Raisa Hagiu si Manuela Dospina au pornit impreuna un proiect dedicat intelegerii experientelor de viata prin care trecem. Museum of Intimacy este un spatiu virtual in care vizitatorii sunt provocati sa isi dea propria definitie a intimitatii si sa constientizeze mai mult implicatiile relatiilor cu ceilalti.
Departe de intelesul unui muzeu clasic, acesta este de fapt primul muzeu in care te vizitezi pe tine, pentru a consuma pana la capat intamplari si sentimente din trecut, dureroase sau dimpotriva.
Intrarea in muzeu nu este gratuita, se face cu pretul unor salturi emotionale. Unii platesc mai mult, altii mai putin, unii totul de la inceput, altii pe parcurs. Dar promisiunea este ca tuturor li se asigura o plasa de siguranta, un spatiu psihologic confortabil, lipsit de prejudecati, precum si un limbaj accesibil, prin care orice experienta umana poate fi tradusa si inteleasa.
Experienta muzeului se aliniaza unui nou trend de consum al artei, care presupune depasirea conditiei de simplu spectator prin implicarea in poveste. In paralel, Manuela lucreaza in publicitate, fiind planner in Cluj-Napoca, iar Raisa lucreaza cu artisti prin Berlin si Barcelona. Sa le cunoastem mai bine.
Background personal
Povestea noastra este una simpla. Ne-am cunoscut locuind impreuna in Bucuresti, prin toamna lui 2015. Deja la inceputul lui 2016 ne simteam foarte confortabile una cu cealalta, nu mai eram doar simple colege de apartament, ci devenisem prietene.
Manuela: Probabil una dintre cele mai libere si creative perioade din viata mea a fost cand am locuit in Dristor cu Raisa si o alta tipa, cantareata de jazz.
Raisa: Dupa putin timp eu m-am mutat din Bucuresti, am plecat prin tari straine, dar relatia noastra a ramas tot acolo. Am tinut legatura si ne-am vizitat destul de des, asa ca de-a lungul anilor am consolidat o legatura intima, foarte puternica.
Suntem convinse ca am imprumutat fiecare din personalitatea celeilalte lucrurile alea bune, de care practic ne-am indragostit, reflectandu-le in permanenta una in cealalta, pana le-am concretizat intr-un proiect despre noi, despre relatii, despre intimitate, viata.
Misiunea muzeului
Museum of Intimacy este un spatiu virtual in care colectam si expunem diferitele manifestari ale intimitatii. Colectia lui este formata din povesti, amintiri, ganduri, imagini, toate primite de la oameni de peste tot din lume. Misiunea lui este de a facilita procesul prin care putem intelege mai bine cine suntem, in timpul si ritmul nostru, prin exercitii de empatie si eliberare a experientelor vulnerabile. Este un spatiu virtual pentru ca intimitatea nu e o casa ingradita de pereti rigizi, cu un timp si spatiu impamantenit undeva.
Proiectul reprezinta, in primul rand, rezultatul pasiunii noastre comune de a aduna amintiri si de a le trece prin filtrul nostalgiei, si in al doilea rand, dorinta noastra de a crea legaturi reale cu cei din jurul nostru.
Oamenii au nevoie de timp pentru a ne scrie si a se conecta cu noi, e fix ca o relatie: la inceput tatonezi terenul, nu oferi prea mult, ci stai la panda, vine apoi o perioada cand nu te mai ascunzi si intelegi ca aici esti in siguranta.
Asta am vrut sa facem: sa cream un spatiu confortabil in care oamenii sa se gandeasca la ei si sa-si inteleaga propriile experiente.
Motivatiile de inceput
Declicul a fost din partea amandurora, cred ca generatia noastra e despre “I had enough with what others want me to do” si e mai mult despre “cum gasesc o formula in care sa fac lucrurile care-mi plac si in care cred 100%?” Noi credeam in povestile oamenilor si in noi. Undeva exista un punct comun intre toate astea, si cred ca asta a fost adevarul necosmetizat al lucrurilor, acela care poate construi o comunitate, cu principii si valori similare cu ale noastre. Practic, am vrut sa cautam alte Raise si Manuele care experimenteaza si gandesc cam aceleasi lucruri si care pana la urma tot ce isi doresc e sa fie impacate cu ele si cu restul lucrurilor.
Startul proiectului
Manuela: A inceput dupa ce Raisa se mutase in Barcelona si eu voiam foarte tare sa facem ceva impreuna. Imi placea mult de tot simtul ei artistic si ei ii placea cum povesteam si scriam. Cred ca a fost suficient.
A urmat un sir lung de e-mail-uri despre ce vrem sa facem si ce nu vrem sa fim. Un brainstorming intins pe saptamani intregi despre cum ar trebui sa ne numim, si un focus grup cu prietenii nostri despre short-list-ul pe care il aveam. Totul a pornit de la ideea de memorie, care te ajuta sa te intorci acolo unde ai lasat niste lucruri, terminate sau nu, uneori faine, alteori dureroase.
Cand cuvantul “museum” a iesit castigator, a capatat o alta dimensiune si ne-am dorit foarte tare sa nu ne asociem cu ideea de rigiditatea pe care o au de regula spatiile de genul acesta. Am vrut sa fie un muzeu deschis pentru toata lumea, cu un limbaj accesibil tuturor, in care punem accentul cu adevarat pe experienta vizitatorului - deci nu un spatiu cu usi inchise si exigente.
Terapie sau joc al amintirilor?
Cred ca e undeva la mijloc. Amintirea devine doar un instrument care te ajuta sa sapi acolo unde doare si sa vezi de ce doare. Iar procesul terapeutic asta si inseamna, un proces de vindecare, cand ajungi sa vezi ca in timp nu mai doare, si esti liber sa fii, in sfarsit.
Interactiunea cu participantii
Etapele sunt simple, oamenii ne trimit pe e-mail sau Instagram povesti, apoi noi intram intr-un mic proces curatorial - mic, pentru ca amandoua ne dorim foarte tare sa nu intervenim peste povestea oamenilor. Din cand in cand sunt mici feedback-uri pe care le avem, cand nu ne este clar noua o fraza sau simtim ca ar putea sa fie o anumita parte din text si mai bine exploatata. Vrem sa nu influentam prea tare procesul de scriere/destainuire al participantilor.
Am primit donatii, de la colectii de fotografii pe film, la primul draft din cartea unui pusti, pana la un buchet de flori de camp, lasat in galeria din Cluj-Napoca, unde am avut prima noastra expozitie. Mi se pare misto ca oamenii incearca sa ne lase ceva, sa faca parte activ din muzeu. Practic, e o fetisizare a obiectelor personale, care releva un singur lucru, si anume intimitatea, dintre semnificat si semnificant.
Confesarea amintirilor
Cei care gasesc usor sa faca asta, pur si simplu apasa butonul send, cei care se deschid mai greu sunt de obicei prieteni de-ai nostri, care dupa mai multe explicatii si temeri, zic “da, bine, am sa o fac”.
Raisa: Am intalnit oameni care mi-au zis ca ce facem noi nu e pentru ei, pe ei nu ii intereseaza deloc astfel de lucruri - ceea ce e super ok, ca noi nu vrem sa fortam nimic si fiecare decide pentru sine. Altii au reactionat imediat, altii doar dupa luni intregi, dar e normal, fiecare are nevoie de timpul lui. Oricum, cand oamenii contribuie la colectia noastra, noi ii incurajam sa ne trimita ce simt ei - asta inseamna ca isi pot lua libertatea de a ne impartasi o amintire, care le-a ramas bine intiparita in minte si despre care sunt constienti ca i-a influentat si i-a facut cine sunt in ziua de astazi, sau un text despre ce inseamna pentru ei ideea de intimitate, sau despre relatii sau despre orice altceva ce conteaza pentru ei - de aici, porneste acest dialog interminabil despre intimitate si intelegerea pana la urma a unui topic care capata valente din ce in ce mai complexe.
Despre oameni
Raisa: Eu am realizat iarasi cat de asemanatori suntem cu totii: avem asteptari de la noi insine, de la parinti, de la copii, de la iubiti si iubite, avem sperante, avem momente fericite si momente triste, si tot ce facem e sa incercam sa deal with them cat de bine putem.
Apoi, am inteles si mai bine ca fiecare actiune pe care o facem il influenteaza si pe cel de langa noi. In povestile pe care le postam vedem asta foarte clar - cum comportamentul altcuiva are un cuvant de spus in comportamentul celui care povesteste. Dar apoi, cert e ca si eu si Manu observam in fiecare secunda felul in care noi doua ne influentam una pe cealalta si cum proiectul nostru ne afecteaza pe amandoua in egala masura.
Manuela: Din experienta mea, oamenii au nevoie de DDL-uri indiferent ca trimit o fraza sau o poveste de 2 pagini, au nevoie de autoritati care sa le spuna "Pana joi la ora 5 vreau sa vad textul." E amuzant, pentru ca oamenii chiar pot sa ne trimita oricand, de fapt. Am invatat ca oamenii singuri simt nevoia sa-si scrie concluziile la final, amintirea functionand ca o unealta de a sapa adanc pentru a gasi ancora care sa-i poata conecta in si cu prezentul, dandu-le astfel mai multa claritate la intrebarea: De ce?
Am devenit cu siguranta mai emotionala si empatica cu prietenii mei, ii iau in brate mai des, le spun ca ii iubesc cu mai multa usurinta, ma simt ca sunt un soi de Jonathan din Queer Eye haha, si e extrem de eliberator.
Audienta muzeului
Museum of Intimacy se adreseaza tuturor oamenilor. In Romania ne este mult mai usor sa il promovam, dar faptul ca amandoua calatorim destul de mult si interactionam cu oameni de peste tot, ne-a ajutat sa-l propagam si mai departe, acest lucru fiind reflectat in diversitatea de nationalitati care au semnat textele primite de-a lungul acestor luni. Am primit contributii din foarte multe tari din Europa, dar si din Statele Unite si Australia.
Manuela: Statistic vorbind, cred ca sunt oameni cu varsta cuprinsa intre 26 si 35 de ani, lucru firesc de altfel, pentru ca aceasta constientizare a sinelui nu prea apare la o varsta frageda, de exemplu, eu nu stiam la varsta aia ce inseamna anxietate sau sindromul impostorului sau ce e iubirea de sine, astea sunt lucruri pe care le afli dupa, cand intri intr-o relatie mult mai intima cu tine si cu lucrurile care ti se intampla, apar mai des intrebarile, de ce si oare chiar asa sa fie?
Asteptarile au fost doar la nivel de intelegere, am sperat ca cineva sa “get us as we do”, si dupa 8 luni de cand avem proiectul asta, cred ca avem un public format, cu un background bogat cultural si care isi exprima foarte bine universul in care traieste.
Comunicarea
E o pozitionare de brand in primul rand, indiferent ca el aduce sau nu vreun profit, am pornit sistematic tot procesul identitar, cine suntem, care este obiectivul nostru, care sunt misiunea si valorile noastre. Ne-am ales un arhetip de brand in care credem foarte mult si anume, caregiver-ul: cel care iti rezolva o nevoie fundamentala, si anume stabilitate, prin protectie, alinare etc. Cred ca tot ce am comunicat pana acum e despre a avea grija si a-i ajuta pe altii prin oferirea acestui spatiu si e important sa nu uitam ca asta e trasatura fundamentala a identitatii noastre.
Canalele pe care le folosim sunt deocamdata Instagram-ul si Facebook-ul, iar in curand si Website-ul.
Pe Instagram oamenii sunt receptivi la texte mai scurte si mai mult vizual, iar pe Facebook oamenii nu au o problema sa citeasca texte mai lungi. Website-ul e inca in constructie, dar vom putea primi aplicatii de texte si acolo.
Oamenii share-uiesc mai mult pe Facebook, iar pe Instagram pozele sunt putin mai ofertante, toata identitatea vizuala e un trigger puternic pentru cititorii nostri.
Content-ul e despre intimitate, despre definitii ale ei, despre povesti din copilarie extrem de senzoriale, despre relatii, despre despartiri, despre puterea unui moment in care doi oameni au fost conectati - paradoxal, despre orice, mai putin sex. Deci, da, intimitatea e in primul rand despre iubire, empatie, vulnerabilitate si apoi si despre sex.
Provocari
Noi am creat oportunitatea acestor provocari sa vina spre noi. Le solutionam printr-o comunicare foarte indeaproape una cu cealalta. Inca lucram la toate lucrurile care ies din “incubatorul nostru”, odata ce vom invata procesul pentru fiecare postare, mail, cred ca le vom automatiza pe toate.
Ne-am lovit de dificultati legate de conotatia cuvantului intimitate - mare parte dintre oameni asociaza termentul asta cu sexul, noi focusandu-ne mai mult pe partea emotionala a intimitatii, nu pe cea sexuala.
Mai este si dificultatea trecerii prin acest “proces terapeutic”: “as vrea sa va scriu, dar eu nu am amintiri frumoase pe care sa le fi trait, e ok sa vorbim despre ele”?, “eu nu imi doresc sa-mi amintesc lucrurile pe care le-am trait”; atunci am realizat ca misiunea noastra e mai mare si ca suntem dispuse sa luptam pentru ea.
Costuri
Costurile sunt minime; proiectul e finantat doar de catre noi in acest moment, pe mai departe avem niste planuri, dar inainte de toate vrem sa existe o comunitate care crede in noi si care isi gaseste informatia si confortul de care are nevoie acolo.
Prima expozitie
Expozitia din Cluj ne-a adus prima data fata in fata cu publicul nostru. Am vazut cum interactioneaza oamenii cu povestile celorlalti - toata lumea a citit textele expuse, ceea ce e mai mult decat minunat, am primit feedback constructiv si oamenii au fost ei insisi in timpul ala de 30 de minute in care au ales sa stea in galerie, am surprins chiar lacrimi timide la final.
Manuela: Paradoxal ,“the interesting times we are living in”, motto-ul de la Bienala de anul asta, cred ca vorbeste mai mult ca niciodata despre paradigma dintre pasiv spre activ a actului artistic pe care-l vedem si apreciem, cred ca s-a dus vremea spectatorilor, toti cei care privim acum suntem parte din poveste, fie ca vrem, fie ca nu.
Planuri
Urmeaza inceputul unei calatorii prin care vrem sa fim aproape de oameni si in offline, de la cei mai mici, pana la cei mai mari, sa fim printre oameni, sa devenim vocea lor, sa fim o comunitate mobila, care alaturi de oameni avizati, specialisti, psihologi, profesori sa reusim sa normalizam exercitiul vulnerabilitatii, fara frica a de fi judecat.
