3000 de reclame, 11 lungmetraje & 20 de scurtmetraje mai târziu. Andu Radu: Sînt băiatul ăla mișto, simpatic și arogant de pe Facebook, care e cel mai bun la ce face

De ce să umblăm cu eufemisme? Andu Radu știe tot ce e de știut despre montaj și imagini în mișcare în general. A început de la 16 ani în industrie: făcea curat pe platouri de filmare, strîngea cabluri și pregătea casete Beta. În primii trei ani de facultate a lucrat prin mai multe studio-uri mici din București, a absolvit UNATC, a făcut un master în Londra de colour grading și are un portofoliu aglomerat cu reclame, lungmetraje, scurtmetraje, videoclipuri și multe colaborări cu clienți și agenții din afară. În 2020 a deschis Abator, deși se gândește la asta din 2013. 

Nu mi-am dorit și nu îmi doresc să cresc businessul la nivelul de douăzeci de angajați și două etaje într-o clădire de birouri. Îmi place foarte tare ce fac și cred că ăsta e secretul Abatorului, să fac și să coordonez eu. Într-o lume ideală o să îmbătrînesc montînd și colorînd filme și reclame care îmi plac, cu cafea bună și gin în frigider și trollîndu-i pe Nolan și Villeneuve, spune Andu.

Vorbim cu Andu în rândurile următoare despre diferențele dintre piața din România și cea din afară, cum a evoluat industria de publicitate, workshopul de postproducție pe care vrea să îl realizeze și ce nu știu încă oamenii despre editare și producție video. 

Un băiat mișto, simpatic și arogant

De știut, cred că toată lumea din bulă știe esențialul: sînt băiatul ăla mișto, simpatic și arogant de pe Facebook, care e cel mai bun la ce face și căuia nu îi place deloc Nolan.

Altfel, nu știu cît contează neapărat, dar m-am născut în București, mi-am petrecut ultima parte a copilăriei și adolescența în Sfîntu Gheorghe și am revenit aici pentru facultate. Am absolvit UNATC la secția de montaj de film în 2003, am făcut un master în Londra de colour grading în 2014 și am în portofoliu în jur de 3000 (da, trei mii) de reclame, 11 lungmetraje, 20 de scurtmetraje și suficiente videoclipuri lucrate cu niște sute de regizori din toată lumea. Mă rog, în mult mai puține cuvinte, am suficientă experiență cît să știu absolut tot ce e de știut despre montaj și imagini în mișcare în general.

Începutul

Am început foarte tînăr. Aveam vreo șaisprezece ani și făceam curat în platouri de filmare, strîngeam cabluri, căram boxe sau pregăteam casete Beta. Aveam nevoie de bani pentru facultate. În anul trei, după mai mulți ani de lucrat prin diferite studiouri mici din București, m-am angajat la Multi Media Est (refuzînd HBO, pentru că luasem și acolo interviul) ca editor asistent. Primul proiect cu un regizor străin a venit destul de repede și a fost o reclamă la mezelurile Caroli. Adaptaseră melodia Parole, parole și cântau Caroli, Caroli, la o nuntă cu Andi Vasluianu. Ceva de vis. Regizorul era un spaniol minion, cu păr lung și negru, ochelari Lennon și o pălărie fedora. Părea un personaj din filmele lui Rodriguez. Regizase reclame la Porsche și tocmai cîștigase cu un proiect un Cannes Lions sau ceva de genul. Era foarte mofturos, zeflemitor și arogant iar eu foarte stresat. La finalul zilei, unul dintre asociații casei de producție a intrat în studio și a întrebat:

- How is it going?

- Cristian, you’ve given me the worst editor in Bucharest!

- It’s his first project, relax, everybody has to start somewhere.

- Are you saying you are experimenting on me?

- Yes, you can say that too.

A fost una dintre replicile alea care îți schimbă drumul și îi sînt foarte recunoscător lui Cristian, Kuky, cum îi spuneam noi. La scurt timp a urmat povestea care m-a apropiat de Radu Muntean, pe care cred că o cunoaște toată lumea, iar la un an jumate după eram nominalizat pentru prima oară la premiile Gopo pentru cel mai bun editor român cu Hîrtia va fi albastră. Slavă cerului, am doar nominalizări.

Povestea Abator

Ideea Abatorului a apărut prima dată în 2013. Primisem un telefon de la o producătoare poloneză și eram cerut pentru două săptămîni la un proiect destul de mare în Varșovia, pentru piața din Asia. A fost prima oară cînd “they flew me in” cum zic americanii. Am aterizat, am mers pe set, am cunoscut pe toată lumea iar seara m-am întîlnit cu cei care urmau să facă visual effects pentru reclamă. Erau trei băieți și o fată, cu doi-trei ani mai mari ca mine. M-au dus în noul lor studio și mi-a plăcut foarte tare. Era un vechi depozit de cărămidă renovat și modernizat, lucrau ei patru, încă niște freelanceri și făceau proiecte foarte mișto. Studioul există și azi, e mult mai mare, au birou și în Tokio și se numesc Juice. Atunci m-am gîndit prima oară să pornesc pe cont propriu.

Întors în țară, m-am luat cu proiecte, filme și am amînat ideea. Începusem să fac freelancing în nordul Europei și îmi era bine. În 2017 am fost antamat pentru o reclamă la ceasurile Mont Blanc, în New York și Hamburg, în care juca Hugh Jackman. Am lucrat atunci într-un studio mic, cu 5 oameni foarte buni fiecare pe felia lui. Mi-a plăcut atît de tare ideea de butic creativ care nu face doar postproducție ci e implicat de agenții în creație încă din faza de concept încît am început să mă gîndesc serios la Abator.

Lucrul într-o companie mare avea avantajul unui venit stabil dar dezavantajul volumului mare de lucru, al oboselii și implicit al rabatului la calitate. În următorii trei ani am făcut foarte mult freelancing mai ales în Germania și Suedia, am cunoscut cam cei mai buni oameni din Europa în domeniu, am asistat coloristul unor filme ca Her sau Atomic Blonde, am avut producător personal (sau agent). Experiența asta a fost extrem de utilă pentru Abator. Am preluat workflow și tehnică de peste tot și așa am gîndit Abatorul, minimalist și high end. La final de 2019 și eu și Alina (partenera mea de viață și business) ne dăduserăm demisiile. Am plecat o lună în Asia, ne-am întors în pandemie și în martie am început să pregătim studioul, eu pe partea tehnică, ea cu designul mobilierului. În iunie 2020 făceam primul proiect mare, o campanie la Penny.

Mie mi s-a părut că am riscat mult, toți banii pe care îi aveam i-am investit în scule și studio. Radu (n.r. Muntean) îmi repeta cu fiecare ocazie “Nu o să ai probleme. Lumea va veni la Abator pentru un anume standard și pentru tine în special, ideea e să rămîi tu și să nu oferi ce deja oferă toată lumea”. M-a susținut mult mai multă lume față de cît mă așteptam. Au urmat apoi o serie de reclame care au fost foarte bine primite. Îmi aduc aminte că pe final de 2020, în topul lunar IQads, primele trei locuri aveau postproducția sau gradingul făcute la Abator. Dintre ele, campania Savoria mi se pare cea mai bună campanie din ultimii ani.

Pe partea de film, în fiecare an de cînd am deschis Abatorul am fost selectați la Cannes, cu lungmetraje de ficțiune. Am făcut și cîteva scurtmetraje, unul în UK, unul în Grecia (selecționat la Berlin), două în România.

Nu mi-am dorit și nu îmi doresc să cresc businessul la nivelul de douăzeci de angajați și două etaje într-o clădire de birouri. Îmi place foarte tare ce fac și cred că ăsta e secretul Abatorului, să fac și să coordonez eu. Într-o lume ideală o să îmbătrînesc montînd și colorînd filme și reclame care îmi plac, cu cafea bună și gin în frigider și trollîndu-i pe Nolan și Villeneuve.

Abator pentru că tai și mînjesc film

Numele a venit într-o dimineață în timp ce montam ceva. Hypno, care era într-o prospecție prin Dristor mi-a trimis o poză cu o ușă de termopan pe care scria mare Andu / Măcelărie. Am zis atunci, dacă îmi voi face propriul studio se va numi Abator și în living va merge în loop Nick Cave. Abator pentru că tai și mînjesc film. La scurt timp după ce am înscris brandul pe Google telefonul a început să sune și am nenumărate povești cu oameni care și azi sună și cer piei de capre, oase, capete de porc, parizer sau carne de cal. 

Diferențele între clienții din Ro și cei din afară

Diferențele dintre piața din România și vestul Europei sînt suficient de mari cît să te facă să oftezi uneori. De la bugete la calitatea oamenilor care lucrează și la felul în care se respectă meseria. Dacă vrei o comparație ceva mai precisă, sînt fix aceleași diferențe ca la transportul în comun. Sau la șosele.

Un exemplu pe care îl dau des e o campanie de imagine pentru o ciocolată din grupul Ferrero la care am lucrat în Berlin. După ce în prezentare s-a ales "the editor’s cut” în detrimentul variantei propusă de agenție, creative directorul nu numai că nu a fost deranjat dar în următorii doi ani a insistat să fiu adus și implicat în mai multe proiecte încă din faza de concept, unul fiind chiar pentru rebrandingul agenției. Nu spun că în alte locuri e doar lapte și miere sau că asta nu s-ar întîmpla și la noi dar îmi e greu să cred.

Românii sînt în general absurd de orgolioși, mai ales din postura de decidenți. Există însă și la noi excepții. Printre agențiile cu care lucrez la modul “Neckermann” sînt Three, Next, Headvertising sau Papaya.

Partea cea mai grea 

Cu vîrsta observ că tot ce credeam eu că e dificil în meseria asta e de fapt foarte simplu. Vorba lui Baz Lhurman, adevăratele greutăți sînt alea care te lovesc neașteptat într-o joi oarecare. Mai exact, durerea de spate cauzată de zecile de ore petrecute săptămînal pe scaun. Sau nevoia de ochelari pe care o tot ignor, cît mai pot.

Mai apar frustrări cînd un client strică o reclamă care ar fi putut fi foarte bună motivînd total aiurea schimbările, dar în ultimii ani frustrările astea sînt la fel de rare ca scripturile bune.

Ce mi se pare aiurea la felul în care a evoluat piața e că lumea a uitat ce e o reclamă. Prin simpla ei existență, o reclamă e un produs care irită. Te înterupe de la filmul preferat, de la showul preferat, de la știri, muzică sau chiar de la reclama preferată. E prin definiție enervantă. Prin urmare, de ce să nu le facem plăcute măcar formal? De ce să nu fie cum erau la începutul anilor 2000, niște mini scurtmetraje? De ce toate sînt mai nou numite pompos manifesto și sînt în fapt o colecție de stock footage montate pe o muzică proastă și cu o voce care recită platitudini?

În ultimii trei - patru ani, reclamele românești care mi-au plăcut cu adevărat le numeri pe degete: Savoria, discursul Simonei Halep pentru Banca Transilvania, ING Van Gogh, Brico cu muzica făcută din zgomotele mobilei, Penny basmele, TIFF Fellini și un Orange TV (cred) impecabil executat de Abis. Și poate ultima campanie ROM care ia la mișto fix genul ăsta de manifesto despre care vorbeam mai sus. În rest totul e cam la fel iar dacă schimbi packshotul și pui în loc de bere un serviciu de telefonie mobilă nu are nimeni nicio problemă. Am deseori discuții cu prieteni din agenții despre calitatea îndoielnică a pieței din ultimii ani și scuza e mereu clientul. Eu cred că e parțial adevărat. Problemele sînt mai multe, de la scăderi de buget la lipsa de educație vizuală a decidenților. Există însă clienți care au și campanii bune și campanii mai puțin bune sau chiar foarte slabe. Alea bune sînt făcute mereu cu aceeași agenție, vezi de exemplu Banca Transilvania.

Cum e cu workshopul de postproducție

Workshop-ul de postproducție a început mai degrabă ca o glumă. În studiouri există dintotdeauna N discuții, glume sau meme-uri despre cerințe sau moduri de lucru total absurde. Una dintre aceste discuții s-a transformat într-o glumă pe Facebook în care vorbeam despre ideea de a face acest workshop mai ales pentru noua generație de oameni de creație sau marketing. A avut enrom de multe reacții postarea și oameni din afara țării m-au întrebat dacă poate fi urmărit online. Atunci abia a devenit ceva serios pentru mine.

Am mai predat montaj sau grading iar în cazul acesta, ar fi genul de workshop care pe ei (creativii tineri sau oamenii de marketing) i-ar ajuta să ia decizii mai bune încă din faza de concept iar produsele să arate în final mai aproape de 2022, atît formal cît și coneptual. Momentan e încă la stadiul de proiect fiind prins în mai multe campanii și două filme cu Abatorul.

Ce nu știu oamenii despre editarea video & postproducție

Cred că azi lumea știe mult mai multe decît ne imaginăm despre editare video și postproducție. E poate singurul merit al rețelelor sociale. Din păcate, oamenii au multă informație despre film în general dar total nestructurată și fără a avea vreun fel de fundație. De unde și ghiveciul din capul multora. În continuare mi se întîmplă în prezentări să descopăr oameni care cred, de exemplu, că la filmare s-a pus o pînză verde pe geam în loc de cer și că trebuia să fie albastră, pentru că cerul e, nu-i așa, albastru. Sau, la polul opus, oameni care cred că un urs digital se poate face în cîteva minute. Sigur, orice se poate cu anumite costuri, care costuri sperie și vine inevitabil întrebarea "așa costă și la Marvel? dacă știam nu făceam marketing, făceam și eu Tonitza”.

Daca ai avea superputerea de a schimba un singur lucru în procesul de lucru din publicitate

Asta e ca în bancul cu peștișorul auriu, dorința mea e să mi se îndeplinească toate dorințele de acum încolo. Nu știu, aș umbla poate la lecturile și educația vizuală a oamenilor care decid. Sau aș șterge din conștiința colectivă termenul rebate, din astea.