu am nici eu o privire de ansamblu sau din unghiul potrivit. A existat probabil schimbare incrementală, dar nu neapărat de paradigmă, și poate ceva mai mult dialog între științe, însă în continuare am senzația că e loc pentru mult mai multă interdisciplinaritate. 

Cum ții pasul cu noutățile

Aș vrea să pot, dar sunt o persoană prea comodă pentru a face ceva susținut în sensul acesta. În general, cred că sunt ceva mai receptiv și mai cunoscător în ale tehnologiei decât majoritatea oamenilor, însă asta înseamnă și că reușesc să nu resimt chiar o foarte mare presiune în acest sens. Însă e greu să ții pasul cu schimbarea, și presiune există în societate. O presiune a optimizării constante, a creșterii de la an la an, de la lună la lună, a planificării și controlului cât mai bun a absolut tot ceea ce ne înconjoară.

Hartmut Rosa e un sociolog care a scris mult despre aceste lucruri, și are o teorie interesantă a modernității, numită teoria accelerării sociale. Într-o prelegere publică povestește despre cum ajungem să fugim din ce în ce mai tare, pentru că altfel riscăm să fim înghițiți de abisul care vine din urmă. Și problema mare, astăzi, este că fugim, adică suntem obligați să creștem, să ne optimizăm constant, până și pentru a ne păstra locul. Darămite pentru a ne îmbunătăți viața și poziția în societate.

Aportul tehnologiei în munca ta

Aș spune că este atât de mare încât munca mea a început să fie din ce în ce mai mult centrată pe tehnologie. În toamnă încep un proiect de cercetare postdoctorală despre corp, algoritmi, tehnologiile pe care le purtăm cu noi și ne măsoară activitatea (wearables), și tipul de subiect pe care acestea îl creează.

Dar trebuie să precizez că înțeleg tehnologia într-un sens larg, mai aproape de cultură materială. Tehnologie, pentru mine, sunt și pantofii de alergare care îmi permit să mă deplasez cu viteză pe un teren mai tare fără ca articulațiile mele să sufere prea mult. Tehnologie e orice fel de obiect pe care putem să îl incorporăm într-un fel sau altul, de la ochelarii pe care îi port și fără de care nu pot scrie și citi la fel de mult precum o fac, până laptopul pe care îl folosesc zilnic, dar și la mobilul pe care l-am luat pentru a putea înlocui aproape în întregime și laptopul, și care o face de foarte multe ori cu succes.

AI face poezie, picteaza, compune muzica. Te sperie? :)

Nu mai mult decât un respondent recrutat necorespunzător într-o cercetare de piață. Și nu e tocmai o glumă. Cred că avem în continuare vise și așteptări complet nerealiste de la inteligența artificială, pe care o comparăm din punct de vedere al performanței cu un ideal pe care nu prea îl regăsim nici în jurul nostru. Încercăm să realizăm ceva perfect, predictibil, într-un efort continuu și consistent de a controla cât mai mult din lumea din jur. Iar când vine vorba de inteligență artificială această încercare mi se pare uneori ironică, alteori amuzantă, din cel puțin trei puncte de vedere.

a. Lumea nu este tocmai coerentă și nici predictibilă. Tehnologia, algoritmii și toate aceste cutii negre sau ‚insule de stabilitate’ (un concept preluat din fizica nucleară de Andrew Pickering și introdus și în STS) ne dau o falsă impresie. Pentru că lumea e foarte instabilă. Oamenii sunt și ei foarte instabili, și să credem despre obiecte sau programe că sunt diferite mi se pare nu doar fundamental greșit, ci și periculos. Pe de o parte pentru că tot oamenii sunt cei care creează AI, și deja au apărut teorii interesante, inspirate din psihanaliză, care vorbesc despre inconștientul algoritmilor. Pe de altă parte, pentru că ne dă impresia că obiectele de acest gen nu se pot strica niciodată sau, mai rău, că sunt infailibile, și asta e cum nu se poate mai departe de adevăr.

b. Modelul pe care îl au oamenii în vedere atunci când vorbesc despre inteligență este unul mult peste medie. Chiar după bac citisem un titlu bombastic de articol care spunea că o mare parte dintre elevi (era ceva preluat din evaluarea BRIO) nu are capacitatea de interpretare a unei text și nu poate avea propriile idei. Și cu toate acestea găsesc întotdeauna multe articole entuziasmate despre algoritmi și tehnologie care poate scrie poezii aproape la fel de bine ca un om. Nu știu cum să o zic, dar deja algoritmii scriu poezii mai bune decât mare parte dintre oameni. Sau ‚desenează’ mai bine. Așa, și?

c. A propos de exemplul de mai sus, dar asta se vede și în întrebarea ta, deoarece numim unele tehnologii cu termeni atribuiți în principal oamenilor, precum ‚inteligență’, tindem să antropomorfizăm în continuare niște linii de cod și să comparăm mere cu pere, perpetuând fricile de tehnologie sau generând altele noi. Un om, de exemplu, scrie o poezie, o compune într-un proces destul de complicat. Același lucru este valabil și în cazul unui desen, care reprezintă o creație a unei ființe bipede, cu un sistem cognitiv complex încorporat în societate și mediu. Omul desenează. Un algoritm în schimb poate doar ‚genera’ un text similar unei poezii, sau poate doar genera un desen. Dar nu poate ‚desena’. Și procesul e important, pentru că e ancorat în contexte complet diferite. 

Este creativitatea o trasatură specific umană? 

Da, în opinia mea este o trăsătură specific umană. La fel cum este și compusul poeziilor sau al melodiilor, la fel cum este și desenatul. Sunt convins că la un moment dat vom avea niște obiecte sau sisteme sociotehnice care vor putea genera produse sau obiecte similare cu cele ale creației umane, însă cred că ar fi bine să găsim pentru acest proces un termen diferit de cel de creativitate. Iar dacă întrebarea se referă strict la roboți umanoizi, cred că suntem mult prea departe de un astfel de scenariu, fie el și ipotetic.

Ce nu va putea înlocui niciodată AI 

Mi-e teamă să răspund la întrebarea aceasta.

Influența AI în domeniul tău

Nu îmi dau foarte bine seama, în primul rând pentru că îmi este în continuare greu să definesc domeniul meu. Dacă mă gândesc însă la științele sociale și la cercetare, deja se vede un impact mare în zona de big data și procesarea de limbaj natural. Chiar și computer vision poate schimba multe. Până la urmă, orice analiză riguroasă calitativă presupune un proces destul de anevoios, pe parcursul căruia trebuie să transcrii discuții, să codifici mult text și uneori și mult video, și aici AI poate face minuni. Ceea ce este benefic, pentru că îi permite cercetătorului să ajungă mult mai ușor la o structură și la asocieri care să aducă plus valoare, cu un efort mult mai mic.

Ceea ce nu cred că va putea să facă, însă, inteligența artificială, este să trăiască împreună cu alți oameni, să îi înțeleagă și să își folosească imaginația, pornind de la ceea ce a experimenta, pentru a identifica noi moduri de a fi. În principal pentru că este artificială și nu are corp, doar un fel de sistem cognitiv incomplet sau deloc conectat la mediu prin intermediul acestuia. Va putea contribui la asta, într-un fel, însă nu o va putea face. E o discuție foarte lungă aici printre adepții noțiunii de încorporare (embodiment) și AI, care e în continuare destul de dezincorporat, chiar și când vorbim de rețele neuronale (fie ele ANN sau SNN).

Simbioza dintre creatori & tehnologie 

În primul rând, cred că e important modul în care ne raportăm la tehnologie. Și voi mai face un mic ocol prin filosofie, pentru că există multe dezbateri în STS (science and technology studies), antropologie și filosofie despre relația dintre oameni și obiecte, și am putea spune că există chiar o tendință către ontologii plate, care pun printre altele pe picior de egalitate ființele umane și ființele non umane, fie ele vii sau inerte. Adică implicit oamenii și tehnologia. O vedem, de exemplu, la Bruno Latour și toată mișcarea din jurul ANT (actor network theory), o vedem și la orientări post latouriene, precum OOO (object oriented ontology) a lui Graham Harman, dar rădăcinile ei pot fi trasate până în filosofia lui Gilles Deleuze.

Din punctul meu de vedere, avantajul unei astfel de ontologii este că ne permite în primul rând să ne uităm cu alți ochi la relații dintre oameni și tehnologie (ca să rămânem strict în contextul discuției de acum) și să acordăm tehnologiei și obiectelor capacitatea de a acționa (de a deveni agent, că nu îmi place noțiunea forțată de agentivitate care se mai folosește în limba română).

Pericolul, aici, este însă de a supraevalua tehnologia și de a le acorda unor obiecte, sisteme sau structuri statut uman sau cvasi-uman. Indiferent dacă ne referim la capacități cognitive sau la rolul pe care l-ar putea juca în societate. E normal să existe o oarecare teamă de tehnologie, pentru că cel puțin imaginarul din jurul roboților și al inteligenței artificiale e strâns legat de un scenariu al distrugerii umanității, însă suntem mult prea departe de acest scenariu, care nici nu cred că este posibil. E mult mai probabil să distrugem lumea cu o acțiune profund umană și o tehnologie deja veche de câteva zeci de ani decât să creăm ființe care ne pot înlocui în întregime.

Revenind, în sfârșit, la întrebare, cred că e nevoie să rămânem în această ontologie plată, în care tehnologia poate face lucruri, poate chiar lua decizii mult mai informate sau la fel de informate dar mult mai rapid, însă în care nu devine un rival sau un agresor, ci un agent colaborator și atât. Dincolo de a fi o simplă extensie a sistemului nostru cognitiv, ceea ce ar fi primul pas, dacă nu vorbim de AI și sisteme ci mai degrabă de obiecte/instrumente tehnologice.

Ai lăsa munca ta pe mâna roboților? :)

Cred că depinde de cum definim munca. Sunt destul de multe lucruri pe care nu aș mai vrea să le fac vreodată dacă aș putea delega aceste procese unor entități non-umane. Și sigur sunt destul de multe lucruri pe care le fac în acest moment și care vor ajunge automatizate într-un timp relativ scurt.

Dintre toate lucrurile pe care le fac, nu aș renunța niciodată la a învăța oamenii lucruri. Nici antropologie, nici jiu-jitsu brazilian, nici măcar cercetare. Dar aș lăsa roboți să facă cercetare în locul meu, și eu doar să îi supervizez, cu procese bine structurate în spate. 

Am și încercat, în pandemie, să pornesc alături de doi amici un startup care să automatizeze o bună parte din cercetarea calitativă, însă după ce am trecut printr-un pre-accelerator și multe ore de muncă, am decis că nu merită (încă). 

Există însă startupuri cu NLP, care promit inclusiv eliminarea moderatorului uman din interviuri și/sau focus grupuri, și în foarte multe situații cred că sunt extrem de utile.

Ce ai face într-o lume a roboților 

Aș continua să predau și aș scrie critic despre roboți și tehnologie, ceea ce încep deja să fac și acum. Și nu ca formă de rezistență, ci mai degrabă pentru a tempera puțin avântul fanilor și a aduce în discuție și teme necesare, dar cărora fie nu li se acordă importanță, fie li se acordă prea puțină în prezent.

O temă interesantă de gândire, de exemplu, este relația dintre Science-Fiction și modul în care ne gândim și imaginăm viitorul și roboții. Kathleen Richardson, o antropoloagă care a scris o carte faină pe această temă, arată cum, de la piesa de teatru R.U.R. a lui Čapek din 1920 care a și vorbit pentru prima dată despre robot, tema aceasta a viitorului care le-ar aparține, cu tot cu scenariul pesimist aferent al distrugerii umanității, a devenit din ce în ce mai vizibilă în imaginarul nostru.