Adolescența mea, în materie de muzică, a fost foarte pestriță. Dar printre piesele pe care le cântam cel mai des era ”Cea mai frumoasă parte din mine” a Alexandrinei. Nu era singura melodie pe care o ascultam de la ea, dar pe asta o și cântam, pentru că-mi vorbea despre ceva ce mă preocupa profund - căutarea mea interioară a unui sine mai bun, mai deștept, mai frumos.
Alexandrina Hristov s-a născut și a crescut la Chișinău într-o familie de patru: tatăl pictor, fascinat de forme și culori, mama, doctor în științe și profesoară de franceză, îndrăgostită de cântat și romanțe, fratele, molipsit de microbul picturii, și Alexandrina, mezina care îmbrăca rochia mamei și cânta-cânta-cânta până viitorul începea să prindă contur în oglindă. A trăit o viață plină de iubire, înconjurată de artă, cultură și petreceri cu casa plină și masa încărcată cu răcituri, șubă, găină coaptă la cuptor, tort și alcool.
Primul ei instrument a fost un FAEMI mic, pentru copii, cu care se furișa sub plapumă, după ce se dădea stingerea, ca să se mai joace încă un pic și să aibă somnul dulce. Trei ani mai târziu, primește o pianină serioasă, ”o roșcată splendidă ca o toamnă reușită, cu nume de băiat: “krasnyi octeabri” - roșu octombrie”, cu care începe să studieze și să compună primele melodii. Cu toate că era copil, iar muzica îi cânta în strună, Alexandrina nu îndrăznea, încă, să se vadă pe scenă.
