[Spre Gopo] Yann Verburgh: N-aș fi crezut niciodată, ca artist francez, că voi fi nominalizat la Premiile Gopo, dar mă bucur foarte mult, mai ales că am o mare admirație pentru actorii români

Teatrul l-a salvat, atunci când mediul în care studia l-a condamnat pentru corpul său și toate abuzurile pe care le trăia l-au împins pe buza unei prăpastii. Actoria a devenit pentru el un mijloc de a intra în alte lumi, mai prietenoase. Yann Verburgh este actor, deși joacă mai rar în ultima vreme, deoarece cariera sa de autor a câștigat mai mult teren. Între Paris și România își împarte azi timpul, scriind piese de teatru și operă.

În film a debutat în scurtmetraje la Paris și l-a atras subtilitatea cu care trebuia să își dozeze jocul în fața camerei. Într-una dintre venirile sale la București, regizorul Adrian Voicu i-a dat să citească scenariul unui film inspirat din fapte reale și l-a rugat să dea o probă. Așa a ajus să îl interpreteze pe Sami în lungmetrajul „Captura”, pentru care a primit și o nominalizare la Premiile Gopo, la categoria Cel mai bun actor într-un rol principal.

"Am citit scenariul și i-am spus da. Dimensiunea legată de violențele poliției m-a interesat imediat, făcând ecou cu ce se întâmplă în Franța de ani de zile", povestește Yann.

Povestim cu Yann Verburgh despre drumul său creativ și despre procesul de lucru prin care a trecut la filmările pentru „Captura”.

Din biografie

M-am născut în Franța, în anii ’80, din părinți care încercau amândoi să iasă din violența mediului lor social. Atât mama, cât și tatăl meu fuseseră în închisoare înainte să mă nasc, avuseseră alte familii, alți copii. Își doreau să-și « refacă viața », să își ofere o a doua șansă, să se schimbe. Eu devin pentru ei întruchiparea acestei schimbări. Mama, care pierduse custodia primului ei fiu într-un divorț, îmi dă numele ei, Verburgh, ca un fel de sigiliu. Tatăl meu, de origine bretonă, alege prenumele: Yann. Mă trimit la școli catolice și cresc între două lumi. Una — acasă — sau mai bine zis pe o barjă, pentru că am crescut pe o barjă ancorată pe Sena, la marginea Parisului — unde familia mea vorbea într-un limbaj de „film de Michel Audiard”, un cod colorat de argou de cartier, limbajul „băieților răi” din popor.

Cealaltă lume era cea a școlii catolice, unde învățam limba bogaților, pe care trebuia s-o vorbesc în orice împrejurare, dar a cărei ipocrizie violentă și constrângătoare nu-mi permitea să exprim nici ce gândeam, nici ce simțeam cu adevărat. Așa cum tot ce ne modelează în copilărie ne urmărește toată viața, am continuat mereu să trăiesc această dualitate, navigând între lumi, medii, țări și limbi diferite. De 15 ani, îmi împart viața între România și Franța. În România, sunt dramaturg, colaborez cu Eugen Jebeleanu în teatru, iar uneori sunt actor, într-o limbă sau alta. În Franța, am absolvit un Master în scenaristică la La Fémis, sunt dramaturg, publicat, premiat și montat, scriu pentru instituții publice, pentru teatru și operă — cariera mea de autor a luat o asemenea amploare încât m-a îndepărtat de actorie.

Când și cum ai decis că vrei să faci actorie

Aveam șase ani, eram în grupa mare la grădiniță și repetam rolul Soarelui pentru serbarea de sfârșit de an. Directoarea grădiniței i-a chemat pe părinții mei și le-a spus, să mă înscrie la o școală primară specială cu orele de actorie. Tatăl meu a zis: „Nu, teatrul e pentru poponari”. O ușă s-a închis și a rămas închisă ani de zile. La gimnaziu și apoi la liceu am fost hărțuit. Eram prea „feminin” pentru ceilalți băieți. Nu a fost o alegere, dar aveam un fizic androgin și din cauza asta eram o țintă.

Pe la 15 ani, au început să mă bântuie gânduri suicidare. La 16 ani, am participat la un atelier de teatru. Am jucat un fragment din Les Parents Terribles de Cocteau, în cantina liceului, în fața colegilor, și acolo s-a produs o magie. Teatrul m-a salvat. M-au aplaudat. Pentru agresorii mei, am devenit „artistul”. Violențele au încetat. Am început să învăț scene din teatru ca pe un remediu pentru melancolia mea, ca pe un pașaport către un loc unde nu mai eram atacat. Teatrul a devenit un pilon în viața mea. M-a ajutat să rezist, să-mi păstrez gustul pentru viață. Ca să intru la un conservator, le-am spus părinților foarte dramatic că, dacă nu fac teatru, voi muri. Au cedat. La 19 ani, mi-am făcut coming out. După o scurtă perioadă la o școală de jurnalism, am decis să mă dedic complet teatrului. Alegerea de a deveni actor a fost profund legată de acceptarea unei identități intime și a fost rezultatul unui proces lung, de depășire a interdicțiilor, prejudecăților, presiunilor de a fi altcineva. La 24 de ani, am debutat ca actor profesionist, într-o piesă de Guitry la teatrul Bouffes Parisiens. Mama era mândră. Uneori venea singură la spectacol, iar la aplauze le spunea spectatorilor necunoscuți de lângă ea: „E fiul meu, acolo, pe scenă.”

De ce este nevoie pentru a fi un bun actor

Este o întrebare delicată, iar răspunsul nu poate fi decât subiectiv. Ca autor, am scris pentru mulți actori și actrițe. Am avut timp să îi observ, să le explorez sufletul. Aș spune deci, din punctul meu de vedere, că este vorba de autenticitate și de o anumită calitate a prezenței – față de sine, față de ceilalți și față de lumea în care trăiești. Pentru mine, totul pornește de la a fi prezent, fără prejudecăți, cu libertatea de a te reinventa în orice moment, de a renunța la ceea ce crezi că știi, fără a pierde niciodată contactul cu propria autenticitate. Este un joc subtil de echilibru între control și abandon, cu deplină conștiență. Ca autor, am observat adesea că actorii și actrițele buni sunt ca niște atleți. Ei privesc arta lor ca pe un sport: se pregătesc fizic, sunt disciplinați, au o mentalitate de sportiv, sunt fair-play și știu să lucreze în echipă, să se pună în slujba colectivului, a unei povești, a unui mesaj.

Debutul în film

Am descoperit filmările prin scurtmetrajele studenților de la școlile de cinema din Paris. Ca actor, am iubit imediat relația cu subtilitatea dozajului în joc, cu imediatețea „rezultatului” pe care filmul o impune unui actor, concentrarea extremă, prezența absolută, faptul că nu poți trișa, că camera vede totul. M-am simțit repede ca acasă pe platourile de filmare – poate chiar mai mult decât pe scenele de teatru.

Cum este acum, ce te interesează să joci

Fiind și scenarist, calitatea scenariului – sau cel puțin mesajul pe care dorește să îl transmită – contează foarte mult pentru mine. Cred că am nevoie, ca să mă simt util unui proiect, ca rolul să aibă o anumită doză de angajament politic, sau să apere o anumită etică, valori sau preocupări care se regăsesc și în munca mea de autor. Sunt în primul rând sensibil la ideea de a mă pune în slujba unei povești.

Contextul colaborării cu Adrian Voicu pentru „Captura”

La sfârșitul anului 2020, la București, pe terasa unui restaurant de pe strada Theodor Aman, aveam o întâlnire cu Nicoleta Lefter (partenera mea din Captura), cu care lucrasem deja în teatru. A venit însoțită de Adi Voicu. Era prima dată când îl întâlneam. Am vorbit despre cinema, scenarii, despre La Fémis, unde a studiat și el, într-un stagiu. O lună mai târziu, îmi propune să citesc un scenariu. Credeam că, după conversațiile noastre, Adi își dorea părerea mea de scenarist asupra textului. Sunt obișnuit ca oamenii să îmi ceară feedback pe texte, dar nu, mi-a propus rolul principal și m-a întrebat dacă sunt dispus să dau probe. Am citit scenariul și i-am spus da. Dimensiunea legată de violențele poliției m-a interesat imediat, făcând ecou cu ce se întâmplă în Franța de ani de zile.

Provocările filmărilor

Am filmat noaptea, iarna. A fost un turnaj foarte solicitant. Sunt scene lungi de violență filmate în plan-secvență care mi-au lăsat vânătăi reale. Sunt prezent aproape în toate cadrele filmului, iar când nu eram în fața camerei, eram în spatele camerei HD. Eram eu cel care filma, ceea ce cerea o concentrare constantă. La finalul fiecărei nopți eram epuizat, dar fericit; dormeam o parte din zi și mă întorceam cu entuziasm la echipă, în noaptea următoare.

Ce ți-a rămas în minte de pe set

Personajul meu, Sami, în timpul nopții cât durează filmul, întâlnește diferite personaje. Ca actor, am fost foarte fericit de toate aceste întâlniri care m-au hrănit și de partenerii alături de care am avut șansa să joc, noapte după noapte. Între mine și Nicoleta Lefter există o complicitate care făcea ca scenele noastre să fie deosebit de plăcute de jucat. Cu Marius Cordoș, care este și el nominalizat, s-a instalat imediat o încredere reciprocă pe set. Îmi amintesc cu mare drag și de make-up artista mea, Ralista Roth, care a fost pentru mine o rază de soare în acele nopți. Făcea tot posibilul ca să mă simt bine pe set și să am încredere în mine – a fost prețios.

Apropierea de Sami

Sami este pierdut între două culturi, între două lumi, între două identități. Nu are rădăcini reale. Și, ca toți cei dezrădăcinați, este aerian. Trăiește în lumea ideilor. Sami își intelectualizează povestea ca să încerce să o înțeleagă, dar și ca să țină violența la distanță. Neștiind exact unde îi este locul, nu îndrăznește să își trăiască viața. Preferă să o filmeze, să o documenteze, punând ecranul camerei între el și „realitate”, ca pe o protecție care îi dă o iluzie de control. Astfel, face din el însuși un subiect de ficțiune, ca să se poată vedea mai clar, ca să-și înțeleagă propriile contururi, propriile granițe, să descopere cine este.

Asta face ecou cu propriul meu parcurs de viață — pentru mine nu a fost camera, ci scrisul care a jucat același rol. Sami, oriunde s-ar afla, rămâne un străin, un „extraterestru”. Iar senzația asta de a nu aparține, de a nu fi persoana potrivită, de a nu fi în locul potrivit… o cunosc foarte bine.

Ce te-a ajutat să construiești personajul

Înainte de filmări, Adi mi-a arătat documentare despre istoria României, mi-a împărtășit diferite lucrări și referințele sale estetice, pentru a înțelege universul și sensibilitatea lui. Acest lucru a permis construirea unui punct de întâlnire, un teren comun de imagini și referințe pentru a crea personajul. Sami este, de asemenea, un fel de avatar al regizorului. Înțelegerea lui Adi mă ajuta să înțeleg mai mult personajul.

Indicațiile pe care le-ai primit de la regizor

Adi Voicu m-a încurajat să îmi păstrez un ochi nou și curios, poate chiar pur și inocent, asupra a ceea ce descoperă Sami pe parcursul acelei nopți. M-a încurajat să las și să vorbesc despre, la baza prezenței mele: fragilitatea mea, vulnerabilitatea mea și punctele mele slabe, pentru a le pune în slujba umanității personajului.

Ce te-a atras cel mai mult la scenariul filmului „Captura”

Faptul că scenariul denunță violența poliției m-a vorbit imediat. Este un subiect care mi se pare esențial astăzi în Europa și foarte delicat de tratat. Foarte puține ficțiuni s-au încumetat să-l abordeze și consider că este foarte curajos să o facă. Mai ales că Adi se inspiră dintr-o situație pe care el însuși a trăit-o.

Cu ce vrei să rămână oamenii care văd acest film

Fragilitatea umană în fața autorității unui sistem care o strivește. Libertățile noastre sunt extrem de fragile. Trăim într-o perioadă destul de terifiantă din punct de vedere politic. Populismele câștigă teren și vor să ne facă să credem în legea celui mai puternic pentru a justifica fără jenă crimele lor, jafurile lor. Este odios și o regresie adevărată a valorilor umaniste pe care Europa a dorit să le apere la crearea sa. Astăzi suntem cu toții amenințați. Această amenințare este ceea ce „Captura” povestește într-un fel, întâlnind epoca sa.

Nominalizarea la Premiile Gopo 

Nu mă așteptam la asta. N-aș fi crezut niciodată, ca artist francez, că voi fi nominalizat la Premiile Gopo în această categorie, dar mă bucur foarte mult și sunt foarte onorat, mai ales că am o mare admirație pentru actorii români.

Mai departe, anul acesta

Anul acesta, mă așteaptă scrisul în Franța. Lucrez, la invitația regizoarei Pauline Ribat, la o piesă despre femei și părul lor, care pornește de la asasinarea Mahsei Amini, în Iran, victima pentru că a lăsat câteva șuvițe de păr să iasă de sub voalul ei. Din toamnă trecută, în trei orașe din Alpii francezi, în Savoie, am intervievat femei de vârste, origini și confesiuni religioase diferite, despre relația lor cu părul lor. Unele au fugit din războiul din Ucraina, altele au fugit din violențe familiale și cer azil, altele au avut cancer și au pierdut părul, iar altele și-au transformat viața într-o odă a libertății. Toate sunt eroine și ne pregătim să le povestim poveștile.