Trăim un sfîrșit de epocă culturală, o dată cu sfîrșitul noii ordini mondiale, crede Cecilia Ștefănescu, scriitoare, scenaristă & regizoare. Cecilia nu s-a mulțumit niciodată să vorbească un singur limbaj artistic, iar recent și-a făcut debutul în lungmetraj cu Un loc sigur, care va avea premiera în martie în cinematografele din România.
Cecilia a lucrat 10 ani la acest film. 10 ani în care lumea s-a schimbat brusc. Pandemie, războaie, dezechilibre, anxietăți colective. Dar povestea și personajul principal au condus-o prin așteptare și limitări, au constituit un reper pe care s-a încăpățânat să îl transforme în lungmetraj.
"Mie îmi place să cred că încă îmi caut centrul, un centru profund umanist, iar cu filmul Un loc sigur am vorbit tocmai despre acest centru umanist care azi e într-un conflict senzorial și și-a pierdut contactul cu punctele de la orizont", spune Cecilia.
Da, oamenii sunt obosiți și speriați de știri și feeduri, nu vor filme complicate, au nevoie de relaxare. Dar Cecilia crede că filmele, cărțile și spectacolele care te pun pe gînduri te ajută să apreciezi viața altfel.
Povestim cu ea în continuare despre sfârșiturile acestor ani, fricile care îi înconjoară, cumințenii românești, pericolul conformismului și al fanatismului, nevoia de artă care să incomodeze gândirea generală:
Despre tine: ce e cel mai important de știut
Că sînt încăpățînată. Așa erau caracterizați copiii în anii '80, pe jumătate ca o laudă, pe jumătate, reproș. Azi parentingul modern l-ar traduce prin „a-ți urma visul“, o imagine idilică, hollywoodiană. Dar mie îmi place mai mult ambivalența încăpățînării old school, pentru că include ideea că, umărindu-ți obstinat ideea, e posibil să și greșești. Dar bănuiesc că nu asta mă întrebi.
Sînt o fostă fată care și-a fixat, în perioada comunistă în care mi-am petrecut eu copilăria, plină de neajunsuri și privațiuni, un vis destul de riscant pe atunci, să devin artistă, scriitoare. Regizor era o meseria mai mult pentru bărbați, deși existau și pe atunci cîteva femei regizoare, prea puține. Dar a fi artist era riscant, nu numai la nivelul îngrădirilor, care însemnau cenzură, deseori auto-cenzură de frica cenzurii oficiale care te-ar fi putut interzice definitiv, dar și la nivelul reprezentării sociale. Unele meserii nu erau trecute nici măcar în nomenclatorul meseriilor, din punctul de vedere al societății practic ele nu existau. Autorii navigau în apele tulburi ale sistemului. În ciuda uniunilor de creație, a unor rețele de distribuții și a faptului că unor scriitori li se vindeau cărțile în milioane de exemplare sau că, dacă ne uităm pe statisticile din cinematografie, găsim milioane de intrări la filme și ai putea fi tentat să crezi că artiștii o duceau bine, în realitate poziția creatorilor în societatea de atunci era extrem de șubredă, mereu la discreția puterii politice sau, în caz contrar, încercînd s-o dribleze, funcționînd într-un soi de duplicitate schizoidă. Ori nici un părinte nu-și putea dori o astfel de viață pentru copilul lui. Așa că tata a încercat să mă convingă să mă fac ingineră sau matematiciană, crezînd sincer că am vocație. Din nefericire, mie îmi plăcea să citesc, să scriu și să desenez. Așa că, spre marea lui disperare, atît copil, dar și mai tîrziu ca femeie adultă, „mi-am urmat visul“.
Apoi, al doilea lucru care m-a scos din peisajul uniform al mediului artistic a fost și faptul că nu m-am mulțumit să „vorbesc“ un singur limbaj artistic, mi-a fost teamă să nu mă așez prea confortabil în arta pe care o fac și, avînd probabil o înclinație naturală spre vizual, am ajuns să folosesc scrisul ca literatură și scenariu de film și imaginea și scrisul pentru cinematografie. Ceea ce îi sfătuiesc, măcar și ca încercare, pe toți tinerii cărora le place fie să scrie, fie să filmeze.
Cum ar începe ghidul de supraviețuire al unui artist în România în 2026
E o întrebare grea. Sînt cîteva calități pe care cred că ar trebui să le aibă artista/artistul în România anului 2026: încăpățînare, curaj, răbdare, perseverență și conștiință de sine. Ce înseamnă munca pe care o face, cum (i se) evaluează efortul pe care îl depune și produsul final și valoarea locului său în societate. Nu trebuie niciodată uitate aceste lucruri, tocmai pentru că societatea nu doar că le uită, dar, în cazul în care le știe, alege voluntar să le ignore.
Noi nu sîntem crescuți și educați în spiritul respectului pentru munca autorului, artistului din motivele enumerate la prima întrebare, dar și pentru că România de azi și, de fapt, întreaga „lume occidentală“ – un termen poate abuziv geografic, dar incluziv cultural și civilizațional – pendulează așa cum am putut constata în ultima vreme între conservatorisme, patriarhalisme, neo-liberalisme, pe de o parte, și reacții societale, mai moderate sau mai radicale, de tip umanist, social-democrat sau progresist, cum vrem să le numim, la astfel de grile de putere. Iar du-te-vino-ul ăsta, pe cît e poate de organic, pe atît e de obositor.
În piramida necesităților, nevoia de cultură începe, în cel mai bun caz, pe la nivelul 3, atunci cînd toate celelalte nevoi primare, cele fiziologice, de supraviețuire, și cele de siguranță sînt îndeplinite. Ori într-o societate care a fost obișnuită să se oprească pe la nivelul doi al necesităților și să-i lase mai mereu în afară pe cei slabi, defavorizați, lipsiți de șanse și să-i insularizeze pe cei care au deja șansele de partea lor, cultura devine accesibilă unei categorii foarte înguste. În plus, asta face ca și artistul să fie mai mereu într-o condiție precară și îi fragilizează poziția în lume, pentru că, în realitate, insularii îl privesc pe artist mai degrabă cu dispreț sau, la polul opus, cu o admirație goală, de tip idolatru, sau în multe cazuri cu o împletire între cele două.
Or ceea ce ar trebui să capete în primul rînd artistul și educatorul sînt respectul societății, care aduce după sine statut social și economic și antrenează un șir întreg de efecte la nivel social. De altfel, în mintea mea educația și cultura sînt complet interconectate, una fără cealaltă nu există. Dacă ar fi fost să tragem niște concluzii după ultimele aventuri politice de la noi și din alte părți, una dintre primele ar fi fost că nevoia de apartenență și de identitate a oamenilor trebuie hrănită și educată devreme, în moduri diverse, nuanțate, lipsite de încrîncenare, și că, în piramida asta a neceistăților, datoria unui stat care își apără cetățenii este de a le asigura acestora, imediat după necesitățile de bază, accesul la educație și cultură, adică anticorpii față de extremisme de orice culoare. Ori ce trăim noi azi este exact opusul și, în neglijențele și disprețul arătat acum, putem vedea desenul lumii viitoare și ar trebui să ne întrebăm dacă ne place și dacă nu ne sperie acea configurație.
Mi-e teamă că am ajuns departe cu răspunsul și e doar începutul discuției…
Ce te încântă. Ce te sperie
Mă încîntă faptul că sîntem încă liberi. Și, că, în ciuda unor mișcări serioase în plăcile tectonice ale geo-politicii mondiale, sînt încă liberă să-mi exprim convingerile, să arăt lumea în felul în care o văd eu, din locul în care o văd, care e un loc unic, al unei femei dintr-o țară fost comunistă, cu traumele ei generaționale și sociale, din clasa de mijloc, dar care și-a păstrat, diversificat și apărat valorile umaniste.
Mă sperie, în schimb, fragilitatea societății în care trăim și lipsa de cultură legată de drepturi și obligații, care se răsfrînge și asupra mediului cultural, care se află încă la vîrsta socială a adolescenței. De aici decurge și o anulare de cele mai multe ori a spiritului critic și un fel de servilism în raport cu diverși poli de putere, formală sau informală. Asta face ca dezbaterile publice la noi să fie încinse, polarizate pînă la stigmatizarea adversarului, să fie complet lipsite de nuanțe și de distanță.
Or lipsa nuanțelor atrage fanatismul, radicalizarea și, la final, stagnarea ori apariția unor alte forme monstruoase de radicalism. Mai atrage și o uniformizare a produselor culturale și uneori chiar un oportunism, un curent conjuncturalist din care rezultă obiecte artistice complet banale, liniare, corecte, dar lipsite de curajul de a chestiona gîndirea generală. Dar nu lipsite de un anumit succes.
Azi vezi din ce în ce mai puține produse culturale care să zgîndăre pojghița gîndirii unanime, fiecare bulă ideologică își servește produsele culturale de care are nevoie pentru a-și reconfirma convingerile. Și asta e trist, pentru că arta în continuare ar trebui să se plaseze în avangarda timpurilor, să chestioneze evidențele, nu să fie alcătuită din acele evidențe și certitudini. Și mă refer aici chiar și la încercările, să le spunem, nereușite, dar care măcar în intenție antrenează publicul pentru marile schimbări de paradigmă. Astăzi, riscul e fie al unui conformism de turmă, fie al unor radicalisme care, în esență, sînt tot efect de turmă.
Cred că unul dintre marile pericole care dau tîrcoale domeniului cultural, cel puțin din Romănia, este conformismul, cumințenia, anularea curiozității, a căutării, a nevoii de cunoaștere și de descoperire. Poate ăsta a fost și necazul cu postmodernismul, că s-a săturat de ideea de nou, de noutate și a surghiunit-o cultural, în timp ce societatea a fost supusă unei anxietăți a înnoirii fără precedent. În timp ce cultural ni se spunea: „E ok, nu vă mai agitați, nu e nimic nou sub soare, oricum nu facem altceva decît să rescriem marile povești, nu există un adevăr, fiecare are adevărul lui“, societal s-a indus un fomo generalizat care a sleit populația fizic și psihic. Rămîne ca generațiile viitoare să descurce ce-am încurcat noi. Eu asta simt, că trăim un sfîrșit de epocă culturală, o dată cu sfîrșitul noii ordini mondiale, formulă care pare și foarte caricaturală.
Ideea filmului
Azi pare suspect s-o spun, dar ideea mi-a venit în urmă cu 10 ani cînd, fiind în vacanță în Grecia, am citit o știre că într-o altă parte a Greciei, o barcă plină cu refugiați a acostat, de fapt, mai mult a naufragiat chiar pe malurile însorite unde turiștii bronzați și pocnind de sănătate și viață făceau plajă, se dădeau cu ski-jetul sau alte activități, își beau cafelele și mîncau liniștiți, în pauza asta ritualică numită vacanță. Unii dintre acei turiști, neînțelegînd cine erau cei care veniseră de pe mare, au fost deranjați. Dar contextul era unul, încă, de pace pentru Europa, războaiele și problemele păreau ceva îndepărtat și la propriu, și la figurat.
Abia ieșiserăm din criza din 2008 și ne recompuneam, chiar dacă semnale de alarmă ar fi fost destule. Și m-am gîndit la oamenii aceia care își riscau viața ca să scape, fugind pe mare în niște ambarcațiuni precare, dar care, în lumina pericolului, erau mai sigure decît locul din care fugeau. Cum e să pierzi tot, să lași tot în spate, să pleci pe mare cu familie, copii, deseori nou-născuți, într-o bărcuță fragilă, simțind că acolo e mai sigur decît ce ai lăsat în spate. Pentru noi, românii născuți în dictatură, era o amintire cumva arhaică. Și, o secundă, mi s-a părut că am putea, într-un viitor nu foarte îndepărtat, printr-un joc ciudat al istoriei care de multe ori funcționează aidoma accidentelor aviatice, să fim și noi din nou în barca aia. De altfel, astăzi nu sîntem departe de ea.
Apoi, ideea s-a articulat și mai bine cînd am revenit, în același an, în Krapets, un sat bulgăresc de la malul Mării Negre, aproape de granița cu România, pe care-l descoperisem prima dată prin 2002, fără să-l iau în seamă atunci, un fel de Vama Veche a tinereții mele, pierdută și regăsită. Era toamnă, eram cu două prietene în satul pustiu care nu oferea decît o plajă imensă, pustie și superbă, o rulotă unde puteai bea o cafea și mînca un senviș și două restaurante de tip post-comunist unde nu găseai decît scoici aduse de pescarii din sat și cartofi prăjiți de la pungă. Era mai mult decît suficient. La nici 20 de minute de graniță, mă simțeam perfect străină de parcă aș fi fost undeva într-o țară exotică, dar și foarte familiară. Mi s-a părut ciudat ce poate să facă linia aceea trasată pe hartă, care nu e doar o linie convențională, ci chiar desparte două lumi: dincolo de graniță, hărmălaie, ghiveci cultural, vizual, emoțional, iar aici, liniște, sălbăticie, o conservare tăcută, aproape ciudat de tăcută. Mă rog, cine nu a fost la Krapets și se așteaptă ca acum să găsească ce descriu eu va fi dezamăgit, pentru că satul s-a schimbat o dată cu descoperirea lui, mai ales de către români. Dar încă mai e liniștea și așezarea. Un fel de paradis estic.
Cum a fost debutul regizoral
Debutul regizoral a fost și extrem de frumos, și extrem de dificil. Am pornit la drum orbită de nevoia de a face acest film. Dar cred că toți autorii vor spune același lucru, indiferent de arta pe care o fac. Atîta doar că în film îți trebuie bani foarte mulți și uneori, cum a fost și cazul meu, intri în aventura asta cu un buget dramatic mai mic decît orice estimare de bun simț, renunțînd la multe și crezînd, undeva smintit, că o vei regla pe parcurs. Dar asta trebuie spus, că orice artificiu pe care îl faci ca să iasă filmul se traduce prin costuri de sănătate mintală și fizică. Acele costuri pe care nu le poți contabiliza, nu le poți trece la orele de muncă. Cred că discuția asta, despre sănătatea mintală și protecție socială în industrille creative ar trebui să fie una foarte serioasă.
Revenind la film, temerile au fost ca în cele 22 de zile de filmare să nu se îmbolnăvească nimeni din echipă, pentru că nu ne-am fi permis nici o amînare sau întîrziere, să fie o vreme blîndă, pentru că am filmat în octombrie și început de noiembrie o acțiune care se petrece în poveste la sfîrșitul verii, în care personajele stau la plajă și se bălăcesc în apa mării. Și să pot convinge pe toată lumea în parte și pe toți împreună de ce îmi doream să obțin.
Uneori filmul mai iese și atunci cînd, în mod miraculos, încetezi orice efort de convingere și cumva toți oamenii de pe set, de la actori la catering, funcționează în simultaneitate. Sînt cu adevărat momente care pur și simplu se întîmplă, se adună o energie, și fără să vreau să par mistică, dar în toamna lui 2023, eu am simțit acea energie, măcar și pentru faptul că, deși am fost încontinuu pregătită să reorganizez povestea în eventualitatea foarte probabilă că vor fi furtuni sau vreme rea și vom fi siliți să mutăm filmarea din exterior în interior, acest lucru nu s-a întîmplat.
Povestea lui
E povestea unei femei, Lucia, mama unui băiat, soție, prietenă, care este prinsă într-un moment în care pune sub semnul întrebării toate aceste roluri, certitudini cu care noi trăim, uneori mecanic, în fiecare zi. E o femeie aflată în punctul în care își face curaj să se confrunte cu un adevăr dureros, pierderea iubirii și, într-un fel, o dată cu ea, pierderea sinelui. Și, deși aparent întrebările astea par că nu ne privesc decît pe noi, ele de fapt vin cu o forță de tsunami și răstoarnă toată ordinea de pînă atunci. Uneori, după furtuna asta chimică se poate reconstrui decorul, alteori, nu. Nu o să spun mai mult despre film, o să invit cu multă speranță cititorii voștri să meargă să-l vadă, chiar sper s-o facă.
Ai lucrat 10 ani la acest film: cum s-a schimbat ideea pe parcurs sau filmul în sine?
E o întrebare cumva dureroasă pentru mine. Ideea a rămas aceeași, personajul central s-a păstrat puternic, numai că la poveste s-au adăugat nuanțe rezultate din propria mea existență, de civil. Lumea, și o dată cu ea și eu, a traversat pandemie, războaie, dezechilibre, anxietăți colective. Personal, am pierdut oameni apropiați prin dispariția lor fizică. Asta a modelat povestea în sensul materialității pierderii, a dat o altă înțelegere ideii de despărțire, de înstrăinare, de pierdere a reperelor și a iubirii.
Cea mai grea parte
Așteptarea. A fost o așteptare lungă, am depus cîțiva ani la rînd scenariul la concursul de scenarii CNC, știam cu certitudine că e o poveste bună, scrisă bine, nu o știam doar eu, fuseserăm cu ea în diverse marketuri de film unde ni se reconfirmase. A trecut mult timp. A fost o așteptare atît de lungă încît performanța mea cea mai mare a fost să mențin intensitatea convingerii și dorinței că voi face acest film la aceleași cote necesare pentru a fi creativ și a te bucura de acest proces. Aici încăpățînarea de care vorbeam la început a jucat un rol decisiv.
Pentru că, la final, procesul creativ, pe lîngă chinurile iadului, frustrări, neajunsuri, umilințe, mai e însoțit și de o imensă bucurie care e foarte asemănătoare cu reprezentarea aceea a fericirii continue cu care am fost noi amăgiți în copilărie, „și au fost fericiți pînă la adînci bătrîneți“. Apoi a doua parte cea mai grea a fost să ne convingem că putem face filmul ăsta cu bani mai puțini decît ce aveam obiectiv nevoie.
Decizii artistice, negocieri creative
Fără să devoalez mult din film, au fost cîteva decizii care au ridicat dificultăți. Una dintre ele a fost fără îndoială o scenă de nuditate și sexualitate explicită. Pentru că am vrut să explorez zona asta a intimității pierdute, am știut de la început că nu pot vorbi despre intimitate în lipsa intimității, și nu voi proceda așa cum am văzut în cele mai multe filme care ating acest subiect, apleînd la intimitatea indirectă, în care scenele de sex sînt sugerate, oprite ante-coitum și reluate post-coitum.
Mai era ceva care m-a iritat ca privitoare de cinema mereu, anume expunerea exclusivă a zonelor intime feminine, care păreau frecventabile și chiar dezirabile privirii spectatorului, în timp ce bărbatul era arătat cel mult din spate, ferit de privirile indiscrete, zeificat. Pentru a dezobiectifica corpul și a-l trata relațional, ca partener într-un cuplu, într-o relație cu un alt corp, nu puteam lucra cu sugestia fără să spun, de fapt, o minciună. Mi s-a părut mereu că sugestia sexualității e o ipocrizie, iar imaginea aceea trunchiată devine vecină cu pornografia. Așa că, în lipsa unui intimacy coach, a trebuit să lucrez singură cu actorii, în primul rînd cu Marina Palii, care o interpretează pe Lucia, apoi cu Emil Măndănac. Deși la început mi s-a părut un proces aproape dureros de greu pentru toată lumea, la final cred că a fost un liant bun între noi. De altfel toți actorii de pe set, dar în special actorii principali – pe lîngă cei doi menționați –, Virgil Aioanei, Bianca Cuculici, Rolando Matsangos, Alex Petre, au fost în primul rînd, înainte de orice, niște persoane cu o calitate umană excepțională.
Nu înseamnă prin asta că ne-au ocolit discuțiile, impasul, momentele de criză. Dar am pornit la drum promițîndu-ne unii altora niște lucruri și pe acelea le-am respectat. Am repetat, știind că nu vom avea suficiente zile de filmare, toată vara, în luni caniculare de peste 40 de grade. Le sînt recunoscătoare pentru căldura umană și mai ales solidaritatea pe care mi-au arătat-o. M-am simțit alături de ei cu adevărat o echipă, la fel cum am simțit-o și pe Alexandra Alma Ungureanu, cea care a făcut costumele și scenografia, cu întregul ei departament, așa cum am simțit mai tîrziu, în lunile de montaj, și cu Roxana Szel.
Ce ai descoperit despre tine
Că filmul, această întreprindere colectivă, e mai important decît orgoliile și puseele de moment. Că sînt o femeie puternică, dar asta o cam bănuiam, pentru că toate femeile pe care le-am cunoscut sînt așa și mă recunosc în multe. E mai degrabă o pseudo-calitate moștenită trans-generațional din multele constrîngeri la care au fost supuse mamele, bunicile și toate înaintașele noastre, și de care societatea profită uneori abuziv.
Cu ce ai vrea să rămână oamenii care îl vor vedea
Cu nevoia de a fi mai toleranți cu oamenii de lîngă ei, de a nu se grăbi să-i judece, de a-i vedea așa cum sînt, de a-i accepta așa cum sînt și de a depista fisurile, nedreptățile și abuzurile acolo unde ele se produc. Astăzi, chiar dacă pare că sîntem toți egali, e doar o egalitate formală. În continuare există o reacție de protejare conservatoare, o moștenire de tip patriarhal care ne împiedică să ne percepem egali în diferențe. Am auzit lamentări chiar și în mediul cultural, artistic, persoane care deplîng „pierderea adevăratelor valori de altădată“, pun pe seama progresismului radical resurecția ultraconservatorismului și concomitent se întreabă la ce mai e bun feminismul azi.
Ei bine, pe marginea tuturor acestor lucruri, care reprezintă și frici naturale în raport cu schimbarea care a început timid să se producă, merită să discutăm, merită să investigăm cît e adevăr și cît minciună, cît sînt încă frămîntări, negocieri ale pozițiilor de putere. Pentru că, în aceste frămîntări, inevitabil scot capul și noi forme radicale. Nu spun că fricile astea nu au un temei, dar trebuie cercetat dacă lumea văzută prin lentila magnificatoare a fricii e chiar aia reală. Poate ar ajunge să ne gîndim că lumea asta occidentală în care am trăit în ultimele decenii din secolul XX și XXI – România și Europa de Est din păcate mai puțin – a avut parte de pace, echilibru și a evoluat în direcția unei aprecieri fără precedent a calității vieții poate și pentru faptul că, în sfîrșit, au apărut și figuri feminine în diversele etaje sociale și ale puterii. Fără a spune prin asta că a fi femeie sau a fi bărbat în sine e o calitate.
Eu m-am născut într-o familie unde au existat figuri feminine puternice, uneori pronunțate, dar am înțeles feminismul altfel, chiar în sensul lui literal, umanist, de egalitate și echitate, nu de schimbare a semnului de putere și a perpetuării ideii de vinovăție, ci a educării în sensul acceptării vinovăției colective și convertirii acestei vinovății într-un alt sens, care să fie preferabil luminos și pozitiv. Iar educarea asta se face zilnic, prin solidaritatea declinată din ambele genuri. Probabil dintr-un punct de observație radical de stînga, viziunea mea poate trece drept conservatoare și, dintr-unul conservator, drept de stînga. Mie îmi place să cred că încă îmi caut centrul, un centru profund umanist, iar cu filmul Un loc sigur am vorbit tocmai despre acest centru umanist care azi e într-un conflict senzorial și și-a pierdut contactul cu punctele de la orizont.
Ce urmează
Urmează o poveste pe care tocmai am terminat-o de scris. Cred că e povestea în care am fost provocată să plonjez cel mai mult, fiind și cea mai îndepărtată de tot ce cunosc eu. Are tot un personaj feminin în centru, dar pleacă, de data asta, de la un fapt real. Și totul a pornit de la acest gînd că fetele, femeile au fost silite dintotodeauna să navigheze, cu un curaj deseori excepțional, în niște ape foarte tulburi care le-au pus fără încetare siguranța, viața fizică și emoțională și stabilitatea în pericol. Dacă adaugi la asta și sărăcia, poate vei fi tentată să spui cum a spus Virginia Giuffre, nu doar victima lui Epstein și a gulerelor albe din marea pseudo-elită, dar și a unui șir nesfîrșit de abuzatori, „poate așa arată viața“. Dar viața nu arată așa și ăsta e rostul artei, să schimbe mentalități, să propună idei, să împingă lumea înainte, nu neapărat și exclusiv într-un sens politic.
Aș vrea, pe final, să mai adaug un lucru, știu că publicul larg, care muncește, merge la serviciu 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămînă, uneori chiar mai mult, are nevoie de relaxare și nu vrea filme complicate. Dar filmele, cărțile, spectacolele care te pun pe gînduri nu-ți strică buna dispoziție, din contra, uneori ce obțin e să te facă să deschizi ochii asupra lumii și să apreciezi viața altfel. Adevărata eliberare vine din arta făcută bine și deloc din mesajele manipulatoare de pe canalelele de comunicare.
