![[2020. Ghid de supravietuire] Camelia Cavadia: Ca mulți alți oameni, am avut impresia că totul e un scenariu de film în care suntem actori fără voia noastră](https://media.iqads.ro/2021/01/acasa-1-cover-850.jpg?v=202101130159)
Ceea ce părea un scenariu neverosimil s-a transformat în realitate și 2020 a devenit un experiment colectiv. Unii încearcă să îl uite, alții speră că, într-un fel miraculos, convenția timpului și a unui nou an ne va scăpa și de pandemie. Noi continuăm să vorbim de 2020, cu toate experiențele și poveștile lui. Nu ne temem de el. Din contră, credem că e necesar să îl exorcizăm așa, povestindu-l. Camelia Cavadia, Managing Partner at Fabrica de PR, își amintește încă perfect sentimentul de ireal pe care l-a experimentat la începutul pandemiei, pentru prima oară în viață.
Nu voi uita niciodată liniștea care se așternuse deasupra bulevardului ca un fel de zăpadă invizibilă, menită să antifoneze orice zgomot ar fi putut ieși din adâncurile pământului.
Vorbim cu Camelia în rândurile de mai jos despre experiența ei din pandemie, ce îi lipsește cel mai mult din vechea normalitate și ce speră de la 2021.
Cele mai grele au fost primele zile ale stării de urgență. Îmi aduc aminte perfect sentimentul de ireal pe care l-am experimentat atunci pentru prima oară în viață la acele dimensiuni. Pustietatea străzilor, fie noapte, fie zi îmi crea impresia unei alte dimensiuni a timpului și spațiului. Nu voi uita niciodată liniștea care se așternuse deasupra bulevardului ca un fel de zăpadă invizibilă, menită să antifoneze orice zgomot ar fi putut ieși din adâncurile pământului. Liniștea care zăcea între pământ și cer, ca o plapumă pufoasă, la fel de invizibilă, dar de data asta densă, ca ceva de nepătruns. Și nici liniștea cerului, ce-mi părea îngăduitor cu noi, dar dinspre care nu cobora decât un fel de singurătate în care eram nevoiți să ne retragem fiecare dintre noi. Câteva zile am avut un acut sentiment de apocalipsă, ca o pierdere a ceva ce nu vom mai recupera niciodată, iar acel ceva era însăși omenirea. În plus, sunetul ascuțit al sirenelor salvărilor tăia în carne vie și-mi accentua sentimentul de neliniște. Ca mulți alți oameni, am avut impresia că totul e un scenariu de film în care toți suntem actori fără voia noastră. Iar mesajele transmise la megafoane din mașinile de poliție, singurele ce se-ncumetau să traverseze străzile pustii, aproape că dădeau veridicitate filmului SF în care mi se părea că se transformase viața noastră.
