[Minte & suflet] Diana Vasiliu: Peste o vreme, vom înțelege de ce a fost necesar să redevenim, un timp, barbari unii cu alții

Societatea este mai puternic polarizată ca oricând, pozițiile de tipul ”noi împotriva lor” sunt tot mai în forță asumate public, pe oricare dintre temele momentului: Covid, vaccin, guvern, mască, măsuri. Par complicați acum pașii către ceilalți, imposibile întâlnirea la mijloc, toleranța și acceptarea celui din fața noastră ca fiind diferit de noi. S-ar putea să ne ia o vreme să ne revenim, atât la nivel de societate cât și de umanitate, crede psihoterapeutul Diana Vasiliu.

"În teorie, progresul este precedat de un regres, așa încât putem fi optimiști (fie și rezervat) în ideea că poate, peste o vreme, vom înțelege de ce a fost necesar să redevenim, un timp, barbari unii cu alții. Nu doar societatea este dezbinată, au apărut fracturi în interiorul familiilor, cuplurilor. Temele sunt aceleași: pandemie, Covid, vaccin, guvern, mască, măsuri".

Diana Vasiliu a fost terapeut antifumat, specializată în metoda Allen Carr, și a deschis prima clinică antifumat din România. Acum este psiholog și psihoterapeut format în psihoterapie psihanalitică. Dicutăm cu ea despre cum arată o relație potrivită terapeut-client și aflăm, din practica sa, cum s-au schimbat comportamentele oamenilor în acești ani de pandemie.

Drumul tău către psihoterapie

La psihoterapie am ajuns tot în urma lucrului cu oamenii, din calitatea mea de terapeut antifumat, specializat în metoda Allen Carr. În 2010 am deschis prima clinică antifumat din România, care lucra în această manieră cu persoanele dependente de nicotină. Tot lucrând, săptămână de săptămână, descopeream că pentru foarte multe persoane, fumatul nu era decât vârful aisbergului, partea vizibilă a unei suferințe mult, mult mai profunde. Oamenii îmi cereau ajutorul, dar eu nu aveam nici instrumentele ca să-i ajut și nici capacitatea de a înțelege ce li se întâmpla cu adevărat în fundal, mai mult decât să-mi dau seama că multe alte lucruri erau în joc, în afara fumatului (lucruri care contribuiau la perpetuarea acestei adicții). Tot ce puteam să fac era să lucrez la eliminarea acestui simptom – fumatul.

Povestea era însă mult mai complexă adesea, fumatul și dependența propriu-zisă erau doar o mică piesă din puzzle, iar eu nu puteam să fiu de folos mai mult decât să-i orientez către psihoterapeuți. De multe ori însă, mi se spunea că doreau să lucreze cu mine, nu cu altcineva. Era firesc. Oamenii aveau deja o relație stabilită cu mine, poate chiar și un succes – reușiseră să se lase de fumat, drept care era dificil să creeze altă relație, cu altcineva, de la capăt. Așa încât, m-am apucat de cea de-a doua facultate din viața mea, Psihologia. A urmat îndeaproape și formarea în Psihoterapie Psihanalitică, pentru că am simțit că îmi poate oferi instrumentele necesare înțelegerii profunde a persoanei din fața mea. Odată intrată în formare, simțeam că în sfârșit am ce-mi trebuie ca să pot adresa și “restul aisbergului”, să am o vedere mai completă a omului care-mi cerea ajutorul. În paralel, am început și eu propria mea terapie, în aceeași orientare, deci puteam să văd „pe viu” procesul, să-l înțeleg, să-l internalizez și apoi să-l dau mai departe. Întocmai cum făcusem și cu fumatul. Fusesem eu „primul pacient”, mă ajutasem pe mine, scăpasem eu de fumat cu ajutorul lui Allen Carr și abia apoi am putut să dau mai departe această cale și altora.

Beneficiile psihoterapiei

În vasta majoritate a cazurilor, oamenii ajung la terapie în criză. Arareori se gândesc la dezvoltarea lor când lucrurile merg bine – ce-aș mai putea face eu ca să cresc? De cele mai multe ori, viața trebuie să „bubuie” ca să căutăm ajutor. Nici nu ne pricepem extraordinar de bine ca să-l cerem. Trebuie să se mai cearnă mentalitățile, spaimele de „un celălalt” care poate să ne facă rău, ca să putem merge cu bună credință, din timp, să cerem ajutor. Lucrurile se schimbă, mentalitățile evoluează din fericire, suntem pe drumul ăsta. Dar mai trebuie timp. Însă, chiar dacă ajungi la terapie într-un moment din viață în care simți că te scufunzi, că te îneci efectiv, că totul te copleșește, s-ar putea să descoperi că, odată ajuns la mal și scăpat din „naufragiu”, s-ar putea să nu te mai mulțumească simpla ta supraviețuire. Că poate vrei mai mult de la viață, decât pur și simplu să supraviețuiești, de la o zi la alta, fără să te îneci. Că poate chiar vrei să trăiești, să crești, că creezi ceva. Și acela e momentul în care începe terapia, ca instrument de maturizare psihică, de creștere, de dezvoltare.

”Beculețele roșii” ce indică nevoia de terapie

Greu de spus, pentru că fiecare avem alte repere de toleranță într-ale nevoilor sufletești. De cele mai multe ori, simptomele sunt cele care aduc oamenii în terapii, pentru că sunt foarte vizibile și încurcă viața oamenilor: adicții felurite, comportamente compulsive, repetiții înnebunitoare din care pare că nu putem ieși, atacuri de panică, insomnii, boli ale corpului etc. Alteori, singurătatea sau absența unui sens, îndeosebi atunci când viața pare a fi „bifat” tot ce trebuie, tot ce se cere în general: prosperitate financiară, un job stabil, familie, copii sănătoși etc., dar pe dinăuntru simțim un mare gol. De ce?

Alteori, degradarea rapidă a relațiilor ne poate pune pe gânduri. Nu mai vorbesc despre evenimentele traumatice efective: accidente, pierderi, moartea cuiva drag, divorțuri... chiar și dacă aparent „suntem ok”, după un astfel de eveniment ar fi de dorit să stăm de vorbă cu cineva, să nu fim singuri în acest travaliu de elaborare a traumei suferite.

Relația potrivită terapeut-client

Dacă vorbim de o psihoterapie, cred că poate începe prin a se asigura că persoana care-l îngrijește aparține unui for oficial, este arondată unei instituții de formare în psihoterapie și, poate cel mai important, a parcurs o proprie terapie, are această experiență și o înțelege, dincolo de înțelegerea rațională, cognitivă, că a trăit magnitudinea procesului și are un reper în ce privește responsabilitatea rolului de îngrijitor psihic al altei persoane. Nu e ușor lucru. Faptul că terapeutul tău are propria terapie sau dezvoltare personală făcută cu responsabilitate îl ferește într-un grad mai mare de pericolul proiecției propriilor chestiuni nerezolvate asupra ta. În funcție de orientarea în care lucrăm fiecare dintre noi, necesitatea unei terapii / unor terapii poate fi diferită. În psihoterapia psihanalitică de pildă, vorbim de ani de zile de analiză personală (psihoterapie intensivă, minim 2-3 ședințe/săptămână). Peste această fundație solidă vine învățarea academică (școli de formare, masterate, seminarii de formare continuă etc.).

Iar după toate aceste lucruri, ce țin de bucătăria internă a psihoterapeutului, ajungem și la spațiul comun al terapiei. Firește că cei doi trebuie să se simtă bine unul cu celălalt, să aibă chimie, să creeze o alianță care să poată rezista la „intemperiile” pe care o terapie le presupune. Schimbarea cere efort, creșterea vine cu frustrări, mersul înainte implică renunțare la locul pe care-l ocupăm acum, iar toate aceste lucruri vor pune piedici terapiei, oricât de plini de bune intenții și motivații pozitive om fi avut la începutul terapiei. Și atunci e foarte important ca terapeutul și clientul/pacientul să aibă o bază bună în relația lor, care să susțină tot acest proces complex.

Și tocmai pentru că scena terapeutică va deveni „laboratorul de experimente relaționale” pentru pacient, el trebuie să se simtă în siguranță să le poată derula acolo. De aceea, treaba terapeutului este să vegheze la respectarea unor limite, peste care nu se poate trece. Nu ne putem împrieteni cu cei cu care lucrăm, nu putem avea relații în afara cabinetului, însă ce putem face este să vorbim despre asta cu pacienții noștri și să-i încurajăm să exprime tot ce le trece prin cap, fără frică sau rușine, păstrând mereu limitele în minte.

Efectele pandemiei, din practică

Poate că cel mai tulburător efect este tribalizarea societății, care, fiind acum puternic polarizată, devine un mediu propice pentru manifestarea plenară a extremelor: „alb sau negru, fără nuanțe”, favorizează regresia la poziții, cum spuneam, tribale : „noi VS ei” și alimentează fantasmele primitive ale umanității: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”, „cine nu-i cu noi, e împotriva noastră”, „dușmanul dușmanului meu e prietenul meu” etc. Nu știu cât ne va lua să ne revenim din asta, la nivel de societate, de umanitate. În teorie, progresul este precedat de un regres, așa încât putem fi optimiști (fie și rezervat) în ideea că poate, peste o vreme, vom înțelege de ce a fost necesar să redevenim, un timp, barbari unii cu alții. Nu doar societatea este dezbinată, au apărut fracturi în interiorul familiilor, cuplurilor. Temele sunt aceleași: pandemie, Covid, vaccin, guvern, mască, măsuri. Și indiferent de „tribul” din care facem parte (e foarte greu să rămâi la marginea fenomenului), manifestările sunt aceleași. La fel și trăirile: frica e tot frică, indiferent că ți-e frică de Covid sau de vaccin, angoasa e aceeași. Diferă doar „ambalajul”. Asta e paradoxal: pe cât de multe ne separă, pe atât de multe ne sunt comune. Poate dacă am face câțiva pași către „Ceilalți”, ne-am putea întâlni din nou la mijloc, regăsind un spațiu al toleranței și al acceptării diferitului. Momentan pare că e complicat...

Cum s-au schimbat comportamentele oamenilor

Nivelul general de anxietate a crescut. Vârful a fost în perioada de carantină, când însăși viața a fost puternic amenințată, apoi traiul efectiv, pe măsură ce lunile treceau și oamenii începeau să se confrunte cu nesiguranța zilei de mâine și nu în ultimul rând, pierderea stilului de viață cu care eram cu toții obișnuiți ne-a creat tot felul de trăiri, unele mai tolerabile, altele mai puțin tolerabile. De unde și gradul de reactivitate crescut. Pentru unii oameni, grijile sunt de ordin imediat: o să am ce munci în lunile care vin? Ce fac cu copiii? Îi las la grădiniță? Am soluții dacă iar se închid toate? Griji foarte concrete, care ocupă mult spațiu în ședința de terapie și care se cer adresate ACUM.

Cu toate astea, am observat în acest an și jumătate, că toate aceste griji din sfera concretului se pot depăși, dacă oamenii sunt ajutați și sprijiniți în a-și folosi și descoperi tot felul de resurse pe care le posedă. Am pacienți care și-au diversificat mult portofoliul de activități remunerabile. Le-au venit tot felul de idei. Au devenit mai creativi (sau poate erau și înainte, dar habar n-aveau cât de creativi sunt, de fapt). Oameni care s-au reconectat cu persoane înstrăinate. Online-ul, deși vine cu păcatele lui, a facilitat mult progres în acest an, pentru cei care au putut să-l utilizeze. Și cu această ocazie am înțeles din nou că până la urmă, indiferent de crizele traversate în exterior, lumea internă a fiecăruia face diferența: ea poate să pună și mai multe piedici sau dimpotrivă, poate să scoată la bătaie toate resursele, astfel încât omul să treacă această criză cu bine.

Grija față de sănătatea mintală

Cred că ajută enorm faptul că se vorbește tot mai mult în spațiul public despre aceste lucruri: sănătatea mintală, terapia, psihologul, diferența între psiholog și psihiatru etc. Ajută mult orice precizare despre importanța lumii emoționale, de la banalele anunțuri de la tv, de tipul „Pentru sănătatea dvs...”, până la talkshow-uri, emisiuni, articole, totul ajută la educarea publicului. În marile orașe, mersul la terapie este deja normalizat, nu mai este însoțit de rușine, ceea ce e un mare progres. Sigur, mai e mult până departe, însă lucrurile se schimbă. Și dacă nu le urnim noi suficient, vin generațiile următoare peste noi, care ne împing de la spate: „Hai, mamă, hai, tată, ce faci? Mai stai mult așa?” Vine copilul de la grădiniță sau de la școală, de la ora de dezvoltare personală și te întreabă: „De ce ești trist?” sau „Astăzi am fost furios. Am făcut cum faci tu.” Și pac, vrei nu vrei, ți-a pus oglinda în față. Sigur, poți fugi de asta, te poți ascunde, dar vine decontul la un moment dat. Așa că mai bine îndrăznește să te iei în grijă. O să vezi diferența.

Stresul, un cuvânt uzat al vremurilor moderne

Eu încerc cât pot de mult să-i fac pe oamenii cu care lucrez să rafineze cuvintele pe care le folosesc. „Sunt stresat” – ce înseamnă, pentru tine, „stresat”? Ce simți? Cum simți? Ce înseamnă pentru tine că simți asta? Ca apoi să vedem ce reprezintă acele lucruri. Urmare a faptului că lumea psy a ajuns în spațiul public, vedem cum anumiți termeni au ajuns și ei să fie hiper-utilizați.

„Astăzi sunt cam deprimat” – ce înseamnă „deprimat”? „M-am traumatizat la ședința aia” – ok, cum anume a fost „trauma” suferită, ce a fost copleșitor pentru tine acolo? Etc.

Sau: „M-am simțit ciudat.” - ce este acest „ciudat”? Spune-mi mai multe. Pentru mine poate înseamnă ceva diferit, față de ce înseamnă acest cuvânt pentru tine. Explică-mi. Arată-mi lumea prin ochii tăi.

Cuvintele ne eliberează, dar cuvintele ne și ascund. Și nu le folosim întâmplător. E adevărat că nici nu știm să diferențiem foarte bine între emoții, sentimente, trăiri. Și asta învățăm în terapie. Poate că e o latură educativă a procesului, de acord. Dar nici când cuvintele sunt, să zicem, folosite „greșit”, nu e întâmplător. Și acel „ciudat” are un sens. La fel și genericul „stres”.

Recomandări pentru menținerea echilibrului emoțional și psihic

Le recomand pacienților mei să-și hrănească forța vitală. Curiozitatea, creativitatea, plăcerea, iubirea, senzualitatea, sexualitatea etc., sunt căi prin care alimentăm vitalitatea noastră. În paralel, adresăm toate acele lucruri care consumă forțele vitale – angoase, conflicte interioare etc., nu le lăsăm să fermenteze și să epuizeze energia psihică, astfel încât să ne putem păstra echilibrul.

Activi online fără consecințe prea mari asupra sănătății mintale

Cred că e foarte important să ne putem proteja noi înșine de asaltul proiectiv care are loc în social media. Pentru asta, avem nevoie de o distanță, să păstrăm o rezervă sănătoasă față de ce primim de-acolo și de ce nu, să încercăm să nu luăm totul personal. Precum ați spus, newsfeedul este o piață publică, un târg cu de toate. De la lucruri valoroase, până la roșii stricate. De noi depinde ce „cumpărăm”. E bine să fim conștienți că algoritmii ne izolează în acele faimoase bule, unde e tare confortabil să stai, toată lumea îți seamănă, nu e nicio diferențiere, motiv pentru care în momentul în care ai ieșit din bulă, riști să suferi un șoc! Contactul cu realitatea este însă necesar. Altminteri sfârșim în delir. Și nu, delirul „nostru” nu este cu nimic mai bun decât delirul „lor”. Apropo de perspectivele tribale despre care vorbeam anterior...

Influența rețelelor de socializare asupra adulților și copiilor

După părerea mea, rețelele sociale sunt o resursă. Ca orice pe lumea asta, ea se poate folosi în mod constructiv, sau distructiv. Ca să știi unde se oprește partea constructivă și unde începe distrugerea, e necesar să fii prieten cu limitele. Să poți spune: STOP. Simt că încep să alunec pe tobogan, încep să pierd controlul, hai să limitez chestia asta. Poate îmi dezinstalez aplicația pe mobil, poate găsesc un alt mod de a limita accesul, în tot cazul, găsirea unei bune distanțe și folosirea social media ca o resursă, nu un prieten, nu un partener, cred că ar putea fi de folos. Cu copiii e mai complicat. Prin definiție, vârsta infantilă este o vârstă la care limitele se instalează cu dificultate. Nici adolescența nu e mai simplă. Neurocercetătorii pot explica foarte bine modul în care creierul unui adolescent nu se împacă prea bine cu ideea de limită. De aceea, părinții trebuie să fie atenți la aceste aspecte. Nu militez pentru interdicții, ci pentru mult vorbit împreună despre social media.

Relevanța prezenței online a unui psihoterapeut

Depinde de terapeut. Sunt oameni foarte prietenoși cu mediul online, cu expunerea, sunt vectori de informație și deopotrivă sunt terapeuți despre care nu găsești nimic pe net, cu excepția numelui listat la Colegiul Psihologilor. Sunt discreți, nu le place să se expună, au principii de lucru care sunt în contradicție cu tot ce înseamnă social media etc. Ambele variante au avantaje și dezavantaje. Însă, referitor la întrebare, după părerea mea, este necesar ca terapeuții din prima categorie să facă și această muncă, de a transmite informații către publicul larg, educându-l în spiritul autocunoașterii. Mai ales într-o țară unde până de curând, ideea de psiholog era privită cu multă neîncredere, terapia aducea cu sine un stigmat și unde încă se petrec aceste lucruri, cred că e important să depunem toate eforturile pentru a deschide perspectivele oamenilor. Mulți dintre cei care mă urmăresc au ajuns în terapii și au profitat de pe urma terapiilor lor datorită faptului că am vorbit foarte deschis despre aceste subiecte, am vorbit despre mine ca pacient și apoi din perspectiva de terapeut, am făcut recomandări, am pus umărul la normalizarea ideii de terapie. Cât am putut eu, în colțișorul meu de Facebook. Mă simt prea lentă pentru TikTok, dar sper că și acolo se găsesc oameni care să le vorbească tinerilor despre sănătatea mintală. Oriunde. Ne purtăm cu noi mințile peste tot, nu? Și offline, și online.

Strategia ta de comunicare online

Mi-ar plăcea să spun că am o „strategie”, dar adevărul e că nu o am. Postez când pot, când simt că am ceva de împărtășit, distribui informații relevante domeniului, informații despre evenimente și cam atât. Am rămas fidelă Facebookului, care m-a ajutat extrem de mult și pentru care am o mare recunoștință – demersul meu antreprenorial pornit în 2010, clinica antifumat, nu știu cât ar fi fost unul reușit fără existența acestei platforme. Cât despre altele, vorba ceea, sunt prea bătrână pentru Instagram, iar pentru TikTok și ce-o mai veni după, lăsăm loc generațiilor următoare. Am mai învățat și eu, în timp, să operez cu limitele în online și, dacă la început, în 2008-2009, Facebook era pentru mine ca un teren de joacă, de glumit cu prietenii, acest spațiu a crescut și mi-am dat seama că nu, nu mai e un loc de joacă, cu Farmville și filmulețe cu pisici (ce vremuri!), ci a devenit ceva mult mai complex, unde e bine să te mai și protejezi, să mai și taci, să mai iei și distanță..., ca să-ți păstrezi sănătatea, ați ghicit, psihică.

Lipsurile României la capitolul sănătate mintală

Aș zice că sănătatea mintală este crucială pentru progresul unei societăți. Cu cât suntem mai puțin maturi psihic, cu atât vom fi mai predispuși la a ocupa o poziție de copil în raport cu lumea, veșnic într-o așteptare de a ni se da și de a ni se face, cu un grad scăzut de responsabilitate pentru propriile acțiuni, veșnic în căutare de o „mamă bună” și un „tată puternic”, părinți perfecți și ireproșabili, seduși o dată la 4-5 ani de oameni așa zis providențiali, dar care inevitabil deziluzionează, frângând speranțe și așteptări, iar noi sfârșim fugind bezmetic în brațele unor narcisici seducători sau încrezându-ne în veritabili psihopați, pe care-i așezăm la cârmă. Compulsia la repetiție își face treaba și la nivel de societate, în ansamblu, ciclul repetându-se iar și iar: apariția unui personaj aparent providențial – idealizare – dezamăgire – devalorizare – dispreț – resemnare – apariția altui personaj pe scenă – idealizare – dezamăgire... și tot așa.

Însă cu cât suntem mai maturi psihic (cât mai mulți dintre noi), cu atât poziționarea față de comunitatea din care facem parte și față de țară și conducătorii ei, în sens larg, va fi una mai echilibrată, cu așteptări mai bine dozate (nicidecum în sensul resemnării) și cu ceva mai multă responsabilitate pentru proverbiala „pătrățică proprie”.

Cuvântul anului 2021 pentru tine

Nu e un cuvânt, e o idee: „intersecția mulțimilor”. Sper tare mult să o putem regăsi.