Mi-e dor de tine. L-am citit cu glasul părinților plecați la muncă de ani buni. Al colegilor de liceu care s-au risipit care încotro la facultățile de pe afară. Al prietenilor care au plecat cu promisiunea că se vor întoarce când va fi mai bine acasă. Unii l-am citit gândindu-ne la toți cei pe care i-am lăsat în urmă, dar pe care îi purtăm în noi zi de zi, pe străzi pe care ei nu le-au văzut niciodată, într-o limbă pe care unii n-ar înțelege-o, în locuri de care nu ne putem bucura niciodată pe deplin, când o parte din noi a rămas acasă. Mi-e dor de tine. Pentru un moment distanța pare mai mică, dar mai prezentă și mai apăsătoare ca în alte seri.
Anul trecut, în noiembrie, acest mesaj luminos care descrie cea mai intimă dramă colectivă a societății noastre s-a aprins, unde altundeva, decât departe de ceea ce românii plecați din țară încă numesc în cor „Acasă”. În câteva zile de la aprinderea oficială pe un pod din Canary Wharf, districtul financiar al Londrei, instalația ne împânzise rețelele sociale cu melancolie: fotografii ale prietenilor din Londra, urmate de share-uri de la cei rămași acasă – instalația devenise o formă de a le spune celor care sunt departe de noi că nu i-am uitat, că îi așteptăm acasă. Mesaje pe care le-am spus, tot în cor, cu ajutorul unor instalații luminoase aprinse pe rând - mai întâi în Cluj, apoi în București. Mi-e dor de tine. Și mie. Te aștept. Un dialog pe care prea mulți dintre noi îl avem cu cei dragi.
