Cristina Hurdubaia: Pot să spun despre mine că sunt un om foarte curajos. “Sufăr” de un curaj de ăsta nebun, deoarece eu nu sunt omul strategiilor

Cristina Hurdubaia: Pot să spun despre mine că sunt un om foarte curajos. “Sufăr” de un curaj de ăsta nebun, deoarece eu nu sunt omul strategiilor

Printre multele funcții ce ar putea fi trecute în dreptul numelui ei, Cristina Hurdubaia, poate cel mai bine i s-ar potrivi Om de Bine. Este printre altele fondatoarea Copacului cu fapte bune, acțiune de donații pentru copii organizată în spații publice, la care din când în când mai vin și unii politicieni să dea bine în poză. Fost jurnalist, PR, organizator de evenimente, strângător de fonduri, chete și alte nevoi pentru cei care la un moment dat sunt în căutare de o mână de ajutor. Momentan este într-un ping-pong Bruxelles – București – Vaslui, pentru a putea coordona masterul pe Economie socială cu centrul pentru copii vulnerabili Casa Cristina deschis în Vaslui, alături de alte acțiuni paralele care o țin mereu în priză.

Fac în continuare 1000 de lucruri în același timp, dar am învățat să pun prioritățile pe primul loc și mai nou am învățat că cea mai importantă persoană din viața mea sunt eu, după aceea, ceilalți. Greu am ajuns aici, abia acum, tot în pandemie am realizat asta, cred că nu a fost zi în care să nu îmi repet că dacă nu sunt eu bine, nu am cum să fac mult bine în jurul meu.

Postările ei uneori acide de pe Facebook au menirea să schimbe mentalitățile celor care stau mai prost la capitolul empatie. Au în spate frustrări adunate în ani de zile, în care Hurdubaia aștepta o schimbare de la cei din jur, de la țară, politiceni și societate în general. Mutarea la Brașov, iar apoi la Bruxelles au mai pus ordine în gândurile și acțiunile ei, dar bunătatea nu ține cont de granițe, așa că poate e cel mai bun prilej să afli cine e de fapt Cristina Hurdubaia.

 

Cine este Cristina Hurdubaia

Cred că înainte de pandemie nu ți-aș fi răspuns la fel. Acum, la 45 de ani și câteva săptămâni, pot să spun despre mine că sunt un om foarte curajos. “Sufăr” de un curaj de ăsta nebun, deoarece eu nu sunt omul strategiilor. Culmea, fiind om de Comunicare, nu suport strategiile și planurile de lungă durată. Pentru că am constatat că nu mă pot baza decât pe prezent și pentru că sunt un om dintr-o bucată, pe principiul ce-i în gușă e și-n căpușă. Altfel, sunt de asemenea un om căruia îi place să evolueze.

Când spun că sunt un om de Comunicare, mă refer la faptul că timp de vreo 10 ani cu asta mp ocup, pe zona culturală și socială, și că de vreo 25 de ani sunt jurnalist. Acum, unul independent, în sensul că lucrez pe proiecte, nu mai sunt angajatul nimănui, sunt angajatul meu, am o firmă de comunicare și de jurnalism. În plus, organizez și tot felul de evenimente culturale și sociale, precum Culese din Balcani, un festival de film documentar antropologic sau Caritabil Fest, un festival social, ambele fiind fondate de mine. Iar în timpul liber mă ocup de proiectele Copacului cu fapte bune, o acțiune umanitară care a început în 2016 și anul acesta am transformat-o în asociație, ca să pot face și mai multe decât făceam până acum.

Tocmai am terminat un master de Comunicare la care, apropo, am încasat un 6 la Comunicare Comercială, singurul 6 pe care l-am încasat la acest master (la care am avut și bursă de merit), pentru faptul că nu am avut prezență de 80%, dar mi-am dat seama, cu ocazia asta că eu cele mai mici note le-am avut la negociere, pentru că, așa cum ziceam mai sus, eu sunt un om direct, nu mă pasionează negocierile de niciun fel, care spune întotdeauna lucrurilor pe nume, frumos și elegant, și n-o fac din vreo aroganță, pur și simplu așa m-am obișnuit și m-a ajutat, probabil și pentru că am fost jurnalist de investigație multă vreme și am funcționat altfel decât alți oameni. Dar, pe de altă parte, acest curaj și felul meu de a fi ține de faptul cum sunt eu. Și eu sunt mulțumită acum de varianta mea.

 

Amintire cu un șlap

Îmi aduc aminte că la 5 ani mi-am pierdut un șlap când mă duceam la grădiniță cu mătușă-mea. Îmi adusese niște șlapi din ăia verzi din plastic de la mare, cu găurele, nu știu dacă i-ai prins. Am ajuns la grădiniță, am văzut că mi-a căzut din gentuță unul pe drum, așa că m-am dus țintă la tanti Niculina, o bucătăreasă mică și îndesată, am luat toți copiii care veniseră la grădi, doamna educatoare încă nu ajunsese, mi-am luat rolul de anchetator și până acasă am căutat în toate ghenele acel șlap. Nu l-am mai găsit, mi-am dat seama că trecuse mașina de gunoi între timp pe traseul meu. De pe atunci am curajul în sânge. Cred că asta mă caracterizează cel mai mult, dar trăind în cultura românească, unde nu te încurajează nimeni să fii curajos, să spui lucrurilor pe nume, nu știu... Poate e și din cauză că am fost cea mai mare din cei 4 frați și am fost educată cumva să rezolv problemele tuturor. Eu eram cea care stătea la toate cozile, o duceam pe sora mea mai mică la grădiniță, spălam, făceam mâncare, eram un copil extrem de responsabil și cred că lucrurile astea pur si simplu au făcut din mine omul curajos, responsabil, care militează mereu pentru dreptatea cuiva, perfecționist și profesionist, pentru că mie îmi place să fac totul la linie. Nu-mi plac jumătățile de măsură și nici nu suport să aud expresia NU SE POATE sau NU E TREABA MEA, care sunt extrem de românești. Evident, am și o tonă de defecte, nu mă cred vreo perfectă, dar ce am fi noi, oamenii, fără defecte? Doar niște roboți plictisitori.

 

Plecarea din Vaslui, presa și un atac cerebral

Am plecat de acasă la Iași la facultate, când am terminat liceul, apoi am făcut un stagiu la Monitorul de Vaslui, timp în care am făcut naveta. După care m-am dus de tot în Iași, iar de acolo în Constanța, apoi în București, în pandemie m-am mutat la Brașov, pentru că nu mai suportam Bucureștiul și acum sunt la Bruxelles, cu naveta la București și la Vaslui. Nu am fost genul de jurnalist care să-mi doresc să ajung în București. Nu am avut niciodată gândul ăsta, doar că viața m-a dus unde a vrut ea, nu eu. Pe la 21 de ani am făcut parte din topul primilor 10 tineri jurnaliști din țară, întocmit de Freedom House, iar când am venit la București, să-mi ridic premiul, pentru mine a fost un șoc, mi se părea atât de aglomerat, comparativ cu Vasluiul și Iașiul, încât pur și simplu mi-a fost frică să traversez Magheru, m-am oprit în față la Intercontinental și am rămas acolo pe trotuar, blocată. :)

La Iași am fost redactor-șef la ziarul Ziua (de Iași), țineam în spate zilnic un ziar de 12 pagini de local, ceea ce era foarte mult pentru un oraș ca Iași. Și pentru mine era prea mult. Fiind și studentă, și redactor șef la un ziar în care am ajuns la o vârstă foarte fragedă în toată nebunia aia, am făcut, la un moment dat, un atac cerebral pe fond de stres. Am ajuns la spital, am fost internată, am fost și cobai, pentru că eram foarte tânără și nimeni nu înțelegea cum să faci un atac cerebral la vârsta aia, dar am scăpat cu bine în final pentru că eram tânără. Și am ținut acel ziar de 12 pagini, iar patronul de la Constanța a fost fascinat de cum fac eu ziarul de la Iași, așa că am făcut o rocadă. Am ajuns în Constanța în 2003 și am stat până în 2004. Nu am mai stat mai mult, pentru că se împuțeau lucrurile acolo, așa cum se întâmplase și la Iași. Așa că mi-am făcut bagajul și am plecat la București, chiar de ziua mea. Am găsit o garsonieră cu chirie în București, am împrumutat niște bani și am luat-o de la capăt, de la zero. Ca reporter de investigații.

Partea proastă din povestea cu atacul cerebral e că am luat un stafilococ auriu din spital și de atunci duc o luptă continuă cu el. Între timp ne-am împrietenit, ne cunoaștem, știu când o ia razna, așa că facem cumva să supraviețuim împreună, pentru că de scăpat de el nu am putut scăpa neam, cu nimic, nici cu antibiotice, nici cu autovaccin, cu nimic. Însă de atunci, de la atacul cerebral, m-am mai calmat și știu să îmi dozez oboseala și nervii. Doctorul mi-a spus că dacă nu o iau mai încet, la al doilea nu mă mai ridic din pat, așa că am i-am ascultat sfatul și m-am mai potolit. Fac în continuare 1000 de lucruri în același timp, dar am învățat să pun prioritățile pe primul loc și mai nou am învățat că cea mai importantă persoană din viața mea sunt eu, după aceea, ceilalți. Greu am ajuns aici, abia acum, tot în pandemie am realizat asta, cred că nu a fost zi în care să nu îmi repet că dacă nu sunt eu bine, nu am cum să fac mult bine în jurul meu.

 

O moldoveancă prin București

Nu am fost niciodată atacată de cineva pe motiv că-s moldoveancă. Sincer, eu nu am auzit asta cu, băi moldovene, decât în Brașov. Nu am avut o problemă niciodată să spun că sunt din Moldova sau din Vaslui. Sau de la Tanacu. Dar eu cred în energie. Din cauza ei, e mai greu să te iei de mine, oamenii în general mă abordează foarte greu și îmi spun că par foarte dură pe facebook, iar în realitate par un om normal. :)

Am locuit în București din 2004 până în 2021, la început, apoi în august, chiar de ziua mea, (uite, tot de ziua mea m-am mutat în Bruxelles, ca să mai fac un pic de școală, dar fac naveta. Nu aș putea trăi încă fără București. Poate o să mă și întorc la el, cine știe, cert e că acum am nevoie de puțină pauză, prefer să-i fiu doar turistă. E un oraș pe care îl iubesc în felul meu. Fiind pasionată de arhitectură, iubesc clădirile toate clădirile art nouveau și art deco. Chiar le iubesc, nu glumesc, și, dacă tot am ajuns la subiectul ăsta, jur că mă doare sufletul când văd toate clădirile vechi mutilate ori lăsate de izbeliște. Eu atâta bătaie de joc nu am mai văzut în nicio țară pe unde am umblat. În zona centrală a Bucureștiului, mă plimb de câte ori pot pe toate străduțele și fac comparație cu ce e în afară și îmi vine să plâng de fiecare dată. Mă uit la detalii, la ferestre, la uși, la porți, cred că dacă ar fi un oraș mai mic, m-aș opri și să vorbesc cu oamenii.

 

Am o problemă în general cu oamenii needucați și cu mizeria

Dar m-a super obosit Bucureștiul ăsta murdar cu oameni încrâncenați mereu. Eu sunt și un pic atipică – le zâmbesc oamenilor pe stradă, în metrou, dacă cred că cineva are nevoie de ajutor îl abordez, de multe ori, tot datorită energiei mele, vin oamenii spre mine și mă întreabă pe stradă diverse lucruri, în special, cum să ajungă în punctul cutare. De multe ori le zâmbesc când se aproeie de mine, m-am obișnuit deja ca oamenii, dintre toți oamenii de pe stradă, să vină direct la mine.

Apoi, sunt ecologistă până în măduva oaselor, uite, am văzut sticla aia de acolo și mi s-a ridicat tensiunea brusc. Dacă văd ceva pe jos, îl ridic și îl duc la coș. Am fost la acțiuni de strângere de gunoaie, de chiștoace, de orice. Am o problemă în general cu oamenii needucați și cu mizeria, nu știu de unde mi se trage. Eu sunt un om dintr-o familie de muncitori, nu am avut vreo educație aparte, dar întotdeauna am avut ambiția și puterea de a mă autoeduca. Cred că asta se trage din cultura noastră, din comunism, dar și de dinainte, noi tot dăm vina pe comunism. Am fost o țară agrară de fapt, nu am fost vreo țară de intelectuali, poate doar un pic după revoluția franceză și asta a fost.

Mereu am avut impresia că e un decalaj mare între mine și țara mea. Eu fac niște lucruri la firul ierbii, nu mărețe, dar le fac. Dar eu, Hurdis, sunt cu 1000 de pași înaintea țării mele. Și am obosit.

În plus, din martie 2010 am intrat într-un vârtej de frustrări care s-au acumulat. Legate de jurnalism, de pierderea unei case în criza economică, de coloana mea vertebrală și de refuzul de a face compromisuri, de ieșitul în stradă, de perioada Colectiv, de nepăsarea generală a românilor față de ce se întâmplă în țara asta, față de oamenii vulnerabili care nu au nicio sprijin de la stat, față de oamenii din țara asta pentru care empatia și civismul sunt două cuvinte mai degrabă chinezești, și lista e foarte lungă. Din martie 2010 nu cred că a fost zi în care să nu-mi zic că eu, într-o bună zi, o să plec la Bruxelles. Pentru că eu cu Bruxelles-ul am avut o chimie aparte din prima, chiar dacă nu e nici el cel mai curat oraș din lume, dar măcar oamenii sunt civilizați, are și cartiere curate, are peste 100 de muzee, are milioane de evenimente, are și o parte latină și una vestică, e așa, jumi-juma, fix ca mine, jumătate cuminte, jumătate rebelă.

 

O fi de la cultură...

Țineți cont de faptul că tot ce zic eu aici e subiectiv, e totul raportat la experiențele mele de viață. Totul e cernut prin ochii și prin mintea mea. Mereu compar cu alte țări România, și mai ales Bucureștiul... Să luăm de exemplu, Viena, acolo nu o să vezi ce vezi la noi în veci. Am stat acolo o săptămână și mi-am dat seama că oamenii ăia trăiesc în alt ritm. La noi, zici că alergăm non stop, deși și eu alerg, dar știu să mai miros și o floare. Făcând Antropologie Culturală, eu cern totul din punct de vedere cultural și încerc să înțeleg, inclusiv la nivel de logică, de ce suntem într-un fel sau altul.

Cumva e firesc să alerge lumea după bani, așa cum se întâmplă la noi, în general, și în București, în special. Noi ieșim dintr-un comunism unde nu am avut nimic, de aceea, generația mea și-a dorit mai mult. Și eu, în momentul în care am ajuns să am banii mei, îmi cumpăram haine în prostie. Am avut și eu o perioadă în care am fost în această goană. Să am casă, să am mașină, să am haine. Nu ne-a învățat nimeni cum să fim, nu am putut evolua în același ritm cu țările vestice, noi tot timpul am fost în urma lor cu 100 de ani. Dar eu lucrul ăsta l-am înțeles abia acum, după ce am zis, gata, plec. Și am plecat. Pentru că mi s-au calmat neuronii și am început să văd altfel lucrurile. Dar iubesc, în continuare, Bucureștiul, cum ziceam, și-mi iubesc în continuare la fel de mult țara, pentru care continui să fac lucruri prin asociația mea Copacul cu fapte bune. Tocmai am deschis un centru pentru copiii vulnerabili la Vaslui, Casa Cristina i-am zis, ca să las și eu ceva în urma mea.

Dar mi-e ciudă de mor că nu putem fi și noi civilizați ca cei de afară. Revolta mea interioară și exterioară e legată de faptul că nu putem și noi să fim ca ei, adică educați. Am fost în Croația, în Zagreb, în 2004. Și ei au fost comuniști. Era o curățenie și o liniște și nu am auzit o mașină care să claxoneze. M-am întors șocată de acolo, parcă mă întorceam de pe altă planetă. Una. Până și la bulgari când am fost, am rămas șocată de curățenia de pe plaje. Băi, frate, e atât de greu să bei un suc și să pui sticla aia într-un coș de gunoi?

 

 

Bula cu cele două Românii

Pentru mine, România e împărțită în două. Eu, fiind jurnalist atâția ani, umblând prin toată țara și pe afară, bătând toate comunitățile sărace, îți dai seama că am avut și am contact direct cu realitatea și mă revolt, nu pot să accept inegalitatea asta socială neam. Să-ți dau un exemplu. Am produs o emisiune la TVR – Rom european. Am umblat prin toate comunitățile de romi din România și la un moment dat am ajuns și în afară, în Italia. Ne-am dus cu un grup de jurnaliști, toți îmbrăcați în haine de romi. La un moment dat, am recunoscut o familie dintr-o tabără din România, unde trăia într-o mare mizerie, umblau șobolanii pe adidașii mei când am fost acolo. Când am ajuns în Italia, tot la ei, era o curățenie de mi-a luat ochii. I-am întrebat de ce acolo e curat și în România era o mizerie de nedescris în comunitatea lor? Știi ce mi-au zis? Păi dumneavoastră credeți că noi ne permitem să fim aici cum suntem în România? Păi ne dau ăștia afară imediat.

Eu cred că în România nu avem legile care trebuie sau, dacă le avem, nu le aplicăm.
Știi cum s-au civilizat americanii? În New York, de exemplu, prin anii 70, primarul de atunci a dat amenzi de i-a usturat pentru orice gunoi aruncat pe jos, le-a trebuit vreo 10 ani să se educe forțat, și s-au civilizat. Iar primarul a fost ales și a doua oară, nu i-a fost teamă să candideze, pentru că nu l-ar mai fi votat din cauza amenzilor. Na, uită-te la lașii de primari ai României...

Lucrând în zona asta de activism mereu îmi pun tot felul de întrebări. De ce vine primarul ăla și nu face nimic, frate? De ce? De ce? Eu dacă aș candida la o primărie, păi aș face treabă, fiindcă nu m-ar interesa să prind încă un mandat, m-ar interesa să fac treabă.

Mie mi se pare că, de fapt, involuăm. Eu am apreciat că undeva la 10 mii de oameni suntem în bula noastră, asta educată și cu bun simț. Dar ce te faci cu ceilalți? Am și pentru ei o explicație. Oamenii nu au cu ce compara, de fapt, habar nu au ce înseamnă să fii educat, civilizat, să trăiești decent, pentru că nu au fost plecați vreun an în Danemarca, au văzut cum e și s-au întors cu alte mentalități. Nu, ei s-au născut aici și aici își duc veacul. Statul nu îi educă, școala, nici atât, acasă n-are cine, ei fac exact ce au văzut, de unde să știe ei ce înseamnă să le fie bine? Degeaba arătăm cu degetul către ei, dacă nimeni nu-i ajută să iasă din sărăcia cumplită care e legată de educație, nimeni nu le dă o undiță și nu-i învață să pescuiască, de aia o să rămână țara asta la fel în veci și pururea, amin. Pentru că politicienii nu sunt în stare de nimic. Punct.

 

ONG-uri, empatie și integrare

De altfel, pe lângă revolta mea, încerc să schimb și niște mentalități. Eu vin și țip și zic, uite, nu e bine așa. A dona nu înseamnă să scoți hainele din dulap, ci să scoți niște bani din buzunar, să cumperi ceva cu ei, și să împarți cu ăla care n-are. Îți spun din experiență. Una e să dai din suflet... Recunosc, sufăr de o empatie dusă la extrem, și nu zic că e bine. Sau că e rău. Chiar ce fac, fac din suflet și aș vrea să am o baghetă magică, cu care să schimb țara asta cu totul. :)

Am făcut asociația, unde sunt voluntar. Nu știu dacă ai sesizat, eu protestez împotriva nesimțirii, dar iau apărarea oamenilor nevoiași, mulți dintre ei needucați, asta e realitatea. Pare un paradox ce fac eu. Dar eu știu că mulți oameni nevoiași s-au născut de exemplu într-o familie în care taică-su o bătea pe mă-sa, fie stătea toată ziua cu sticla în cap etc, așa că ei au învățat ce au văzut acasă. Cumva, noi dacă nu încercăm să integrăm pe oamenii ăștia, nu avem cum să evoluăm ca popor. Astea sunt frustrările mele. Îți mai trebuie 1000 de oameni ca mine ca s-o iei de la nivelul ierbii.

 

Puterea exemplului de pe FB

Dacă vrei, îți spun cum schimb eu lucrurile. Am un băiat acum care are 20 de ani, care a ieșit din centrul de plasament, la 18 ani te dă afară pe ușă. Băiatul ăla, cu maică-sa bolnavă, s-a angajat îngrijitor la ceva adăpost de stat, pe un salariu minim. A făcut un credit pentru maică-sa ca să plătească medicamentele, iar după aia nu avea bani să-și plătească partea lui. Și a ajuns în situația de a fi aproape dat afară. Mi-a scris un asistent social să-l ajut. Am făcut o strigare pe Facebook și am strâns bani pentru el. I-am plătit chiria jumătate de an, a terminat rata la bancă, i-am plătit toate datoriile și un curs de infirmieri. Apoi a primit o locuință socială. Și ușor s-a pus pe picioare, acum se descurcă singur. Numai că el, până să dau eu de el, a încercat să se sinucidă. Vreau să zic că din ianuarie până în iunie, asistenta socială cu care colaborez l-a luat tare și s-a ținut de el. Se lăsase de multe ori și de cursul de infirmieri. E greu pentru că el nu a fost într-o familie normală. E foarte greu procesul ăsta de integrare. Eu aș vedea un fel de hartă cu toate ONG-urile sociale, care găsesc soluții și le implementează. Dacă statul ar interveni, ar fi mai bine. Eu acum fac chetă de la oamenii buni din comunitatea mea de pe FB, dar nu doar așa se poate.

Există ONG-uri și ONG-uri. Eu cunosc unele care la capitolul empatie sunt zero. Pentru ei e doar un job, nu zic că e bine sau nu. Sunt ONG-uri care s-au înființat să facă bani și să-și plătească salariile. E nevoie de salarii pentru oameni, nu zic nu. Dar eu cred că sunt destule care nu-și fac treaba sau nu o fac până la capăt. Primesc fonduri și prima grijă e să-și plătească salariile. Și dacă-ți mai rămân bani faci niște pachete pentru niște familii și asta e. Mă rog, sunt multe de discutat.

 

Postările schimbă mentalități

Și pe social media sunt acolo 2 lumi, 2 țări. Aș da exemplul ăsta cu vaccinul. Pentru că au fost de la început unii care voiau să se vaccineze, alții care nu. Eu am fost pentru de la început, adică de ce să umblu eu cu mască? Am văzut că sunt oameni educați, care au 7 doctorate, care au zis, hai să terminăm cu prostiile astea. Deci ține și de educație, dar e pe paliere. E o dată zona socială, apoi cealaltă, cu cei educați. De multe ori dau hide celor care mă enervează. Apropo, în ultimii ani am realizat ce înseamnă exact analfabet funcțional (jumătate din oamenii din țara asta sunt analfabeți social). Nu mi-am dat seama până nu am intrat în zona socială, îmi scriau tot felul de oameni și nu înțelegeam ce scriu, efectiv nu știau să lege 2 cuvinte în scris.

Îți spun cu mâna pe inimă, dacă nu aș avea zona asta socială, eu nu aș avea Facebook. Dar cred că unele postări de-ale mele chiar schimbă mentalități. Am intrat în povestea asta fără strategii, ca să ajungem de unde am plecat. Am feedback de la oameni permanent. Primesc mesaje de genul: Băi, dacă nu erai tu, eu nu l-aș fi văzut pe ăla care stă în colțul ăla la corporație, nu l-am văzut așa, nene, mai degrabă îl judecam: Uite și unul care stă pe stradă în loc să meargă la muncă. Apoi mi-au zis că în fiecare zi le lasă un covrig sau ceva de mâncare. Bula mea e formată din oameni intelectuali și înțelegem altfel lucrurile. Am un amic care e voluntar și lucrează la o corporație. A zis că după ce a văzut cum fac eu, a început și el să adune bani la el în corporație de la colegi. Mi-a preluat din niște cazuri pe care eu le aveam când eu aveam asociația. Pentru mine contează feedback-ul ăsta. Sunt oameni care mă opresc pe stradă și-mi mulțumesc, îmi spun că dacă nu eram eu, ei nu s-ar fi schimbat. Na, nu știu, poate că gura mea mare de pe Facebook nu e chiar în zadar. :)

 

Copacul cu fapte bune

Cred că ține de faptul că unii oameni nu s-au lovit niciodată de genul ăsta de probleme. Noi nu avem capacitatea ca nație să ne punem în pielea unui om, e empatia aia care se învață, nu te naști cu ea, sau poate te naști, deși studiile spun că se învață acasă, la școală. Noi nu avem modele. Ce fac eu cu Copacul cu fapte bune, gândește-te că am fost prima nebună din țara asta care organizează donații constant de 6 ani în locații publice. În legea adunărilor publice, genul ăsta de acțiuni sociale meu nu e inclus, dar eu mă duc și cer autorizații, ca să nu am probleme, mă ajută să am la acțiuni și un polițist local măcar, pentru că vin acolo tot felul de oameni vulnerabili și unii sunt și agresivi.

Mie nu-mi pasă ce cred oamenii despre mine, eu cred în ceea ce fac și asta e. Au venit mulți copii la Copac, la acțiune, cu părinții, pentru a-și dona jucăriile, mi-aduc aminte de un copil care plângea unul cu o zebră mare în mână pentru că trebuie să o dea altcuiva. Când l-am văzut, i-am spus că poate să își păstreze jucăria, dacă nu e pregătit să o doneze unui alt copil care nu are nicio jucărie acasă, iar copilul ăla s-a luminat la față, mi-a întins imediat jucăria, apoi a plecat fericit. Am făcut o singură dată Copacul cu fapte bune în toate orașele mari, dar e foarte greu, logistic. În București, la o singură acțiune de o zi vin mii de oameni, e nevoie de voluntari, de mașini, de depozit, coordonare, nu e deloc ușor să ții o astfel de acțiune în spate, dar până acum m-am descurcat pentru că s-a format deja o echipă de voluntari. Aș vrea să fac Copacul și la nivel micro, în școli și grădinițe. Să mobilizez copiii, cu educatori, cu învățători, cu tot. Știi care a fost prima reacție când am scris asta pe Facebook? Dar nouă ne dați patalama la mână că am participat? Au nevoie, că ei la dosare adună tot felul de adeverințe și primesc mai mulți bani la salariu sau ceva de genul ăsta. M-a durut sufletul enorm, pentru că eu nu de asta fac acțiunile astea. Mi-am dat seama, apropo de ce spuneam că sunt cu mulți pași înainte față de România, îmi asum și merg înainte. Cu cât înaintez îmi doresc să fac lucrurile și mai bine. Am realizat că ăsta e ritmul, deși au fost multe frustrări. Până la urmă am luat decizia să plec, dar să rămân și aici. Pe drum mai văd eu unde rămân.

 

Ai simțit că profită oamenii de tine?

Da. Gen, politicieni care vin la Copac doar ca să se pozeze, dar nu e neapărat o problemă. Erau și angajați din Primărie, care voiau să facem parteneriat și veneau cu donații, apoi mă abordau. Ha! Și la nivel de oameni, mi se întâmplă să se apropie de mine oameni din interes. Dar na, am luat situațiile ca atare, iar eu fiind dintr-o bucată, am selectat mult oamenii din jurul meu. Chiar dacă vorbesc mult pe FB, eu sunt de fapt destul de antisocială, nu-mi plac petrecerile, socializările forțate, în plus, am și eu o vârstă și nu-mi mai permit să pierd timpul cu toată lumea. Prefer oameni puțini și buni în jurul meu.

 

Agenția de idei

Am o firmă de Comunicare, organizare de evenimente și jurnalism, cum ziceam mai sus, la un moment dat. Pe partea culturală și socială. Îmi place foarte mult să organizez evenimente. Și să scriu. Să vorbesc, mai puțin. :)

 

Episodul booking și PR muzical

A fost acel moment, martie 2010, la care tot revin obsedant. Am plecat din presă atunci, mi-am pierdut casa și eram ancorată în zona asta de concerte alternative. Cred că Guerrilla a fost poarta de intrare. Atunci am început să fac comparații, să înțeleg că mainstream-ul e ceva, alternative-ul e altceva. Eu am studiat vioară când eram copil, îmi place mult muzica; iar filmele independente și documentare, de asemenea. Aveam un coleg, Ionuț Ivana, la Realitatea, operator, care avea o trupă, Semne. Aia a fost prima trupă pentru care am făcut PR. Mi s-a părut foarte fain și de acolo chiar am început să ajut. Era perioada aia în care toată lumea spera că o să fie bine. Am renunțat cumva odată cu episodul Colectiv, eu pe atunci făceam PR la Vița de Vie. Nu am luat bani de la trupele cu care am colaborat, în afară de Subcarpați, Vița de Vie și o dată de la Șuie Paparude. În rest, am făcut-o pro bono. Mi-ar fi plăcut să devină un job, dar nu reușeam să supraviețuiesc din muzica alternativă. După Colectiv au picat concertele, iar viața mea iar a luat-o pe altă pantă, m-am trezit băgată în povestea Colectiv în care am intrat de bună voie, mai ales că mi-au murit și niște amici acolo.

 

Te mai întorci în presă?

Când veneam spre întâlnirea cu tine, mă gândeam că mi-ar plăcea să fac un ziar în Bruxelles pentru românii de acolo. Mi-ar plăcea ceva fizic. Și să fac niște evenimente culturale alternative pentru românii de acolo. Să mă duc la Bozar și să încerc ceva cu ei, cu trupe de aici.

Am avut multe momente faine în presă. Momentul de care am fost cea mai mândră, dincolo de premii, a fost că am făcut o anchetă la un moment dat despre președintele tribunalului București care făcuse niște măgării cu o casă, era Turcescu redactor-șef la Cotidianul pe atunci. Am scos-o din sistem pe această doamnă. M-a sunat un procuror și mi-a cerut toate actele ca să facă și ei anchetă, după care au trimis-o în judecată. Am reușit să scot un om corupt din sistem în București, chiar dacă ulterior s-a dat o lege retroactivă care a scăpat-o de anchetă.

Au fost și momente grele. A fost un polițist care mă tot amenința la telefon cu moartea. Odată am ajuns acasă și am găsit ușa descuiată și televizorul deschis. Apoi, când am făcut oo anchetă pe la Sidex Galați, cinev de acolo mi-a pus în geantă 10 mii de euro. I-am dat înapoi instant.

Eram la Realitatea și am făcut un reportaj cu bolnavi de leproși, la Tulcea / Tichilești. Am suferit un șoc emoțional, acolo erau oameni fără mâini, fără nas, fără genunchi. Eu sunt omul provocărilor constante și credeam că o să iasă un reportaj ce mă va face să plâng toată viața. Am descoperit de fapt o comunitate care arăta ca un sat mai mic, cu căsuțe, cu vie, livadă, construit de oamenii din leprozerie, care se căsătoriseră unii cu alții, aveau și biserică. Erau unii care nu au ieșit niciodată de acolo. Toată lumea râdea, țin minte cum bunica Maria îmi povestea tot felul de aventuri de acolo, din comunitate, eram de-a dreptul fascinată. Erau 40 de grade afară, eu eram îmbrăcată cu blugi, șapcă, iar în momentul în care am urcat în mașină am transpirat instant, ca și cum cineva aruncase o găleată de apă pe mine.
Am visat tot timpul la momentul în care o să ies din presă. Am făcut-o din pasiune, dar mi-am luat-o peste ochi prea tare. M-aș întoarce dacă aș avea unde. Am avut colaborări cu Starea Nației, pe reportaje sociale, cu Europa FM când a început pandemia, o rubrică audio Copacul cu fapte bune. Și tot felul de colaborări cu ONG-uri. Acum lucrez la o platformă: romanibruxelles.ro. Vreau să scriu poveștile românilor de acolo, să-mi povestească viața lor, cum au ajuns acolo, unde e acasă pentru ei.

 

Cum vezi peisajul mass-media autohton

Neprofesionist. Sunt aceste mici comunități, Rise, Recorder, Centrul de investigații media, DOR, IQads, Scena 9, G4media, Hotnews, care nu sunt din zona mainstream, care mai salvează presa de la noi. Dar eu sunt mândră că am prins o perioadă de pionierat. Știi cum am început eu presa? M-am dus și am zis că eu vreau să mă fac jurnalist și mi s-a zis: Bine, ia Sănătatea. Și am întrebat Și ce trebuie să fac? Păi ce mă întrebi pe mine, nu ai zic că vrei să te faci jurnalist? Descurcă-te! Am stat și m-am gândit un pic apoi, am asociat domeniul sănătate cu spitalul, m-am dus la spital în acea zi, cioc-cioc la prima ușă și aia a fost.

Presa nu mai e o forță la noi. Depinde ce citim, G4 mi se pare un site pro european, Hotnews la fel, iar eu sunt pro europeană. Mi se pare că presa e destul de manipulată, având experiență în spate îmi dau seama imediat. Cred că presa nu va mai fi niciodată ca în anii 90, 2000. Uitându-mă în urmă, cred că povestea asta cu Soroș ne-a ajutat atunci. Dar acum nu m-aș mai întoarce în presa clasică, nu în România. Dacă ar fi să revin, m-aș duce să bat la singurul canal de știri din Belgia, aș învăța franceza bine. M-aș duce pe zona de reportaj, mai ales că eu ador să călătoresc.

 

Brașovul e mai vestic și nu prea

Sunt mai frumoși ardelenii, în sensul că... partea asta de Ardeal, de care am fost fascinată mereu, mai ales prin prisma arhitecturii, caselor săsești. Eu cred că oamenii în mare sunt diferiți, pentru că au educație austro-ungară veche. Sunt mai calmi, îi compar cu oltenii și moldovenii noștri. Dar uite, de exemplu, m-am dus în Brașov să fac proiecte culturale și mi-a dat toată lumea flit. Altfel, cum ziceam, au probleme cu moldovenii, la fel cum au probleme și cu bucureștenii, în sensul că nu-i suportă. Eu îi înțeleg că au probleme cu moldovenii, pentru că sunt foarte mulți veniți în Brașov de pe vremea lui Ceaușescu, era un oraș industrial. E o vorbă veche cum că moldovenii s-au urcat în tren, se duceau în Brașov călare pe tren și strigau Sârma, uăi!, și se aplecau sub sârmele electrice de deasupra trenurilor. Am avut chiar eu niște reacții, pe față, de genul: Ai venit tu de la București să ne spui cum să facem.

Când am plecat la Brașov, a fost și pentru că a câștigat un alt primar față de ce era înainte, USR-ist. Sibiul mi se pare mult mai fain, dar e mai departe decât București, în plus, eu nu înțelegeam de ce Brașovul nu e ca Sibiul. Credeam că Brașovul are potențial, dar că nu are cine să facă lucruri acolo. Acum, după ce am vorbit cu oamenii care au niște proiecte culturale în Brașov, cred că acolo teritoriul cultural e foarte bine împărțit și nu prea poți să intri. Toată lumea e drăguță cu tine, apoi îți întoarce spatele. Am încercat să fac festivalul Culese din Balcani acolo și nu-mi trebuia decât un spațiu. Nu s-a legat nimic. Efectiv nimic. Fiecare are festivalul lui. Am ales Brașovul și pentru clima de acolo, care seamănă foarte mult cu Bruxelles. Nu a fost o strategie, a fost doar un gând că următorul pas va fi Bruxelles. Și exact așa a fost.

 

Un bilet dus către Bruxelles

Povestea cu Bruxelles-ul a curs ca o carte bine scrisă. Lucrurile au început să se lege odată ce m-am mutat la Brașov, până atunci eram într-un blocaj de ani întregi. Am făcut asociația la Brașov, între timp, m-am mai apucat de un master de Cooperare Internațională și ajutor umanitar. Am pus pe picioare la Vaslui, Casa Cristina, un centru social-educativ, unde vin copii din sate din județ, îi aducem cu un microbuz pe care l-am cumpărat, și avem grijă de ei. Iar pentru asta e nevoie de fonduri mereu, așa că mi-a venit ideea de întreprindere socială. Și lucrurile iar s-au legat cumva, așa că am aplicat la un master de specializare în economia socială în Belgia.

Nu sunt un om care să stau într-un loc foarte mult, mă plictisesc. Sau dacă stau, trebuie să construiesc mereu câte ceva. Dacă am construit ceva și merge bine, merg mai departe, mai construiesc ceva. După 45 de ani, uitându-mă în urmă mi se pare că mi-am irosit cam mult viața mea personală. Așa că mi-am făcut bagajele și am fugit, ca să pot să mă regăsesc și pe mine, dacă stau doar în România, mereu apare câte ceva de rezolvat. Rezolv și de la distanță, dar am timp și de mine cu mine.

Mi-am dat seama că trebue să continui ce am început în România, dar am nevoie, pe moment, și de altceva. Vreau să mă specializez în economie socială. Simt nevoia să fac masterul o dată pentru mine, și o dată pentru România. Îmi iau un an pentru mine și mai trag un pic cu învățatul, pentru că eu chiar cred în economie socială și cred că e viitorul pentru oamenii vulnerabili. Sincer, în clipa asta mi-aș dori să nu mă mai întorc de tot niciodată, mi-aș dori să trăiesc într-o lume mai evoluată în care eu m-aș regăsi mai mult. Dar cum planurile mele niciodată nu au fost cum am vrut eu până la capăt, las viața să mă ducă unde vrea ea. Dacă vrea să mă întorc în România, mă întorc, că n-am de ales. :)

 

Cum stai cu politica...

Nu știu, politica din România pentru mine e o enigmă. Dar cred că se poate, dacă ești lăsat să îți faci treaba. Uită-te la Berceanu de la garda de mediu. Omul ăla face revoluție, cred că e singurul politician cu ouă din țara asta. S-a dus cu o căruță de gunoaie și a răsturnat-o în curtea omului care a aruncat gunoiul acolo. Dacă ar fi mai mulți ca el, ar fi minunat. Oameni curajoși și puși pe treabă. Eu, sinceră să fiu, m-aș întoarce în România să candidez la ceva la un moment dat. Indiferent că e comună, sat, mi-ar păcea să fiu primar și într-un oraș mai mic. Nu am avut propuneri de a intra în administrație ori în politică, deși eu am o expertiză pe anumite domenii. Pentru că oamenii mă percep cum mă percep. Iar eu nefiind un om maleabil, probabil nu sunt făcută pentru România de azi. Deși par foarte revoluționară, în viața mea personală, eu nu mă cert cu nimeni, aș zice că sunt un om extrem de pacifist chiar.

 

... și cu familia?

Nu am familie sau copii, în ciuda faptului că am avut niște relații foarte lungi. În primul rând nu cred în căsătorie. Pentru mine, foaia aia... Trebuia să mă mărit, dar am plecat înainte de nuntă. Am avut mai multe sarcini pe care le-am pierdut. Nu m-am dus să fac tratamente, să stau prin spitale, nu cred în nimic cu forța. Nu am luat-o ca tragedie. Multă vreme am zis că o să înfiez, mi-ar plăcea să înfiez 2, 3 frați mai mărișori. Am avut grijă de atât de mulți copii, încât dacă i-aș fi avut pe ai mei nu aș fi putut face ce fac acum, așa că acum cred că de asta nu am copii, de fapt, ca să pot avea grijă de vreo mie în același timp. Iar dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș schimba nimic. Prefer să las ceva în urma mea, construit. Nu cred că toată lumea trebuie să aibă copii și nu cred neapărat în familia aia clasică. S-a schimbat oricum modelul relațiilor. Pe vremuri, oamenii mureau la 40 de ani, practic viața se împarte în două, înainte și după 40 de ani, de aia, multe căsătorii se rup la 40 de ani. Efectiv n-a fost să fie, asta cu copiii, deși mie îmi plac mult copiii, probabil de asta m-am refugiat în social, și nu cred că mă ajută să mă dau cu capul de pereți. Fiecare cu destinul lui. Eu îl schimb pe al copiilor care au nevoie de ajutor.

 

United colors of Hurdubaia

Când eram în clasa a șasea sau a șaptea m-am dus cu mama la magazinul Central din Vaslui, ca să îmi cumpăr o pereche de pantaloni. Erau foarte multe haine negre acolo și, la un moment dat, am pus ochii pe niște pantaloni albaștri țipători, pe ăia în voiam. Sau pe ăia roșii. Maică-mea că nu, să fie negri, că se murdăresc mai greu, țin mai mult, eu, nu și nu. Și mi i-am cumpărat și pe ăia albaștri, și pe ăia roșii. :)

Apoi, după Revoluție, undeva prin 1991, când au început să apară consignațiile, am trecut pe lângă o vitrină, pe lângă o pereche de pantaloni portocalii, am intrat teleghidată și am întrebat cât costă pantalonii ăia. M-am îmbrăcat cu ei, îmi veneau mănușă, m-am dus acasă și i-am rugat pe ai mei să-mi cumpere acei pantaloni. După vreo 2 săptămâni a apărut și un sacou fix aceeași culoare. Nu vrei să știi câtă muncă de convingere am dus cu ai mei, dar nu m-am lăsat până nu mi-au luat și sacoul. Apoi am ieșit în oraș într-o duminică în acel costum portocaliu, mi-amintesc că se uita toată lumea la mine ca la o nebună. :) Nu știu de unde, dar iubesc culorile. Eram în Realitatea TV, m-au chemat odată în studio să vorbesc despre un reportaj. Imi cumpărasem o bluză neagră pentru asta, pentru că dulapul meu era și este un curcurbeu. M-a văzut Dana, producătoarea, și m-a întrebat dacă mi-a murit cineva, că nu mă văzuse niciodată în negru. Mi-a zis să mă schimb în tricoul meu cu dungi colorate imediat cu care venisem la muncă și să intru cu el în studio.
Eu cred că în altă viață am fost un curcubeu și nu glumesc.

 

Va urma...

O să reîncepem acțiunile Copacului cu fapte bune, fizic, în parc. Vreau să demarez proiectul cu biblioteci în spitale, Povești vindecătoare, colaborez la partea grafică și de content cu niște prieteni specialiști de la o agenție. Ideea proiectului e să strâng bani pentru/și cărți noi pentru spitalele/secțiile de copii din toată țara. Mi-aș dori ca în fiecare spital să existe 2 corpuri de bibliotecă pentru copiii bolnavi. Sper să terminăm odată cu pandemia asta, să ne învățăm odată lecțiile, și să facem ediția 22 a Copacului cu fapte bune înainte cu o săptămână de Crăciun, ca în vremurile bune, poate iese și un Caritabil Fest, poate ne reîntoarcem la viața de dinainte, poate vom fi și mai înțelepți, poată mă mai relaxez și eu, poate mă întorc în România, poate, cine știe... Știi cum se zice: Niciodată să nu spui niciodată sau Fă-ți planuri, dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă.

Aboneaza-te la newsletterul IQads cu cele mai importante articole despre comunicare, marketing si alte domenii creative:
Info


Subiecte

Sectiune



Branded


Related