Jacques Audiard e un om greu de prins. Acum cateva luni, dupa ce Dheepan, ultimul sau film, a luat marele premiu la Cannes am vrut sa stau de vorba cu el. Nu pentru ca a luat Palme d'Or. Nu cred ca un regizor care face filme de autor se gandeste la palmieri sau la ursi cand se apuca sa lucreze la un scenariu. Voiam sa vorbesc cu Audiard pentru ca imi place semnatura lui cinematografica. Imi place ca isi asuma riscuri si nu vorbesc doar de estetica si de transgresarea unor genuri.
Cati regizori, fii sau nu ai unor scenaristi celebri (Michel Audiard), care au scris "Les Tontons Flingueurs" ar mai avea nonsalanta sau nebunia sa bata la usa producatorilor si sa le spuna: vreau si eu bani, ca sa fac un film cu actori foarte putin cunoscuti si cu multi arabi, care sa aiba loc in puscarie.
"Un prophete" a luat o caruta de premii. A fost unul dintre cele mai iubite si mai mediatizate filme de autor din Franta. Pana la "De Rouille et d'Os", singurul film care a reusit sa o scoata pe Cotillard din interminabila transa Edith Piaf.
Am vrut sa vorbesc cu Jacques Audiard despre o tema care ma enerva, pentru ca uneori obosesc sa ma duc la cinema si sa vad filmele premiate pe la diverse festivaluri internationale, cazute in patima asta a cinemaului cu mesaj politic.
