Adolescența mea, în materie de muzică, a fost foarte pestriță. Dar printre piesele pe care le cântam cel mai des era ”Cea mai frumoasă parte din mine” a Alexandrinei. Nu era singura melodie pe care o ascultam de la ea, dar pe asta o și cântam, pentru că-mi vorbea despre ceva ce mă preocupa profund - căutarea mea interioară a unui sine mai bun, mai deștept, mai frumos.
Alexandrina Hristov s-a născut și a crescut la Chișinău într-o familie de patru: tatăl pictor, fascinat de forme și culori, mama, doctor în științe și profesoară de franceză, îndrăgostită de cântat și romanțe, fratele, molipsit de microbul picturii, și Alexandrina, mezina care îmbrăca rochia mamei și cânta-cânta-cânta până viitorul începea să prindă contur în oglindă. A trăit o viață plină de iubire, înconjurată de artă, cultură și petreceri cu casa plină și masa încărcată cu răcituri, șubă, găină coaptă la cuptor, tort și alcool.
Primul ei instrument a fost un FAEMI mic, pentru copii, cu care se furișa sub plapumă, după ce se dădea stingerea, ca să se mai joace încă un pic și să aibă somnul dulce. Trei ani mai târziu, primește o pianină serioasă, ”o roșcată splendidă ca o toamnă reușită, cu nume de băiat: “krasnyi octeabri” - roșu octombrie”, cu care începe să studieze și să compună primele melodii. Cu toate că era copil, iar muzica îi cânta în strună, Alexandrina nu îndrăznea, încă, să se vadă pe scenă.
Apoi joaca s-a oprit. Pianina a rămas neatinsă mulți ani. Nu pentru că muzica n-o mai interesa, ci pentru că nu o mai interesa nimic; doar pierderea mamei.
”Nu recunoșteam noua realitate și nu mai eram aceeași. Eram prea mică să înțeleg că muzica e terapie”, spune Alexandrina.
Apoi a apărut poezia. Și după poezie, a apărut Valentina, fetița Alexandrinei, iar muzica a revenit în viața ei și a luat forma primului album, ”Om de lut”. Astfel, a star was born. O artistă multidisciplinară care simte, compune, pictează și cântă în termenii ei. O perfecționistă care se încăpățânează să facă totul și care nu se grăbește nicăieri.
Alexandrina este o fată care merge pe jos, printre flori create de ea. Un, deux, trois, citire:
Moștenire de familie și miros de terebentină
Copiii când se nasc sunt o specie de oameni liberi fără nume, fără istorie, fără roluri, cu conștiința pură și nepătată de frici și traume și cu atât mai mult înzestrați cu diverse talente. Iar unul dintre rolurile cele mai importante ale părinților este cel de mentor care descoperă talentul copilului, îl îndrumă și apoi îl susține tot restul vieții. Dar în același timp copilul absoarbe modelul părinților și îl copiază 100%.
Mama cânta tot timpul, îi plăceau mult romanțele și romanțele chiar i se potriveau mult. Avea un timbru vocal catifelat, o combinație între contralto și mezzo soprano. Juca în teatrul de amatori al universității, chiar dacă era pe cale să devină doctor în științe și profesoară de limba franceză la Universitatea din Chișinău. Vorbea mai multe limbi și scria dicționare frazeologice.
Numai că în sinea ei era artistă. A visat scena, a visat să cânte și să joace. Bunica mea, care niciodată nu a luat în serios meseriile de actor sau muzician, a fost cea care i-a schimbat direcția. Bunica era genul de mamă care își visa copiii realizați, cu studii superioare, să aibă o profesie respectabilă, stabilitate în viață. Așa că mama, cuminte cum era, s-a dus la filologie. După ce a terminat facultatea și a început să profeseze, universitatea a devenit scena mamei pe care ea a devenit front woman. Iar publicul erau studenții care o iubeau mult. Era o leoaică puternică și grațioasă, mereu în centrul atenției, întotdeauna coafată și îmbrăcată la patru ace, acele deux-pieces cusute la croitor, eșarfe și tocuri. Era foarte frumoasă și studenții o adorau pur și simplu.
Tata, pictor, ne-a molipsit pe mine și pe fratele meu mai mare de dragostea pentru formă și culoare. Pentru frumos, în general. Îmi amintesc cu nostalgie cum pictam cu tata în baie. Acuarelă pe ud, așa se numea tehnica. Se turna apă pe fundul căzii, apoi se lăsa la înmuiat hârtia de acuarelă care era destul de groasă. După un timp, coala de hârtie o lipeam de faianța peretelui din baie și începea magia. Acuarela pe hârtia umedă lipită vertical se scurgea și se transforma în curcubee de culori în degrade. Lăsam un pic sa se usuce, apoi interveneam cu alte straturi de culori la nevoie. Și ultimul strat de retușuri la detalii, cu pensula subțire pe coala uscată, era punctul pe I. Uite așa mi-am trăit copilăria, în baie. Glumesc.
Tata este un suflător înnăscut. În copilărie ne cânta la flaut, fluier și nai. În tinerețe a cântat în fanfară la bass flugelhorn. Știa să țină în mână și o chitară, și un acordeon. De curând i-am luat un saxofon pentru că își dorește să sufle din nou.
De obicei tata mă lua cu el la vernisajele și expozițiile care se organizau la Centrul Expozițional “Constantin Brâncuși”, unde și vara era frig.
Petreceam mult timp în atelierul tatei cu tavan înalt, o încăpere mare și răcoroasă unde mirosea a vopsea de ulei și terebentină. Acesta e unul dintre cele câteva parfumuri marcante, farmecele copilăriei mele. Până în ziua de azi ador mirosul de terebentină care mă transportă în trecut, în zilele fericite, fără griji, de copil ținut în brațe, iubit și răsfățat.
Viitorul din oglindă
Momentele de mai sus m-au și marcat, bineînțeles. Absorbeam modelele părinților. Pictam și cântam, coseam și tricotam.
Aveam 4-5 ani când visam să cresc mare și frumoasă ca mama, dar cum nu aveam răbdare să aștept să cresc, încălțam pantofii cu toc ai mamei, numărul 41, îi îmbrăcam rochia lungă și cântam-dansam de rupeam rochia în faldurile căreia mă împiedicam pe așa-zisa scenă din fața oglinzii, cu deodorantul mamei pe post de microfon.
Ei, uite acolo, în libertatea singurătății mele se contura visul din oglindă, pe "scena" din sufragerie. Puteam să fac orice, și chiar să-mi văd viitorul în oglindă. Erau cele mai fericite zile.
Părinții adeseori ne lăsau singuri în casă, vremurile de atunci erau mai permisive. Și nu reușeam să mă plictisesc niciodată, chiar dacă nu existau telefoane mobile, nici calculatoare. Aveam un telefon fix cu disc și desene animate la televizor, asta era toată distracția social media :)). Dar întotdeauna aveam ceva de făcut: fie tăiam materiale și confecționam rochii pentru păpuși sau tricotam (apropo, dragostea pentru textile și covoare țesute manual este a doua mea pasiune, după muzică), desenam sau pur și simplu mă jucam.
În general, copiii erau mai independenți atunci. Părinții parcă nu prea aveau treabă cu noi în comparație cu părinții de azi. Din clasa 1 ne făceam singuri temele, mergeam singuri la școală, singuri ne întorceam și tot singuri frecventam Palatul Pionierilor, școala de muzică sau sport. Țin minte că mama m-a condus la școală în prima săptămână, cât să se convingă că am înțeles cum stă treaba cu drumul în troleibuzul 10 și cam asta a fost, am luat viața în piept.
Primul instrument muzical pe care mi l-au luat părinții când aveam 4 ani, a fost un mini FAEMI, o clăpiță electrică, dar și cu baterii, cu 3 octave, pentru copii, cu care obișnuiam să mă cuibăresc sub plapumă noaptea în pat, când se dădea stingerea. Și la lumina lanternei, ca să nu mă prindă mama, mă jucam cu acele sunete calde și adormeam fericită. Faemi chiar devenise un subiect de ceartă între mine și fratele meu, nu reușeam să o împărțim și motivul era serios: cine doarme cu FAEMI :)
Când se organizau petreceri cu mese mari la noi acasă (zile de naștere sau alte sărbători) se adunau foaaarte mulți invitați. Era un cult al adunării prin case. Și ca să încapă toată lumea se lipeau 3 mese extensibile în formă de T. La un moment dat, după mai multe pahare de vin, toată lumea începea să cânte. Adulții cântau în cor cu patos iar noi, copiii, trăgeam cu urechea de sub masă, unde ne jucam într-un univers paralel, izolați de adulți de fața de masă lungă și albă ce servea drept paravan. Făceam trenulețul în patru labe, chicotind și râzând printre picioarele părinților noștri care “performau” cântece de petrecere și romanțe de dragoste. Cred că de atunci am îndrăgit corul. Din când în când, în locul nostru secret de sub masă, ne mai lovea câte o adiere de șosete transpirate (la Chișinău lumea se descalță când vine în vizită:)) amestecată cu mirosul de plăcinte, sarmale, răcituri, șubă, găină coaptă la cuptor, tort și alcool.
Era un parfum specific vremurilor acelea calde și frumoase cu părinții tineri iar noi mici, la început de drum.
Pianina, pierderea, poezia și Valentina
În primul an de școală de muzică, adică la 7 ani, încă nu aveam pianină acasă. Coboram cu liftul de la etajul 8 la 2, la prietena mea, Carolina, care era cu câțiva ani mai mare și deja avea o pianină neagră.
Și timp de jumătate de an am terorizat întreaga familie a Carolinei (cred că și tot blocul) cu enervantele zdrăngăneli în do major și alte studii interminabile de clasa 1. După jumătate de an de stresat vecinii, mama a decis că a venit timpul să-mi ia pianină. Viitoarea mea pianină, asistată de 5 mustăcioși voinici, a urcat 8 etaje pe scări, nu încăpea în lift. Era o roșcată splendidă ca o toamnă reușită, cu nume de băiat: “krasnyi octeabri”- roșu octombrie. Mirosea a lemn nou și avea clape netede, plăcute la atingere.
Eram în culmea fericirii și foarte inspirată de noua mea prietenă roșcată, așa încât au început și concertele la școala de muzică, iar în scurt timp deja compuneam. M-a susținut mult învățătoarea de pian, care credea ca sunt talentată. Eu nu mă vedeam dintr-o parte, nu știam dacă sunt sau nu talentată, nici nu ar fi contat. Pentru mine cea mai mare bucurie era să cânt. Primele compoziții mai "serioase" au fost “cele 4 anotimpuri”, niște teme scurte, dar destul de memorabile, niște hit-uri la pian, așa-zise șlagăre :) care imi sună în cap și acum, fragmentar. Cred că dacă m-aș așeza la pianina mea roșie, degetele și-ar aminti singure ordinea melodică.
Nu mai știu care era marele vis din perioada mea școlară, dar sigur nu era visul de a urca pe scenă. Poate și pentru că aveam o percepție exagerată față de artiștii din televizor pe care îi vedeam ca pe niște dumnezei de care nu te poți atinge. Și, într-adevăr, erau alte vremuri.
Muzica, arta, în general, erau puse sus pe piedestal, erau monumente înalte care vorbeau doar cu cerul (așa credeam eu). Sau cu partidul :) Cu alte cuvinte, arta nu era pentru oricine, era pentru cei aleși. Da, era o realitate diferită de tot ceea ce se întâmplă astăzi.
La 13 ani am luat o pauză lungă de pian, de 7 ani, mai exact. Abandonasem pianul pentru că familia mea trecea prin cea mai mare durere și tragedie, moartea mamei. Soarele s-a întrerupt brusc, viața ne-a întors spatele, mă mișcam din inerție și încercam să exist într-un gol negru care m-a înghițit. Nu recunoșteam noua realitate și nu mai eram aceeași. Eram prea mică să înțeleg că muzica e terapie.
Au fost 7 ani negri, care se scurgeau lent ca smoala, suprapuși pe anii ‘90. Ani duri și sălbatici, fără legi și reguli, când realitatea obișnuită s-a dat peste cap iar oamenii erau în derivă. Mă transformasem dintr-un copil fără griji într-un adolescent rănit, împins cu forța sa se maturizeze peste noapte. Chiuleam de la școală, eram rebelă, nu mă interesa nimic așa cum nimic nu mă bucura. Dar în același timp, datorită învățătoarei mele, Eugenia Halabudenco, m-am îndrăgostit de poezia clasică și am început să scriu versuri. Versuri triste și stângace de adolescent, dar a fost un început.
Totul s-a schimbat aproape brusc când s-a născut Valentina, fetița mea. Țineam un înger mic și neajutorat în brațe, mă fascina ideea ca a ieșit din mine. Puteam cu orele să-i admir degețelele de la mânuțe și piciorușe, felul în care deschidea ochii și încerca să-și focuseze privirea, cum zâmbea, felul în care adormea în brațe în timpul alăptării și nu mă săturam să mă bucur. Chiar dacă nu reușeam sa dorm nopțile, trăiam o fericire și împlinire greu de descris, cum nu am mai trăit. M-am topit și dizolvat în noul meu rol din perioada maternității și iubirii. Am început să compun și să cânt, mi s-a arătat sensul nou. Atunci am descoperit că muzica e terapie. În perioada aceea am compus piesele de pe "Om de lut".
Mutarea în România. Ce a schimbat
Nu știu dacă asta e formularea corectă. România m-a adoptat, mi-a dăruit un public, un viitor, oameni pe aceeași frecvență cu mine care mi-au devenit familie. Iubesc țara asta dar nu cred ca m-am integrat. Cum nu cred ca m-am integrat pe această planetă.
Cred ca întâlnirile cu anumiți oameni, prezența cărora ne marchează fără să știm sau să vrem, ne schimbă din interior. Cum și noi îi influențăm pe alții. Circuitul energiilor în natură :).
Pictura, poezia și muzica
Nu se mai intersectează pentru că s-au amestecat demult și acum toate locuiesc la grămadă :). Toate împreună formează o grămăjoară solidă, de neclintit. Echipa mea din spate. :) Acest trio de confidente, aceste muze polivalente stau la baza unui mod de viață, de gândire, de creație. Si n-aș putea să zic că una e mai importantă ca alta. Toate 3 formează esența. Și s-ar schimba perspectiva dacă n-ar fi vreuna din ele.
De exemplu, pictura mă ajută să vizualizez tabloul în cap, după care să-l exprim prin cuvinte și muzică. Câteodată versurile vin primele. Câteodată prima e muzica. Toate 3 fac parte din mine și sunt felul meu de a fi.
Vulnerabilitate nedivizată
Vulnerabilitatea este ecoul sensibilității sau chiar al hipersensibilității. E greu să fii așa, te afectează și te doboară orice energie, gând sau frază. Oamenii sensibili sunt cei trecuți prin foc și pară, prin traume, de obicei. Ce nu te omoară te întărește dar se târăște toată viața în urma ta.
Aș fi vrut să fiu altfel în viața de zi cu zi (nu și pe creație). Dar cum nu este posibilă o asemenea divizare a rolurilor, lucrăm cu ce avem.
Albumul nou. Primii pași
Nu există pași, nici reguli. Important e să-ți găsești propria abordare și cale de funcționare cu un strop de inspirație. Pentru mine de fiecare dată e un experiment nou, diferit și atipic. Îmi place să experimentez, niciodată nu știu unde voi ajunge. Și fix această necunoscută îmi ține în priză curiozitatea, satisfacția și iubirea pentru a crea.
Perfecționism în compoziție
Îmi este foarte greu să mă opresc pentru că întotdeauna se poate mai bine. Astea sunt consecințele atunci când un artist se ambiționează să facă de unul singur nu doar compoziție și orchestrație, ci și producție muzicală. Iar producția muzicală este sacul fără fund, nebuloasa fără margini. E greu să te oprești când de undeva tot curg idei noi, chiar dacă ieri erai sigur că ai ajuns la forma finală și piesa e gata pentru master. Ideal ar fi să delimitezi rolurile și să delegi lucrurile ca să scurtezi procesul, doar că nu e cazul meu.
Am încercat în nenumărate rânduri să deleg pentru mix și master dar aproape de fiecare dată rezultatul nu m-a mulțumit. Și atunci singura opțiune a fost sa învăț să fac totul singură. Sunt departe de a face totul perfect și ca la carte, încă învăț. Producția muzicală, mixingul și masteringul sunt meserii în sine (se face școală) ce țin nu doar de creație, ci și de mulți parametri tehnici, e ceva matematic acolo.
Există momente în care aparent nu mai pot să mai ascult aceeași piesă în loop (alea sunt zilele cârtiței care, pe la începuturile mele de producător, aveau tendința să se transforme din luni în ani) dar de undeva apare o energie nouă care mă trage să merg mai departe. Cel mai probabil e vorba de perfecționismul nemernic care își tot bagă coada. Lupt cu el din răsputeri. Dar ce am observat din propria experiență este că orice piesă sună mai bine după primele ședințe (maxim prima săptămână de lucru).
Dacă depășești o săptămână, sound-ul se perfecționează, da, totul pare a fi la locul său, dar te trezești că a dispărut acea prospețime, acea primă atingere (alla prima în pictură). Cu cât lucrezi mai mult la o piesa, cu atât mai mult te înstrăinezi de energia sa primară. Da, totul sună perfect tehnic vorbind, dar s-a pierdut esența, suflarea aia neatinsă de păcatul perfecționismului. Mi-a luat ani buni să înțeleg asta, dar încă n-am învățat să mă opresc.
Alexandrina. Un brand sau o identitate
Exteriorul este ambalajul interiorului. Sunt doar eu. Nu prea mă pricep la marketing. Așa că nu e nimic gândit, mai degrabă simțit.
Între Om de Lut și Flori de Spin
Piesele de pe primul meu album, ”Om de lut", în varianta cu pian, au fost compuse la Chișinău în perioada 1998-2000. A fost lansat în 2009, cam după 10 ani :)) De producția albumului s-au ocupat colegii mei de trupă și de familie scenică: Gabriel Almași și Petre Ionuțescu. (și ăsta a fost singurul caz fericit când mi-a plăcut mult rezultatul :)) Nu am avut nicio legătură cu orchestrația sau producția, doar cu liniile melodice de voce și pian. Pe atunci eram fata cu pianul.
“Flori de spin” l-am orchestrat și produs cu Attila Lukinich, un foarte bun și creativ inginer de sunet și de studio. Eu eram cu ideile, iar Moșu (așa i se mai spune) era mâna mea dreaptă la butoane, mix și master. Cu tot cu pauze, am lucrat 2 ani la el, făcând naveta București-Timișoara. S-a lansat în 2014.
Restul muzicii care a urmat după “Flori de spin” am orchestrat-o și produs-o eu. Am început să compun și să editez în Logic Pro, după care am trecut la Ableton Live. Și asta a durat câțiva ani.
EP-ul Sirin, 2022 (care este jumătatea lansată a unui album de 10 piese în engleză. Va urma, cred.)
EP-ul “Reguli și jocuri” din 2025, care la fel este o jumătate sau chiar 1/3 dintr-un întreg. Cealaltă parte s-ar putea să vină anul ăsta. Alte single-uri, muzică de film, spectacol, emisiune TV.
Mi-am dorit sa fiu liberă și independentă pe plan muzical, să pot să fac tot ce-mi trece prin cap, ceea ce s-a și întâmplat. A durat procesul, dar cred că a meritat pe termen lung. Rezultatul este 100% amprenta personală a artistului.
Colaborările cu Silent Strike și Deliric
Colaborările cu Silent și Deliric au curs de la sine. Natural, fără efort. Fiecare și-a adus contribuția, fiecare a făcut ce a știut sa faca mai bine. A fost simplu, ușor si rapid. E ușor cu oamenii talentați! :)
Dansul dintre limbă și muzică
Eu cred că melodicitatea unei limbi e totul pentru o piesă. Limba dictează și este punctul de pornire care declanșează direcția muzicală și energia acesteia atunci când creația începe de la versuri.
Când scrii versurile într-o limbă, muzica se așază firesc în funcție de dispunerea acestora, atât cât să le susțină, să le dea o formă muzicală.
Există și varianta în care muzica e cea care dictează direcția iar versurile sunt mai minimaliste, exact cât să completeze (cu sens, bineînțeles) linia melodică.
Și e o altă situație când ești nevoit să traduci. E o chestie complexă, pentru că aici intervin fonetica unei limbi, durata și construcția frazelor, sensurile ascunse printre rânduri, care din propria experiență, nu se pot traduce mot-a-mot încât să se păstreze sensul primar și emoția din versurile originale. Este imposibil așa ceva. Versurile traduse mot-a-mot pot suna ca nuca-n perete pentru că fiecare limbă are propriile dedesubturi, nuanțe de sens, etc. Mai simplu e să scrii alte versuri de la zero în limba în care vrei să cânți.
Fata merge pe jos Printre flori, preferată în Ro
Nu știam că asta cred :) “Fata” a rezonat cel mai bine? Și eu credeam că “Printre Flori”.
Poate pentru melancolia ascunsă din versuri și melodie? De fapt toate piesele mele au o tentă melancolică. Nu știu. Poate aș fi știut dacă eram eu publicul.
Apropo, Fata merge pe jos cu paltonul pe dos, sos - e de fapt: Fata merge pe jos cu paltonul pe dos. SOS! Nu știu cat de relevant este dar mi-a venit să zic, poate n-a înțeles nimeni din contextul cântat :)
Cele două fețe ale autonomiei
Satisfacția și libertatea de a fi propriul regizor și dumnezeu. Erou principal și critic.
Provocarea de a te perfecționa și de a fi din ce în ce mai bun în domeniu. Am ales la modul cel mai conștient calea independentă, dar solitară în același timp, de a trăi și experimenta muzica așa cum simt. Cu toate dedesubturile aferente unui mod de viață ascuns asumat într-un studio. Îmi place ceea ce fac, sunt confortabilă cu solitudinea, și nu mă văd făcând altceva cu mai multă dăruire.
Dar orice medalie are 2 fațete. Da, ești autonom și independent, dar faci munca a minim 10 persoane, iar asta se cuantifică în timp. De 10 ori mai mult timp. Eu sunt ok cu asta pentru că am suficientă răbdare și nici nu mă grăbesc nicăieri. Ghidul meu e ritmul meu.
Între creație și promovare
Ar fi cazul să promovez mai mult dar absolut tot timpul meu este ocupat de lucruri mai importante, adică muzica. Iar orice postare îmi mănâncă din timp și energie. Aș posta mai des dacă ar fi mai simplu, nu-mi displac rețelele de socializare :))
Știu că în ziua de azi sunt mai importante promovarea și imaginea decât conținutul, numai că eu sunt de modă veche. Eu nu cred în ambalaj. Dar lucrez și la acest capitol. Postez cam o dată pe lună, ceea ce e mai bine decât o dată pe an.
Untold și Electric Castle. Ce ți-au transmis oamenii
Iubire necondiționată. Prin arșiță și ploaie. Eu știu că ei știu că-i iubesc.
La ce lucrezi acum
Sunt câteva albume în diferite direcții muzicale dar și limbi, la care am lucrat în ultimii ani, cu piese mai vechi sau mai noi (acum toate mi se par vechi).
Sună din ce în ce mai bine, bineînțeles, ce altceva aș putea să zic? :))
Alexandrina astăzi, în trei cuvinte
Crezi că eu știu?
Nicio zi nu e ca alta. Totul se schimbă, ne schimbăm și noi. Mă simt fix ca la început, așa că e prematur să înțeleg ce e cu mine.
Dar în 5 cuvinte pe plan material: compozitoare, instrumentistă, cântăreață, pictoriță, o fată pe propria linie de plutire.
Dar am și o povestioară mai lungă.
Un Taur perfect, pentru că este lent. Cât nu i se flutură cu roșu în fața ochilor, tăurașul stă cuminte în poienița luminoasă din pădurea cu brazi și-și vede de treabă. Are bretonel, ochi mari cu gene lungi, codiță elegantă și două cornițe asimetrice, una mai simpatică decât alta. Stă la soare printre păpădii, maci si libelule, rumegă fără griji și grabă iarba verde ca mătasea.
"Lasă-ma să te las", îngână el când îi aterizează pe retină și îl enervează câte-o muscă mică nesimțită. Când musca sare taurul, el se transformă în calul nărăvaș care aleargă în galop cu copitele în toate direcțiile. Din copite sar scântei, coama în vant, foc din nări. E un cal negru și zvelt, are părul lung și știe să cânte "iii---haaaaa" pe note. Are ochii mari, picioare lungi și botul umed pupăcios. E un pic distrat, dar foarte bun băiat.
Acest duo perfect, acest Yin-Yang, aceste zodii combinate aparent la pură întâmplare, împreună formează un CalTaur (în traducere înseamnă iubire și putere :).
Cam asta sunt eu, nici mai mult, nici mai puțin.
