Speranța este o alegere. O alegere extravagantă, naivă, radicală, putem să îi spunem în orice fel. Realitatea din jur pare să o extirpe cu fiecare headline. Și totuși. Dincolo de știri, sunt poveștile, un cuvânt transformat și el în trend-propagandă-marketing-moft editorial. Responsabilitatea povestitorilor este, însă, de a merge mai departe, crede Cristian Lupșa.
"Hope Is a Choice", tema din 2026 an a conferinței The Power of Storytelling, redă cel mai bine parcursul acestui experiment, ajuns la ediția 11. Evenimentul va avea loc pe 21–22 martie și va aduce împreună peste 550 de participanți din România și din regiune, câștigători de Pulitzer, autori de bestsellers și povestitori de talie internațională.
"Cred că în acest moment o poveste care merită dată mai departe trebuie să îndeplinească atât un rol de a-ți arăta ce se întâmplă în lume sau de a te ajuta să înțelegi un om și un moment, dar și de a ilumina un sistem. Simplificând, o poveste care merită dată mai departe creează și ceva responsabilitate, nu doar emoție. Nu este doar o experiență estetică, ci un mic exercițiu de clarificare morală", spune Cristian.
Despre povești și sensurile lor pierdute sau deformate, puterea lor în era AI-ului și a dezinformării, responsabilitatea povestitorilor și speranțe nedeghizate în optimism artificial, povestește Cristian Lupșa în rândurile de mai jos:
Ce amenință puterea poveștilor
Puterea unei povești bine spuse nu cred că e amenințată. Cel puțin nu dacă ne gândim la puterea poveștilor ca la un mecanism care are un efect adesea inconștient asupra minții noastre. O poveste bine spusă ne influențează emoții, percepții, acțiuni, credințe și cred că tocmai puterea de-a face asta este amplificată în lumea de azi de platformele care se joacă cu mințile noastre sau care folosesc mecanisme similare ca să ne vândă lucruri, să ne persuadeze sau chiar să ne manipuleze.
Așa că nu cred că puterea e amenințată, cât capacitatea noastră de a descoperi și da semnificație unor povești care cu adevărat să ne ajute în viață și să ne facă niște membri utili ai societății.
The Power of Storytelling, 2025
Dar tribul povestitorilor?
Cu siguranță, dacă ne gândim la tribul povestitorilor din întrebarea ta ca la un grup de jurnaliști sau scriitori care încearcă să facă lumină în realitatea sumbră în care trăim, amenințarea este una foarte reală. Însă nu e una care ține de puterea cuvintelor sau a poveștilor, ci una care ține de capacitatea acestor oameni de a trăi din munca lor sau de a fi auziți într-o economie a gălăgiei și atenției.
Responsabilitățile lor/ale noastre nu aș spune că se schimbă. Rămân aceleași, poate sunt chiar mai intense sau mai complexe, având în vedere tentația de a ceda unor forme de a atrage atenția care sunt mult mai rudimentare și orientate către stimuli decât complexitatea cu care mulți am fost obișnuiți să lucrăm.
O întrebare complicată e cum facem să nu simplificăm excesiv realitatea doar pentru a fi competitivi în fluxul de atenție. Eu continui să cred că o poveste bună nu reduce complexitatea lumii, ci o face suportabilă și inteligibilă.
The Power of Storytelling, 2025
Când cuvântul poveste își pierde sensul
Sunt de acord că este o suprautilizare a acestui cuvânt, mai ales în ultimii 10 sau 15 ani. Însă, cum le zic adesea oamenilor cu care mai lucrez la cursuri, ne cramponăm prea mult în cuvânt în sine. Îl considerăm trend vs. o capacitate umană și implicit ne plasăm în poziția celor care rezistă „noutății”.
Și, da, există un trend. Însă nu e în mecanism, cât în vânzarea lui.
Există tot felul de joburi de corporate storytellers, există o revenire la ideea de poveste ca rezistență la epoca AI (de parcă AI nu ar încerca să spună și povești). Dar eu mă gândesc la poveste ca la ceva mult mai simplu. Mă gândesc la ea ca la un instrument de bază, un mecanism de transmitere a informației care funcționează asupra emoțiilor și credințelor noastre.
Cum spun oameni care au cercetat fenomenul și antropologic și sociologic și via neuroștiințe: povestea este un set de reguli aproape imprimate în ADN-ul nostru. Povestea este fundamentală pentru a ne găsi locul în lume, pentru că este modul în care ne definim identitatea (și valorile), ne lămurim statutul, ne arătăm lumii și ne conectăm cu ceilalți.
Când vorbesc despre o poveste, mă duc la această capacitate a instrumentului, neutră în sine, de a ne influența viețile și societatea. Nu vorbesc neapărat despre ceva bun, pentru că poate fi folosit cu siguranță și pentru a face rău, a minți, a manipula.
Faptul că ne-am plictisit sau nu de cuvânt contează mai puțin. El continuă să decidă, uneori inconștient pentru noi, în funcție de ale cui povești le consumăm, cum vedem lumea și cum vom acționa în ea.
Cum s-a schimbat perspectiva ta față de poveștile care merită date mai departe
Nu cred că s-a schimbat fundamental, poate doar s-a nuanțat. Poate datorită lipsei de atenție pe care o văd în jur sau scăderii capacității noastre ca societate de a mai interacționa cu realități complexe, de a înțelege sisteme, de a înțelege jurnalism de formă lungă, romane sau documentare.
Cred că în acest moment o poveste care merită dată mai departe trebuie să îndeplinească atât un rol de a-ți arăta ce se întâmplă în lume sau de a te ajuta să înțelegi un om și un moment, dar și de a ilumina un sistem. Poate cel mai important, ideal ar trebui să te facă pe tine, ca public, să-ți înțelegi rolul și responsabilitatea în acel sistem. Și poate să-ți ofere, chiar dacă nu didactic, un soi de ghidaj despre care este acțiunea pe care tu o poți face în momentul următor.
Simplificând, o poveste care merită dată mai departe creează și ceva responsabilitate, nu doar emoție. Nu este doar o experiență estetică, ci un mic exercițiu de clarificare morală.
O conferință care celebrează povestea
Poate tocmai având în vedere ce-am spus mai sus, importanța de a face o conferință se leagă de modul acesta de a înțelege povestea, nu ca instrument de marketing sau propagandă, ci ca un instrument folosit responsabil pentru a înțelege lumea cu toate dificultățile și complexitățile și tragediile ei. În plus, să-i înțelegem și capacitatea mobilizatoare, de a oferi inspirație, direcție și educație.
Așa că ce sărbătorim la The Power of Storytelling este o anumită filozofie sau un anumit mod de a înțelege ce poate să facă o poveste bună în lume și invităm oameni care cred la fel. Și de aceea, în continuare, majoritatea invitaților noștri vin din jurnalism sau nonficțiune, pentru că există această intersecție dintre a trăi în lumea așa cum e și a-ți dori să contribui, cumva, la o formă mai bună a ei.
Parcursul The Power of Storytelling
Conferința a început aproape ca un experiment, cu dorința de a aduce în România conversații care altfel nu se întâmplau în jurnalism – mai ales în cel de formă lungă. Primele ediții au fost despre a demonstra că există public pentru acest tip de rigoare și profunzime. Și, egoist vorbind, a fost și o ocazie de învățare pentru echipa noastră de la DoR, pe atunci o revistă la început de drum, care voia să facă mai bine jurnalism narativ, portrete și eseuri.
Primul moment important a fost cel în care ne-am dat seama că există interes mult în afara jurnalismului și publicul nostru s-a diversificat. Acum, la ediția XI, nu mai vorbim de o conferință de jurnalism sau pentru jurnaliști.
Un alt moment important a fost când am realizat că nu mai construim doar un eveniment anual, ci o comunitate. Când oamenii au început să revină nu doar pentru speakeri, ci pentru atmosferă și pentru sentimentul de apartenență.
Au existat și momente de îndoială, ani în care nu știam dacă va exista ediția următoare – mai ales cei aproape 6 ani între 2019 și primăvara trecută, când eram convinși că am închis acest capitol. Dar mă bucur că nu am făcut-o.
Ce ai învățat despre oameni în cele 11 ediții
Am învățat că avem, colectiv, nevoie de spații în care să fim împreună și să trăim lucruri dificile și emoționante sau lucruri care ne oferă momente de eliberare. Spun asta fiind în sală de-a lungul anilor și văzând oameni bucurându-se, având revelații și idei noi sau plângând, conectându-se cu ceva din trecutul lor sau din viața lor care a rezonat.
Am mai învățat că o echipă bine sudată, care înțelege misiunea și scopul pentru care facem acest eveniment, poate să realizeze lucruri extraordinar de ambițioase într-un spațiu cultural care nu este foarte generos în a le încuraja și susține. Sunt recunoscător pentru devotamentul și puterea de muncă pe care le-am simțit alături de mine de-a lungul anilor.
Din partea invitaților, le-am văzut pe toate. De la oameni incredibil de generoși, chiar dacă erau persoane cunoscute sau arhi-premiate, care au fost de o smerenie și bunăvoință fantastică, până la oameni pe care abia i-am văzut în timpul petrecut cu noi și pentru care prezența aici a fost mai degrabă o ocazie de a livra ceva și a merge mai departe. Au fost rare aceste instanțe, dar au existat.
Și cu partenerii am avut surprize foarte plăcute, oameni și companii cu care am creat lucruri memorabile și în beneficiul participanților, cu impact real. Dar ne-am întâlnit și cu lipsă de profesionalism, cu gaslighting într-o relație de parteneriat și uneori, din păcate, cu lipsă de skilluri.
Punând în balanță bunele și relele, ce-a contat pentru noi a fost să ne urmăm calea cum știm că funcționează pentru publicul nostru, fără să facem prea multe compromisuri care, teoretic, ne-ar face organizarea mai ușoară. Se poate să cedezi din valori ca să fie mai simplu, dar e păcat să faci asta.
Cum reușiți să aduceți atât de multe nume importante
În realitate, nu cred că îi „aducem”. Cred că îi invităm într-un spațiu care are o identitate foarte clară și care, de-a lungul anilor, și-a construit o reputație de grijă. Cred că oamenii vin pentru că simt că aici nu sunt tratați ca headline-uri, ci ca oameni. Pentru că le cerem să rămână, să participe, nu doar să urce pe scenă și să plece. Pentru că încercăm să creăm un context în care pot fi vulnerabili, pot experimenta idei și pot avea conversații reale.
Cum îi alegeți
Sigur nu doar pentru premii sau notorietate. Deși mulți dintre invitați au câștigat unele dintre cele mai importante premii în jurnalism sau ficțiune, criteriul real este compatibilitatea pe care o percepem cu valorile conferinței. După felul în care folosesc povestea: cu responsabilitate, cu onestitate, cu dorința de a înțelege lumea, nu doar de a performa în ea.
Căutăm oameni care pot aduce atât rigoare, cât și vulnerabilitate. Care pot vorbi despre procesele lor, despre greșeli, despre îndoieli. Și ne interesează intersecțiile: jurnalism, activism, artă, știință, business. Pentru că poveștile circulă între domenii și învățăm mult din aceste contaminări.
Întreg programul este construit ca un arc. Ne gândim la ritm, la alternanța dintre întunecat și luminos, dintre analitic și personal. Ne întrebăm mereu ce rămâne în mintea și în viața oamenilor după ce pleacă.
Ce se întâmplă la ediția din 2026
Speranța (Hope), tema ediției din 2026, pornește dintr-o realitate vizibilă: trăim într-o lume suprasaturată de povești despre tot ce e stricat, unde indignarea a devenit un reflex, iar cinismul un scut. Și, de acord, sunt motive peste tot – e suficient să ne uităm la știri.
Așa că alegerea speranței pare aproape un act radical. Însă nu vorbim despre speranță deghizată în optimism, ci despre acel tip de speranță în care fiecare dintre noi își face partea. Vom privi lumea cu onestitate, cu toată durerea, haosul și incertitudinea ei, și ne vom întreba ce-ar însemna să acționăm și dacă poveștile mai bine spuse pot contribui la diverse forme de rezistență.
Avem alături niște super oameni. Doar două exemple – restul sunt toți pe site. Lea Ypi predă teorie politică și filosofie la London School of Economics și e autoarea cărților Free (Liberă) și cel mai recent, Indignity (Dezonoare), o reflecție asupra demnității prin povestea bunicii sale. Nathan Thrall a câștigat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune în 2024 cu A Day in the Life of Abed Salama (O zi din viața lui Abed Salama), povestea unui tată palestinian care, în încercarea de a-și găsi fiul rănit într-un accident, traversează un labirint de segregare și restricții.
Pragmatic, conferința e o experiență de două zile în care aducem peste o duzină de vorbitori din domenii diferite. Fiecare are un moment de aproximativ 30 de minute pe scenă în care va vorbi despre unde tema noastră se intersectează cu munca lor – că e podcasting, politologie, jurnalism de investigație etc. Avem pauze lungi de cafea și masă, ca să fie spațiu de conexiune. Avem momente în care vorbitorii vor semna cărți. Avem tot soiul de surprize pregătite alături de parteneri.
Ce e nou anul ăsta e că vom încheia fiecare zi cu un performance – prima cu un spectacol de teatru de Alexandra Badea și cea de-a doua cu un show live în care vor performa jurnaliști, artiști și activiști.
Ce ai vrea să știe oamenii cel mai important despre această ediție
Cred că e valabil pentru oricare dintre ele: că The Power of Storytelling nu este o conferință (doar) despre a te simți bine. Este o invitație de a-ți lua două zile pentru tine, de a sta cu realitatea așa cum e și, în același timp, a refuza paralizia.
Și că experiența este construită cu grijă, de la program la badge-uri cu diacritice corecte, la felul în care partenerii sunt integrați natural în experiență. Toate aceste detalii există pentru ca oamenii să simtă că aparțin.
Cum s-a schimbat publicul
Cum spuneam, la început publicul era format mai ales din jurnaliști și oameni din media. Era o extensie naturală a spațiului în care exista DoR. În timp, publicul s-a diversificat. Vin oameni din tehnologie, din educație, din artă, din ONG-uri, din corporații, din știință. Vin creatori, dar și oameni care poate nu se definesc ca povestitori, dar înțeleg că munca lor implică narațiuni, fie că sunt făcute din cuvinte, din date sau din imagini.
Cred că s-a schimbat și nivelul de implicare. Oamenii vin să participe, să se conecteze, să construiască relații. Mulți revin an de an. Există un nucleu care a crescut odată cu conferința.
Povestea în era AI
Pe de o parte, vedem o explozie de conținut generat rapid, adaptat, optimizat pentru atenție. O bună parte a lui e slop. Asta poate dilua sensul și poate crea o uniformizare a formelor. Pe de altă parte, cred că tocmai în acest context devine mai vizibilă diferența dintre o poveste construită mecanic și una care vine din experiență trăită. Sigur că asta nu înseamnă că ea va fi valorizată și în piață, dar asta e altă conversație.
Mai observ ceva – și ați avut și voi mai multe discuții pe tema asta. Într-o lume în care textul și imaginile pot fi generate instant, prezența umană, spațiile fizice, experiențele comune devin mai valoroase. De aceea cred că o conferință ca PoS are și mai mult sens acum.
Poate că în era AI, responsabilitatea povestitorilor nu este doar să spună povești bune, ci să protejeze condițiile în care poveștile pot rămâne un instrument de înțelegere și nu doar de optimizare a atenției.
Prima poveste care te-a fascinat
Nu țin minte exact ce se întâmpla în poveste, dar țin minte că prima poveste care m-a fascinat avea de-a face cu un cavaler, un soi de lance de închiriat, cred că se numea Cavalerul cu Leul. Țin minte de la bunicul meu povestea unui cavaler, care avea alături un leu, încercând să fie util într-o lume ostilă.
Am fost mare fan al muschetarilor lui Alexandre Dumas și al poveștilor pe care mi le spunea același bunic la culcare, cu împărați de diverse culori și eroi care încercau să îndeplinească misiuni. Erau povești despre oameni care aveau nevoie să-și găsească curajul pentru a face o schimbare în lume. Cu siguranță, simțindu-mă fricos, mi se părea că am totuși o șansă la curaj la un moment dat.
În continuare, într-o formă sau alta, cred că acestea sunt poveștile care mă fascinează. Povești despre transformarea unor oameni sau comunități dintr-un underdog în cineva/ceva care reușește să se opună unei forțe mai mari și mai puternice. Nu înseamnă că și câștigă. În viața reală, mai ales în viața sociopolitică a ultimilor ani, e vizibil câtă putere au unii și cât pot distruge când aleg să o folosească discreționar.
Însă faptul că există rezistență, că există oameni care reprezintă o viziune alternativă asupra lumii și comunități care se unesc în fața exceselor de putere, asta rămâne pentru mine un tip de poveste care mă fascinează.
