Nu putem împiedica existența polarizării sociale. Marile teme ale lumii moderne ne învrăjbesc între noi, iar rețelele sociale amplifică orice conflict. În fața acestei realități sociale contemporane, putem sprijini democrația, în comunitățile în care activăm și pe platformele de social media, acceptându-i în primul rând imperfecțiunea. Uneori, democrația găzduiește și vederi extremiste, crede jurnalistul Vlad Stoicescu.
Despre învrăjbirea dintre noi, Vlad mai zice:
"O oblojim și o lăsăm să treacă. Dacă nu trece, am sfeclit-o. Poate pare o vedere fatalistă, dar nu e. E una realistă. Nu putem face bine omenirea. Dar am face bine să nu mai contribuim și noi la otrăvirea spațiului public. Nu e obligatoriu să fim într-o tabără de luptă".
Vobim în continuare cu jurnalistul Vlad Stoicescu despre provocările lumii noastre, despre cum ne putem informa cât mai bine și de unde ar putea veni salvarea României. În niciun caz de la un salvator apărut de nicăieri, crede Vlad.
Etape transformatoare prin care ai trecut ca jurnalist
Într-o zi de la finalul lui ianuarie 2008 am mers la Scornicești pentru prima documentare pe teren din viața mea. Eram trimiși, eu și alți colegi, să scriem despre starea de spirit din localitate exact în ziua în care se împlineau nu-știu-câți ani de la nașterea celui mai cunoscut fiu al orașului, nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu. De scris, am scris. Articolul a apărut în ziarul Evenimentul zilei, care chiar era ziar pe atunci – nu neapărat în sensul că publica pe hârtie, cât în acela că avea o echipă senzațională de jurnaliști și își cultiva fără ifose meseria.
Aș vrea să știe lumea despre mine că am plecat de la Evenimentul zilei când a încetat să mai fie ziar, orfan și de jurnaliști, și de meserie. Și că am fondat una dintre primele publicatii independente din România, Dela0. Au trecut ani de-atunci, și am mai pus umărul la câteva întreprinderi de presă – Să fie lumină sau Judecata de Acum.
Sunt multe momentele transformatoare prin care poate trece un jurnalist care face mult teren. Lumea e surprinzătoare când o iei la picior. Și adesea intrigantă când îi bați la poartă. M-au impresionat în mod profund câteva întâlniri de documentare cu supraviețuitori ai Holocaustului din România. Am văzut că poate exista ceva oribil, dar totodată și ceva sublim în om. Știu că sună ezoteric, aproape georgescian – dar citiți Supraviețuitorii și veți înțelege. În volum am reunit textele publicate atunci, în 2009, despre acești câțiva evrei români care au ieșit în viață din lagăre sau din trenuri ale morții.
Să tot fie o viață de când i-am întâlnit. Una de câine, vreo 16 ani. S-au întâmplat multe între timp. Am documentat o serie de presă care a determinat trimiterea în judecată pentru viol a unui episcop BOR. Am editat o serie de presă care a forțat schimbarea felului în care sunt instrumentate judiciar infracțiunile sexuale comise împotriva copiilor. Am făcut câte ceva, probabil puțin. E treaba publicului dacă e sau nu degeaba. Eu pot doar să le amintesc oamenilor că democrația, în măsura în care și-o doresc prin preajmă, nu poate trăi fără presă.
Cum ai descrie vremurile pe care le trăim acum
Mai toate vremurile sunt interesante. Crize politice au fost dintotdeauna. Dezastre economice majore am mai văzut. Oameni în stradă, la fel. Manipularea a fost prezentă mereu. Iar nouă, românilor, extremismul ne-a mai bătut la ușă și prin 2000, când Vadim a ajuns în finala prezidențială.
N-am neapărat o vedere inflamată despre multele lucruri care se întâmplă în prezent. Cred că sunt convulsii de la epocă la epocă. Riscăm în orice moment căderea din democrație – dar nu am mai riscat asta și în trecut?
Admit fără rezerve că jurnalistul nu le știe și nu le înțelege pe toate. Eu îmi declar incompentența în chestiuni precum AI. Dar vă pot spune câteva lucruri despre starea democrației noastre.
Cele mai mari provocări ale lumii noastre
Cea mai mare provocare contemporană este naufragiul american în Trumpism. Asta impulsionează toate mini-trumpismele locale, implicit și cele din România. Cu ele nu putem face prea multe. Dar cred că putem face ceva cu noi, cu locurile de lângă noi. Democrația moare definitiv când toată lumea își pierde speranța că democrația mai poate fi bună la ceva. Până la urmă, democrația l-a readus pe Trump la Casa Albă, nu?
Dar tot democrația e sistemul acela care ne dă șansa să limităm puterea de orice fel, politică sau economică. În democrație se poate organiza legal o rezistență, nu?
Ce ne ajută să navigăm prezentul
Empatia. Poate sună ciudat, dar cred că moderația vine și din capacitatea de a te pune în locul celuilalt. Vremurile incerte sunt în general însoțite de schisme majore în societate – și asta vedem și în prezent. Nu e ușor să te păstrezi limpede în vremuri de război civil. Dar îți dă o perspectivă mai bună înțelegerea nuanțată a realității.
Și eu mă simt uneori pierdut în hățișul de fapte și oameni. Îmi iau măcar două ore pe zi să nu mai fiu atent la ce se întâmplă. Citesc zilele acestea o istorie alternativă a DDR. Katja Hoyer, Beyond the wall. Să fi fost cetățean al Germaniei comuniste…
Abilități și aptitudini de ajutor în verificarea informațiilor
Aparatul critic e cel mai important. Mai exact, capacitatea de a discerne, inclusiv prin a testa credibilitatea informațiilor primite. Cine îmi furnizează aceste informații? Care e genul mediatic în care mi le furnizează? E o investigație cu probatoriu documentar sau o însăilare de cuvinte fără nicio dovadă?
Cred că văzutul, auzitul și cititul fac bine la om. Printre altele, și presa stimulează aceste simțuri. Sarcina voastră e să căutați mai mulți furnizori de presă cinstită.
Sigur că doar cu un om informat nu se combate automat extremismul. Omul informat mai trebuie să și acționeze. Oricine poate trimite o solicitare de acces la informații publice. Oricine poate face voluntariat. Oricine se poate înscrie într-un ONG. Oricine poate intra într-un partid. Depinde de interesele și abilitățile fiecăruia.
Credit foto: Andrei Pungovschi
Importanța informării. Cum ne alegem sursele
Informarea a fost mereu importantă. Dacă ar fi știut toți să citească în secolul XV… Informarea corectă e îngreunată însă în prezent de multitudinea de publisheri. Aproape orice poate fi luat drept sursă de informare, pentru că mulți nu știu să filtreze.
Prima condiție a uitatului e să avem la ce să ne uităm. Sunt multe surse de informare în România care nu ne dau această șansă. Nu aflăm prea multe despre redacție, nu știm cine deține publicația. Hai să zicem că ăsta e un red flag.
Calitatea documentării e de asemenea un criteriu important. Admit că pentru așa ceva îți trebuie și un pic de exercițiu. Dacă n-ai mai văzut niciodată un repoortaj, e greu de crezut că poți cântări calitatea documentară. Dar pe măsură ce consumi presă capabilă să-ți probeze faptele relatate, începi să dezvolți și abilitatea de a tria.
Poate e defect profesional, dar eu aș urmări în continuare și câteva surse “rele”. Cred că e important să vedem cum se produce și reproduce manipularea.
Al treilea criteriu de selecție ar fi pentru mine, mai ales în cazul formatorilor de opinie, calitatea persoanei care îmi decodifică realitatea. Cine e? Ce a mai făcut? A ocupat vreodată vreo poziție politică sau publică? Cu cine s-a asociat? Se pot pune multe întrebări, în măsura în care ne asumăm și efortul să căutăm răspunsurile.
Fascinația românilor pentru personajele extremiste
Nu cred că e o fascinație românească, ci e peste tot în lume produsul unor împrejurări particulare, în care tot mai mulți cetățeni resimt diferite forme de nedreptate și caută soluții radicale, în bună măsură și pentru că au răbdat suficient.
Românii nu sunt o specie aparte, cad pradă și ei acelorași impulsuri. Noi am mai avut dictaturi, ba chiar de toate felurile, fasciste și comuniste. Nu cred neapărat că ne pregătim acum pentru o dictatură în România. Democrația găzduiește și vederi extremiste, cât timp acestea nu aspiră să rescrie ordinea constituțională. Problema e cum educăm suficient de mulți cetățeni, astfel încât să contrabalansăm greutatea vederilor extremiste din societate.
Apărarea democrației
Pentru mine, un fel de a apăra democrația este jurnalismul, prin Dela0 și proiectele adiacente în care suntem implicați – Să fie lumină și Judecata de Acum. Cred că fiecare poate pune o cărămidă, donând de pildă unei organizații media independente.
Ce facem cu învrăjbirea dintre noi
O oblojim și o lăsăm să treacă. Dacă nu trece, am sfeclit-o. Poate pare o vedere fatalistă, dar nu e. E una realistă. Nu putem face bine omenirea. Dar am face bine să nu mai contribuim și noi la otrăvirea spațiului public. Nu e obligatoriu să fim într-o tabără de luptă.
Pe de altă parte, nici nu putem împiedica polarizarea cu totul. Ea e o realitate a lumii contemporane, făcută și mai vizibilă de expansiunea rețelelor sociale. Putem spera la un viitor mai așezat, mai plictisitor, mai lipsit de spasme. Dar putem pune și umărul la treabă, ajutând democrația asta imperfectă să mai reziste.
Dacă n-o mai rezista, ne putem mângâia măcar la gândul că am încercat să facem ceva.
Gândirea critică. Cum ne-o formăm?
Citind. Văzând. Ascultând. Recitind. Revăzând. Ascultând din nou.
Dar nu pe Tiktok.
Detaliile pe care le urmărești când te documentezi pe un subiect
Mă uit la bani, ei ne oferă în cele mai multe cazuri radiografia corectă. Follow the money. Poate e o declarație de avere. Poate e un detaliu în CV. Poate e o suspiciune rezonabilă. Cum să coste 0 lei campania unui candidat care ajunge la un nivel colosal de popularitate pe Tiktok?
Dacă banii sunt anapoda, totul e anapoda. Asta e simplu de înțeles pentru oricine câștigă un ban cinstit.
Mă mai uit la istoric. Cum s-a ajuns într-o anumită împrejurare. Ce a determinat un curs al lucrurilor. Ce e în trecutul unui om politic, mai ales în cel al unui aventurier politic venit de nicăieri.
Și mă mai uit la anturaj, cum se spune pe stradă. Sunt tot felul de însoțiri în viață. Pe multe le putem tolera. Pe altele le găsim intolerabile. Eu, de pildă, nu aș putea accepta mai nimic din oferta politică a unui om care își trimite copiii într-o tabără legionară.
Cum îți cultivi reziliența
Nu am altă opțiune. Jurnalismul îți cere asta din prima zi. De cele mai multe ori vezi răul din oameni, suferința, nedreptatea. Dar trebuie să mergi mai departe, către următorul subiect, iar și iar.
Ce te ține într-o zonă în care există și optimism
Pasiunea pentru jurnalism. Asta neînsemnând că sunt neapărat optimist. Dar te învigorează când publici ceva, sau când pui pe piață un produs media care servește interesul public.
De unde ar putea veni salvarea României
Nu de la un salvator. Mai degrabă de la câțiva dintre noi. Ideal, de la fiecare dintre noi.
Nu știu dacă nu cumva impasul din capul nostru e mai mare decât în realitate. Treaba mea nu e să măsor obsesiv impasul. Treaba mea e să documentez și public fapte de interes public. Cred că merită. 150 de ani de democrație au arătat că nu se poate aspira la libertate și egalitate fără presă independentă.
Kit-uri de supraviețuire - cărți, podcasturi, surse de informare
Am recitit recent o monografie de referință a fascismului românesc interbelic, realizată de germanul Armin Heinen la începutul anilor 1980. A fost primul studiu de amploare care a demonstrat că Legiunea și încarnările sale ulterioare au fost expresii locale ale fascismului. Violența ritualică, mesianismul și radicalismul anti-democratic au fost în miezul legionarismului – iar succesul (inclusiv electoral) al extremei drepte în România anilor 1930 nu poate fi înțeles fără fundalul social, politic și cultural al perioadei.
Când un prezidențiabil de astăzi spune despre legionarism că a fost cea mai puternică expresie de sănătate și voință a poporului român, societatea nu se poate apăra decât prin cunoaștere. Faptele Legiunii nu lasă loc de interpretare: adepții săi găseau rezonabil asasinatul politic și credeau că democrația e străină de sufletul românesc.
Noi trecem printr-un sistem de educație care ne expune sistematic la dezinformare. Elevii români învață în școli, la orele de istorie, că liderii fasciști din România interbelică erau oameni de onoare, iar naufragiul în genocid și Holocaust a fost determinat exclusiv de Germania nazistă. Școala noastră nu ne spune mai nimic despre contribuția majoră la genocid a regimului Ion Antonescu. Toată lumea știe despre Auschwitz, nu însă și despre Vapniarka, un lagăr administrat de români în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Jurnalul de ghetou al lui Miriam Korber Bercovici, republicat acum mai puțin de un deceniu, e o fereastră spre acest adevăr.
Iar în epoca post-adevăr avem nevoie de adevăr mai mult ca oricând. Despre asta este vorba. Nu vreau să fac liste, inerent subiective. Se găsesc astfel de inventare online ale surselor de informare, de pildă aici. Cred că e important să supraviețuim cu ajutorul lor, dar e important să le și ajutăm să supraviețuiască. Minciuna, propaganda, manipularea au mulți finanțatori, au structură și organizare sistematică. E o iluzie că împotriva lor se poate supraviețui pe cont propriu.