[România care ne place] Andrei Dragu și țara în care lucrurile se schimbă prea repede ca să te plictisești și prea haotic ca să te relaxezi

Odată ce avansăm cu seria noatră preferată, începe să se contureze un tablou foaaarte mare de perspective, cât un perete uriaș de galerie. În centrul lui, e totuși un punctișor din care pornesc toate gândurile, speranțele, rezoluțiile mărturisite de intervievați: oricâte lipsuri ne-ar oferi România, nu ne putem lipsi de oamenii din viața noastră, viața de aici.

Andrei Dragu, Chief Integration Officer GRF+ & Event Director IAB MIXX Europe, e convins că vrea să rămână aici, chiar dacă, pe o listă de motive pro și contra, pe prima coloană ar avea doar oamenii, relațiile, cultura și umorul. Dar ce spun eu ”doar”, că asta înseamnă totul. Cât despre felurile în care România îi pune la încercare decizia, ei bine, sunt destule. De la nevoia absolută de a citi întotdeauna printre rânduri, de a verifica întâi subtextul și de a accepta, fără drept de apel, că poți oricând să dai nas în nas cu neclintitul ”nu se poate”, până la dificultatea cu care te ferești de prăpastia cinismului și a apatiei. Când te trezești uneori că drumul tău e muchia cuțitului, cam ai nevoie de niște gumari groși, făcuți din optimism și alegeri bune, atât pentru binele individual, cât și pentru cel comun.

Printre toate astea, Andrei vede frumosul din România: gândirea liberă și libertatea de a schimba ceva, de a repara - sigur, nu toată țara deodată, dar cu fiecare conversație, proiect, standard ridicat, chiar și câțiva centimetri de la sol. Nu caută perfecțiunea, nici măcar pe jumătate; știe că, dacă (re)pornim la drum cu intenții bune și simț civic, nu vom pleca nicăieri, pentru că vom fi ajuns deja acolo unde ne e bine.

Cu speranță și dor de răsăritul din Vama Veche, Andrei, în rândurile următoare:

Ce te leagă de România

E țara în care lucrurile se schimbă prea repede ca să te plictisești și prea haotic ca să te relaxezi complet. E locul în care, dacă vrei să construiești ceva total nou, înveți să o faci cu improvizație, umor și încăpățânare bună.

Dar ce m-a imobilizat strâns în acest spațiu geografic au fost oamenii. Prietenii, familia, echipele alături de care lucrez au fost de fiecare dată motivul pentru care am spus „nu” Vestului aristocrat, de fiecare dată când mi s-a propus să părăsesc „nava mamă”.

România, pentru mine, a început ca un Beverly Hills 90210 după 4 ani în Buzău, a continuat cu Friends în Regie și acum e o combinație între Top Gear și Seinfeld dâmbovițean.

Cu bune și cu rele, cum te-a format?

România m-a învățat să citesc printre rânduri. M-a învățat să fiu atent la nuanțe, la subtext, la om, la context. M-a învățat să nu mă bazez niciodată prea mult pe „planul de acasă”. M-a învățat că e al naibii de rewarding să câștigi când nimeni nu îți dă șanse pentru că vii din România.

Cu bune: Am crescut într-un loc în care creativitatea a fost și este un skill obligatoriu pentru supraviețuire. Dacă nu ai resurse, inventezi resurse. Dacă nu ai drum, îți faci potecă. Dacă nu poți să îți faci potecă, îți faci potecă.

În timpul ăsta ai mereu pe cineva alături de care să râzi, să plângi, ai pe cineva care să te strângă în brațe cu tot dragul și pe cineva care este sincer.

Cu rele: România te poate obosi tocmai datorită acestei obligativități de a pune creativitate zilnică chiar și acolo unde, în mod normal, nu e cazul. În general mă deranjează obligativitatea. Opțiunea de a fi creativ te poate face artist, obligativitatea de a fi creativ în tot ce faci te poate îngenunchea.

Pe lângă asta, România poate să te învețe să nu ai încredere, să presupui din start că „nu se poate”, că „sigur e ceva la mijloc”. E o luptă continuă să rămâi deschis, să nu devii cinic, să-ți protejezi energia.

România e un film cu buget mic care fie ia Palme d’Or, fie nu ajunge niciodată pe ecran.

Convenția de a fi român

Pentru mine, „a fi român” e un amestec de contradicții care, culmea, funcționează: sensibilitate și ironie. Melancolie și mișto. O formă de inteligență emoțională construită din adaptare continuă.

Scenarii alternative?

Să mă nasc în România m-a făcut să simt că am trăit două secole în 41 de ani. Copilăria a început în satul comunist, nu foarte diferit de cel descris de Creangă; am ajuns în preadolescență și adolescență în urbanul mic al anilor ’90, care era blocat pe la începutul secolului 20; am ajuns în Bucureștiul anilor 2000, care se chinuia să depășească traumele anilor ’70-’80; iar azi trăiesc într-una dintre puținele capitale din lume în care poți să trăiești în prezent, dar ai opțiunea de a călători în timp fără să folosești tehnologia cuantică. Interesant e că această „călătorie” în timp a fost all inclusive: de la tehnologie la cultural, social, mental colectiv și individual.

Am rămas aici spunând „nu”, de câteva ori, la vârste diferite, visului vest-european. Ca să dau acest răspuns, am proiectat. De fiecare dată proiecția era rece, chiar dacă într-o sufragerie mai mare și cu muzică bună la un sistem Bang & Olufsen.

Ce îți (mai) place aici și ce îți place cel mai puțin

Îmi place că România încă are „uman”. În interacțiuni, în prietenii, în modul în care oamenii se ajută. Îmi place că e o țară cu un potențial emoțional imens: natură, cultură, umor, creativitate. România mea e făcută din locuri simple care te repară: marea, orașele cu straturi, cafele cu oameni nu doar mișto, ci reali, conversații care nu rămân în small talk.

Nu îmi place normalizarea compromisului. Ideea că „merge și așa” e o formă de corupție culturală, nu doar administrativă. Și îmi place din ce în ce mai puțin oboseala socială: acel „nu mai am energie să sper, să fac”.

Dar cel mai mult mă sperie că începem să învățăm să nu dialogăm deranjant, real, și să ne împărțim în tabere fixe și cât mai omogene în gândire.

România e frumoasă când nu se scuză și când gândește liber.

România: ce-ți oferă, ce-ți cere, ce-i dai

Îmi oferă sens prin proximitate: pot vedea ce schimbă munca mea. Îmi oferă și o scenă în care ideile pot conta: încă e loc de construit, de pus standarde, de ridicat conversații.
Îmi cere energie. Multă. Îmi cere răbdare cu sisteme lente, cu birocrație, cu zgomot, cu polarizare. Uneori îmi cere să fiu propriul meu generator de optimism.

Fără să îmi ceară, îi dau timp și atenție. Îi dau un fel de „respect activ”: să nu mă plâng fără să încerc ceva. Să construiesc lucruri care ridică nivelul conversației, al industriei, al comunității. Acum alături de echipa mea din GRF+.

România îți cere nervi de oțel, dar îți dă sensuri.

Aici: creștem sau doar ne adaptăm?

Suntem într-o etapă în care adaptarea a devenit reflex la nivel internațional, dar creșterea cere disciplină: să nu mai confundăm talentul cu sistemul. Avem oameni foarte capabili și, în același timp, instituții care încă nu sunt pe măsura lor. Paradoxul nostru e că avem viteză individuală și masă colectivă.

O Românie perfectă

Perfecțiunea și utopia sunt două concepte care mă sperie. Mie mi-au trebuit 3 ani de terapie ca să le elimin din sistem. României i-a trebuit o revoluție al naibii de sângeroasă și niște decenii gri ca să scape de o versiune utopică. Nu vreau o Românie perfectă și nici măcar aproape de perfecțiune. Vreau o Românie cu intenții bune la toate nivelurile și cu simț civic. Cred că asta ar ajuta mult.

Speranța și libertatea: definiții

Prima formă de libertate pentru mine a fost duetul Andrei Gheorghe și Răzvan Exarhu. Midnight Killer, 13-14 cu Andrei și Rondul de noapte erau spații mistice și ritualuri religioase pentru mine. Erau două voci total diferite, și între ele, și în societate. La Andrei mă frapa cum poate să transforme contondentul, violentul și vulgarul în artă cultă, iar Răzvan venea cu un umor negru, relaxat și absurd care se transforma organic în satiră sau temă de filozofie. Erau vehiculele în care mă urcam și ajungeam la destinații care nici nu știam că există.

Mai târziu am descoperit Vama Veche (localitatea). Am descoperit o comunitate care asculta în aer liber o muzică despre care credeam că există doar în case private sau baruri dubioase. Am descoperit un spectacol gratis și zilnic despre care habar nu aveam: răsăritul din mare.

De mai bine de două decenii, chiar dacă “s-a stricat” și muzica s-a schimbat, Vama cu al ei răsărit din mare este pentru mine și speranță, și libertate. Cred că și speranța, și libertatea țin de capacitatea de a aprecia lucrurile simple, repetitive, la adevărata lor valoare cosmică.

Un răsărit în Vamă pe Fleetwood Mac - Go Your Own Way. Pfff.

O schimbare fundamentală

Cred că sunt foarte multe momente de genul ăsta. Mă schimb conștient și consistent la un interval de 5-7 ani. Fac asta aproape programat, pentru că mă contrazic mult și constant.

Cred că cine suntem ține de adevărurile în care credem, iar adevărurile țin mult de perspectivă. Cred că e bine să îți schimbi constant și perspectiva, și percepția. Cred, pentru că știu că nimic nu e sigur.

Ultimul lucru pe care l-am auzit și a declanșat o schimbare majoră a fost legat de faptul că atunci când vorbești înveți puțin spre deloc, versus atunci când asculți.

Ce îți dă încredere și ce te face să te îndoiești

Îmi dă încredere calitatea unor oameni pe care îi întâlnesc constant: buni, serioși, creativi, muncitori, cu valori. Îmi dă încredere că România are o rezervă enormă de bun-simț care nu face zgomot.

Mă face să mă îndoiesc zgomotul: cinismul ridicat la rang de sport național, polarizarea, apatia. Și felul în care uneori renunțăm prea repede la ideea de „se poate”.

Cum forțezi optimismul

Blazarea poate fi consecința unui context pe care îl știm extrem de superficial și, uneori, chiar deformat. Așa că atunci când am timp, încerc să înțeleg și să cunosc din ce în ce mai profund contextul istoric și actual. Cred că e important să învățăm istorie.

Apoi îmi micșorez câmpul de luptă. Nu putem „repara” o țară într-o zi, dar pot „repara” o conversație, un proiect, un standard. Îmi forțez optimismul lucrând: acțiunea e antidotul pentru blazare.

Ghid personal de supraviețuire

1. Alege-ți bătăliile și oamenii.
2. Păstrează umorul, cu orice preț.
3. Fă cea mai bună treabă pe care o poți face.
4. Ai curaj. Ce se poate întâmpla?

Ce te face să te simți acasă

Felul în care o conversație poate trece de la glumă la profunzime în 30 de secunde. Sentimentul acela foarte românesc că, indiferent cât de greu e, găsim o soluție și o replică bună.

O îmbrățișare caldă de la cineva drag. Nothing compares to that!

De ce ai invita un străin aici și unde l-ai duce

Am fost în ipostaza asta de mai multe ori. Îmi aduc aminte de o escapadă în Vamă cu un francez care, atunci când a văzut numele Saturn, Neptun, a zis că ne aflăm într-un „Intergalactic Voiaj”.

Prima dată i-aș duce în Vamă pentru că nu mai este un loc al unei comunități distincte sau minoritare. Este o expresie perfectă a ceea ce înseamnă România, cu bune și rele. Cazări care variază de la lux de bun gust, la opulent, la decent și improvizat. Drumuri proaste sau chiar inexistente. Muzică comercială și muzică simfonică.

Ce le-aș spune… Come to Romania for stories beyond social media platforms.

Dacă ai pleca mâine, de ce ți-ar fi dor

De oameni. De felul nostru de a fi împreună. De sentimentul că, oricât de mult ne certăm, în esență avem încă o formă de căldură colectivă. Mi-ar fi dor de ‘noi’.

De ce rămâi?

Pentru că locul meu e lângă ai mei.
Pentru că the underdog story is better.
Pentru că nu am FOMO.

Pentru că și aici se poate!

Un slogan, un meme, un cuvânt, o imagine pentru România (ta)

Un slogan: „Cum să te plictisesti?”

Un meme: Aș vrea să o văd vorbind și așa:

Un cuvânt: „Încă.”

O imagine: două :)