Colajele mele au început aproape din senin, acum un an și jumătate. Nu a fost un plan, n-am avut un moodboard secret ascuns în sertar. A fost mai degrabă un moment de: „ia să vedem ce se întâmplă dacă decupez asta din Vogue și o lipesc lângă o pagină din Art & Decoration”. Așa a apărut Artish_Collage, un univers unde fragmentele premium din revistele mele preferate se întâlnesc și încep să vorbească între ele. Uneori ironizează, alteori se iau foarte în serios, dar întotdeauna spun ceva.
De la marketing la artă (și apoi la colaj, pe scurt)
Înainte să descopăr lipiciul, am trecut prin toată harta marketingului: agenție → client → campanii integrate → consultanță strategică. Am trăit toate deadline-urile imposibile și toate pitch-urile cu „ieri” în brief. Acum termin specializarea in foresight, ceea ce înseamnă că învăț să îmi imaginez viitoruri posibile (destul de util când lucrezi cu fragmente din trecut și prezent și vrei să creezi altceva).
Dar toată această căutare de claritate și structură s-a suprapus peste ceva mai vechi: vin dintr-o familie de pictori și pasionați de artă. Eu n-am avut talent nici la pictat, nici la sculptat, nici la cântat. Probabil de aceea m-am dus în marketing. Doar că, la un moment dat, out of nowhere, am început să fac colaje. Și acolo mi-am dat seama că de fapt asta făceam de mult, doar că nu pe hârtie: conectam informații, domenii, experiențe. Colajele mele sunt exact asta: legături ascunse, mesaje pe care nu le vezi din prima, dar care așteaptă să fie descoperite. Si de aici si numele artish sunt un ish intre lumea comunicarii si lumea artei.
Ce apucături de marketing am dus cu mine în studio
Obsesia pentru claritate. Dacă fac un colaj și nu mi se pare clar de la început, îl las o vreme, apoi mă întorc la el și îl schimb. Mă încurcă uneori, pentru că arta nu trebuie să fie mereu clară. Dar nu mă blochează, pentru că eu sunt un artist rapid, fără trăiri dramatice și țigări stinse nervos în scrumieră, ca în filmele vechi franțuzești. Posibil ca viteza asta să vina tot din reflexele de campanie.
Și mai e ceva: marketingul m-a învățat să simt când e prea mult branding într-un vizual. Sau sa inteleg ca nu ma pot enerva daca nu pot folosi imaginea Monicai Bellucci intr-un colaj comandat de un brand faimos. Sau să îmi dau seama imediat că și pozitionarea contează enorm, de la diferența dintre un colaj pus simplu langa perete și unul înrămat, pana la alegerea cuvintelor din decsrieri sau “curatorierea” muzicii ce instoeste postarile colajelor.
Când colajele se întâlnesc cu Lacoste, Hamilton sau Wes Anderson
Lucrările mele sunt, de fapt, un fel de conversații între lumi. „Life is a beautiful sport – PLAY IT”, pornit de la o reclamă Lacoste, a fost descris ca o combinație de Rauschenberg, Hockney și Oldenburg. „Girlish” vorbește despre feminitatea glamour si consumerism, în ton cu Richard Hamilton. „Homo Insomniacus” ar putea fi citit ca un Hopper modern, doar că insomnia e acum un simptom urban global.
Și apoi a venit „Theatrical World”, inspirat de The Grand Budapest Hotel al lui Wes Anderson. L-am făcut cu gândul la acel univers simultan colurful & gloomy, teatral, plin de simetrie, și a ajuns deja într-o colecție privată. În curând o să apară și în revista Tus (si asta a fost o veste fatastica pentru mine). In mintea mea asta e frumusețea colajelor: spre exemplu la un colaj încep dintr-un detaliu pop și ajunge să construiasca o cu totul altă lume estetica.
Prima dată alaturi de un brand
Un moment special în parcursul meu a fost parteneriatul cu Peroni Nastro Azzurro, pentru care am realizat primul colaj de brand, expus în cadrul Art Safari. Această colaborare a reprezentat o oportunitate de a îmbina identitatea vizuală a brandului cu viziunea mea artistică, rezultând o lucrare ce reflectă valorile comune ale eleganței, rafinamentului și creativității. Aici pe link “L’Italia Dentro”.
Expoziții, selecții și comunități
Am avut norocul să intru destul de repede în circuitul expozițiilor. La Bucharest Collage Collective 2024 și 2025 am trimis câte o singură lucrare și am fost si eu selectată din peste 100 de înscrieri. Experiența asta mi-a arătat cât de variată e arta colajului și cât de important e să ai un discurs artistic propriu, chiar și când trimiți doar o piesă.
Am expus la Bazar de Cotroceni și la Cooworkperativa, unde colaje precum „Her Feelings” au deschis discuții despre feminitate și vulnerabilitate ca forță.
Dar poate mai important decât expozițiile a fost să intru în comunități artistice. E cu totul altceva să fii în interior, nu doar privitor, pasionat, sponsor sau explorator de artă. Să Fiți Cuminți, Atoma, Bucharest Collage Collective – trei comunități care m-au primit (si le multumesc) și unde am descoperit o energie incredibilă. Artiștii sunt tot timpul pe fugă, fac ceva, gândesc următoarea expoziție, își găsesc resurse unde nu te aștepți, sunt dinamici - o data te trezesti cu 111 mesaje pe grup :), uneori un pic dezorganizați după standardele mele de project manager, dar cu o adaptabilitate fantastică. Și mai ales – te cooptează imediat.
Critica, lauda și „skibidi”
Colajele m-au mai învățat și să privesc altfel feedbackul. În atelierul meu, lucrez concentrată, iar apoi apar băieții mei și îmi spun că e „skibidi” si pleaca iar eu nu intelg nimic si raman “wait what??!!”. Vine și soțul, care observă că ceva “nu e perfect aliniat geometric” - ma termina la creier haha. Iar apoi primesc un pm pe insta ci cineva spune “mama cat de tare e colajul acesta, il vreau dar strang bani sa imi iau un van” - si ma bucura tare cand oamenilor le place ce fac. Și atunci înțeleg că lauda și critica sunt relative, că vin din unghiuri complet diferite, și că exact asta face arta vie: reacțiile neprevăzute, uneori brute, alteori direct din suflet.
La final, colajul e pentru mine un joc serios. Explorez teme variate: de la istorie și artă, la reclame iconice și branduri celebre, de la politică, la pur și simplu nebunia vieții cotidiene. Sunt conexiuni: între Renastere și pop culture, între memoria personală și registrul colectiv contemporan. Uneori mesajele sunt evidente, alteori sunt ascunse și devin vizibile doar la o doua privire. O metodă prin care reinterpretez realitatea, o deconstruiesc și o recompun. Uneori iese ironic, alteori nostalgic, dar mereu sincer, “in your face”. Și poate că asta e lecția cea mai mare: că fragmentele, odată puse împreună, pot spune povești mai adevărate decât întregul din care provin.
