Acum ceva mai mulți ani, la întrebarea „ce faci în weekend?”, de cele mai multe ori, răspundeam „o să văd un film / o să merg la cinema”; pentru că era o acțiune, nu un reflex, era un plan de weekend, nu o aplicație de streaming 24/7. Înainte, așteptam un an-doi-trei să apară filmul „ăla”, acum avem atât de multe titluri noi în fiecare lună, încât a fost nevoie să apară și subgenuri foarte specifice, ca să ne dumirim mai ușor ce binge-uim: cult horror/deep sea horror/teen screams, European Christmas/goofy Christmas/feel good Christmas, army dramas,/social issues dramas/showbiz dramas.
Dar toate schimbările astea au și efecte foarte bune. Mai mult timp alocat vizionării, mai multe opinii. Mai multe opinii, mai multe spații în care oamenii să analizeze, să dezbată și să argumenteze. Două dintre ele sunt canalele de YouTube The Big Film & Big Film Lab, coordonate de Alex Sava, absolvent de Cinematografie, producător și pasionat până la obsesie de a șaptea artă.
The Matrix a fost primul film care l-a pus pe gânduri, iar de acolo relația lui cu cinematografia s-a transformat natural – de la fascinație la o curiozitate care i-a ascuțit foarte mult atenția la detalii, fiind primul contributor pe MovieMistakes.com care „a observat reflexia camerei în oglindă, în scena de interogatoriu dintre Batman și Joker din „The Dark Knight”. Astăzi, contribuie pe YouTube cu analize, eseuri și vloguri de cinema travel, și produce reclame, proiecte corporate și documentare, alături de echipa studioului The Big Film.
Despre toate astea, cât și despre schimbările la nivel de percepție, valoare și comportament de consum, ale utilizării Inteligenței Artificiale în industria cinematografică, în discuția de mai jos.
Începuturile cinefile
Relația mea cu filmul a fost mereu una de curiozitate, nu doar de consum. M-a interesat mereu nu doar ce spun filmele, ci și cum reușesc să o facă.
Sunt absolvent de Cinematografie, dar prefer să las videourile mele și ideile din ele să mă definească.
Totul a început în copilărie, cu o obsesie pentru desenele animate. Aveam un video în cameră, înregistram desene pe casetă, puneam pauză și încercam să le desenez.
Cred că de acolo vine impulsul de a „desface” imaginea și de a încerca să o refac. Cu timpul, interesul s-a mutat firesc de la „Tom & Jerry” la „Robocop” (însă nu recomand acest film copiilor), dar mecanismul a rămas același: dorința de a înțelege cum sunt construite imaginile care mă prindeau.
Filmul de căpătâi
„The Matrix”. Am crezut că e doar un film de acțiune și, copil fiind, abia așteptam să-l văd. Când mi-am dat seama că, dincolo de spectacol, filmul mă pune și pe gânduri, am înțeles că îmi plac mai mult filmele care rămân cu tine. Așa am trecut, treptat, de la copilul care se uita la filme cu Schwarzenegger pentru explozii, la dorința de a descoperi filme mai serioase.
De acolo, relația mea cu cinema-ul a evoluat natural: de la fascinație la curiozitate, de la David Fincher la Stanley Kubrick și tot așa. Internetul a avut și el un rol important: când eram mai mic, contribuiam des pe IMDb și pe site-uri precum MovieMistakes.com cu „greșeli din filme”, trivia și discuții pe forumuri.
Un detaliu care încă mă amuză e că am fost primul care a observat reflexia camerei în oglindă, în scena de interogatoriu dintre Batman și Joker din „The Dark Knight”. Lucru care m-a făcut, pentru scurt timp, „erou” pe MovieMistakes, în 2008.
Palmaresul de vizionări
Nu am numărat niciodată câte filme am văzut. Un număr mai interesant ar fi, cred, câte filme am fost nevoit să revăd.
Am văzut multe filme de referință cu foarte mult timp în urmă și, pentru a vorbi onest despre ele, simt că trebuie să le am clare în minte, nu doar în memorie. Din păcate, nici acel număr nu îl știu.
The Big Film: YouTube channel & production studio
The Big Film este, la bază, un studio de producție independent pe care l-am fondat alături de colegul meu din facultate, Vlad. A pornit ca un business clasic, axat pe producție video, un proiect la care am muncit amândoi cot la cot și care a crescut constant în timp.
De aproximativ trei ani, am început să dezvolt și canalul de YouTube cu același nume. A fost inițial un proiect personal, în timpul meu liber, născut din pasiune, dar mi s-a părut firesc să-l construiesc sub același brand, chiar dacă, în acest moment, lucrez singur la canal.
Pe lângă el, mai am și un canal de film în engleză, Big Film Lab. Conținutul e similar, dar e adaptat pentru un public internațional.
Dorința de a face review-uri și eseuri de film e mult mai veche. Am vrut asta încă din perioada blogurilor, chiar și în forma scrisă, dar am tot amânat și mi-am găsit diverse scuze. La un moment dat, am început să scriu un eseu despre „Singur Acasă” și, odată cu el, am simțit că lucrurile se leagă. Cel puțin pentru mine, din punct de vedere creativ.
Timp de aproape trei ani, am avut senzația că nu există un public real pentru genul ăsta de conținut în România. Faptul că există acum confirmă, într-un fel, că a meritat să insist.
Producțiile proprii
Cel mai drag proiect e unul pe care îl avem de aproape zece ani: gestionăm o televiziune internă pentru Mega Image. Conținutul editorial este realizat de echipa lor, iar noi ne ocupăm de întreaga producție: filmare, montaj, deplasări în toată țara.
Atât eu, cât și asociatul meu venim din televiziune, iar proiectul ăsta are ceva special pentru noi. Lucrăm, practic, la o emisiune TV internă lunară, cu multă libertate creativă și fără tensiunea specifică televiziunii clasice. Din păcate, nu e publică.
Pe locul doi aș pune un tur virtual realizat pentru un alt lanț de hipermarketuri din România. A fost un proiect 360, pentru care a trebuit să construim o mașinuță cu telecomandă. La filmări ne-am simțit ca niște copii, nu ne venea să credem că suntem plătiți pentru a conduce o mașină cu o cameră montată pe ea.
În rest, lucrăm la o gamă largă de proiecte: producții corporate, making of-uri, spoturi pentru social media, uneori reclame și, mai rar, documentare.
Content creation
Am început mai serios în ianuarie 2023, odată cu un eseu despre ideea că „Singur Acasă” e „cel mai prost film bun făcut vreodată”. Deși sunt încă de acord cu premisa, mai ales că nu era una 100% serioasă, nu pot spune că sunt foarte mândru de acel clip.
Mă amuză, însă, faptul că începe să prindă viață în fiecare an, de Crăciun.
Ce m-a convins să continui a fost experiența în sine. Chiar dacă la început nu a avut aproape deloc vizualizări, mi-a plăcut procesul de a construi un eseu video de la zero și senzația că pot spune ceva personal despre filme… Așa că am mers mai departe.
Alegerea subiectelor pe YouTube
De cele mai multe ori pornesc de la o obsesie personală, nu de la un calcul legat de ce lipsește din conversația publică. Când îmi vine o idee, încep pur și simplu să o scriu și văd dacă din ea poate ieși un video bun sau nu.
Un filtru important e chiar din afara bulei mele: îi citesc scriptul prietenei mele, căreia îi plac filmele, dar care nu e neapărat cinefilă. Dacă văd că o pierd, o plictisesc sau nu înțelege ceva, rescriu. E felul meu de a mă asigura că video-ul funcționează pentru public, nu doar pentru mine.
Uneori subiectul e de actualitate. De exemplu, când am văzut mini-seria „Plaha”, am simțit imediat că am ceva de spus. Alteori e vorba de un film mai vechi, pe care îl revăd și care declanșează o idee. Sunt și situații în care totul pornește dintr-o observație apărută pe loc, pe care o dezvolt direct în scris.
Nu am un plan rigid sau o structură prestabilită. Singurul filtru real e dacă ideea funcționează pe hârtie și dacă simt că pot face din ea un video cât mai bun.
Critic, curator, povestitor sau educator?
Eu m-aș defini, în primul rând, ca povestitor. Conținutul pe care îl fac împrumută însă câte puțin din fiecare.
Cea mai potrivită etichetă pentru mine rămâne, până la urmă, una din engleză: entertainer. Sunt cineva care vorbește despre filme într-un mod accesibil și viu, fără să se ia prea tare în serios.
Itinerarul de cinema traveling
Totul a pornit în 2024, când urma să ajung în Chicago pentru niște concerte Metallica. Un prieten de acolo mi-a propus să mă ducă la casa lui Kevin din „Singur Acasă”, care e în afara orașului, și mi-a spus, în glumă, să nu-mi fac griji de bandiți, că vine înarmat.
Atunci am zis „uite ceva ce nu vezi într-un travel vlog obișnuit” și m-am întrebat dacă nu cumva exact genul ăsta de contrast ar putea funcționa pe YouTube.
Așa că am luat o cameră mică după mine, cu gândul să fac ceva mai degrabă amuzant decât turistic. Am filmat mult, am stat aproape două luni la montaj, mai ales pentru că făceam totul în timpul liber. Așa a apărut primul meu „cinema travel vlog” din Chicago.
Deși nu a avut multe vizualizări, feedback-ul a fost extrem de pozitiv, iar experiența mi-a plăcut foarte mult. Așa că, mai târziu în același an, având o excursie în Paris, am dus ideea mai departe. M-am uitat la „Emily in Paris” și am construit un clip care combină vlogul de oraș cu un eseu despre serial.
Nici acel video nu a explodat imediat, dar reacțiile au fost din nou foarte bune, iar în timp a început să-și găsească publicul. Pentru mine, asta a confirmat că direcția are sens.
Nu e un pretext să călătoresc mai mult, din contra, e multă muncă și costurile sunt semnificative. Dar îmi place enorm combinația asta între cinema, locuri reale și povești, și simt că aici pot construi ceva diferit pe termen lung.
De ce nu râdem la comedia românească și De ce filmele românești te plictisesc?
Cred că au prins pentru că am pus în cuvinte ceva ce publicul român simte de mult timp. Nu neapărat ceva nou, ci ceva ce nu fusese explicat clar, pe limbajul tuturor.
Evident, nu toată lumea a fost de acord, dar e ok. Eu sunt un fan al discuției despre film, inclusiv atunci când e contradictorie, cât timp rămâne civilizată. Am primit multe comentarii bine scrise, bine argumentate, care mă contraziceau. Am răspuns la ele, le-am apreciat, le încurajez cât mai mult la mine pe canal.
Dacă ne uităm însă la feedback-ul general, din comentarii, social media, Reddit sau chiar din partea unor oameni din industrie, cred că e clar că nu am inventat o problemă. Am încercat doar să explic de ce foarte mulți dintre noi simțim aceste lucruri, chiar și atunci când ne plac filmele despre care vorbim.
Urmăritorii canalului
Din comentariile de pe YouTube și din mesajele primite pe Instagram, publicul pare foarte divers… De la oameni din industrie și studenți de film, până la persoane care recunosc că nu consumă, de obicei, analize de film, dar cărora le place canalul meu.
Lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure, pentru că exact asta e scopul: să vorbesc despre film pe înțelesul tuturor, fără referințe obscure, fără termeni excesiv de tehnici și fără elitismul care apare, uneori, în industria de film.
Una dintre cele mai surprinzătoare reacții a fost faptul că Mihai Bendeac a distribuit, foarte rapid, clipul despre montaj și a făcut-o cu un entuziasm real. Nu ne cunoaștem personal și nu știam că urmărește canalul, așa că a fost o surpriză plăcută.
Cinema-ul & creatorii de conținut
Astăzi, relația dintre cinema, seriale și creatorii independenți este mult mai strânsă decât înainte. Internetul a făcut ca mulți creatori să vină deja cu un public construit, iar lucrul ăsta se vede inclusiv la noi, unde încep să apară creatori care fac conținut atât pentru platforme mari de streaming, cât și pentru cinema.
Era YouTube-ului a mutat accentul pe personalitate și pe senzația de apropiere. Generațiile mai tinere tind să prefere un creator care pare mai puțin lustruit, dar autentic și prezent, în locul unei voci percepute ca distante față de public.
În același timp, social media a democratizat distribuția. Accesul la public nu mai e controlat de un număr foarte mic de oameni, iar asta schimbă radical raportul de putere dintre industrie și spectatori.
Din punctul meu de vedere, lipsa de dialog cu publicul și atitudinile elitiste nu mai funcționează. Publicul are acum alternative și nu mai acceptă ușor poziții de superioritate.
Artistic, diferențele rămân însă clare. Filmele și serialele presupun în continuare un alt tip de construcție, resurse și responsabilitate decât majoritatea conținutului independent. Întrebarea e dacă această diferență mai contează pentru public la fel de mult ca înainte.
Cinema-ul clasic, așa cum îl știam, trece printr-o perioadă de tranziție. Dar ideea de conținut video nu a fost niciodată mai puternică. Formele și platformele se schimbă, însă personalitatea, ideile și poveștile bine spuse rămân.
Implicațiile AI-ului în cinema
Sunt multe lucruri apărute înaintea AI-ului care au afectat deja cinema-ul modern, iar avansul tehnologic a avut mereu și efecte adverse. În momentul de față, AI-ul e mai mult o unealtă care devalorizează efortul uman în ochii publicului.
Paradoxal, artiștii adevărați ajung uneori să fie acuzați că folosesc AI, chiar și atunci când construiesc totul de la zero.
Unde poate ajunge AI-ul peste zece ani e greu de spus. Ce cred însă e că generațiile actuale încă preferă vocea, munca și ideile unei ființe umane. Nu întâmplător termenul de „AI slop” a ajuns o insultă în mediul online. E semn că publicul face, deocamdată, diferența.
Adevărata mea întrebare nu e legată de tehnologie, ci de publicul viitor. Ce se întâmplă cu generațiile care cresc de la zero cu ideea că oricine poate crea orice, instant, fără o atingere umană? Le va mai păsa de un film scris și regizat de un om, de o piesă compusă și cântată de cineva, de o poveste spusă cu răbdare? Sau va deveni totul un flux continuu de conținut artificial, rapid consumabil și ușor de uitat?
Asta e, de fapt, îngrijorarea mea principală. Nu cum evoluează AI-ul, ci cum evoluăm noi odată cu el.
Personal, nu aș urmări un film făcut de AI decât din curiozitate sau ca subiect de analiză, în niciun caz din plăcere.
Cinema-ul românesc înainte și după ’00
Tehnic, multe producții românești de dinainte de 2000 aveau probleme serioase, în special la sunet. Dialogul era adesea prost înregistrat și prost mixat, iar pentru mine, personal, asta face unele filme greu de urmărit astăzi.
Nu erau toate bune, nici pe departe, dar parcă nu erau la fel de rigide și uniforme ca stil și adresare, și aveau o varietate mai mare de tonuri și genuri.
Sfaturi către un tânăr regizor
Să-și cunoască publicul, să nu-l disprețuiască și să nu-l subestimeze.
Și dacă a avut parte de profesori sau mentori care promovează ideea că doar un anumit tip de cinema e artă, mai ales cel „de la noi”, și că tot ce vine din Hollywood e automat inferior, cred că e sănătos să se distanțeze de snobismul ăsta, în spatele căruia se ascunde multă mediocritate.
Top 3 filme românești all times
Top 3 personal: „Filantropica”, „California Dreamin'” și „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Dintr-un motiv simplu: nu sunt perfecte, dar toate trei mi-au rămas în cap mult timp după ce le-am văzut, ceea ce e rar pentru un film românesc, din punctul meu de vedere.
The Big Film în 2026
În 2026, vreau să mă concentrez mult mai serios pe canalele de YouTube, atât cel românesc, cât și cel în engleză.
Momentan, totul se întâmplă în timpul meu liber, iar obiectivul principal e să ajung la un ritm constant de publicare, nu doar „când apuc”.
Știu că nu voi putea face niciodată conținut pe bandă rulantă. Îmi ia mult timp să scriu un video și mult mai mult să îl montez. Mi-ar plăcea însă ca, până la finalul anului, publicul să știe că o dată pe lună sau o dată la trei săptămâni, apare un video nou. Aceeași oră, aceeași zi, fără excepții.
În paralel, la nivel de studio, planul e să mărim echipa și să continuăm proiectele existente. Pe termen mediu, vreau să integrez cât mai natural canalul în workflow-ul companiei, astfel încât să apară o relație de simbioză între studio, colegi și acest proiect care a pornit, la propriu, din dormitorul meu, în weekendurile mele libere.
Indiferent de cum va evolua canalul, vreau ca el să rămână un spațiu cu o voce unică, personală. Nu să devină o emisiune online.
