Spectacolul Nicio pastilă magică / No Magic Pill este parte a primului proiect autohton de teatru dedicat persoanelor cu dizabilității motorii, „Prețul vieții”, și va avea avanpremiera pe 1 iulie, de la ora 18:30, la Sala Media a Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, în prezența dramaturgului irlandez Christian O’Reilly.
Inspirat dintr-o poveste reală, cea a lui Martin Naughton, cunoscut în Irlanda pentru demersurile sale neobosite în slujba incluziunii sociale, spectacolul aduce pe scenă istoria emoționantă a unor oameni cu dizabilități motorii, care luptă cu curaj pentru a-și păstra demnitatea și independența.
Am povestit direct cu regizorul Laurențiu Rusescu despre provocările unui astfel de proiect, despre complexitatea realizării unui spectacol cu distribuție mixtă și nevoile pe care le impune o astfel de inițiativă, precum și despre relevanța teatrului în era digitală.
"Procesul de casting a fost dificil, dar nu se putea altfel. A trebuit să aleg cu mare grijă, nu doar artistic, ci și uman. La actorii amatori, nu am căutat „tehnică”, ci dorință autentică de a fi pe scenă, disponibilitate, curaj și sinceritate emoțională", spune Laurențiu.
Regizor român cu o carieră diversificată în televiziune, film și teatru, Laurențiu este cunoscut pentru spectacolele sale de teatru și proiectele inovatoare, precum Callas – Pellea un proiect la intersecția operei cu teatrul, și piesa Exit, care abordează violența de gen. A regizat Băieți buni, serial de acțiune difuzat pe PRO TV, și a fost scenarist la Hackerville.
Cât de necesar este un astfel de demers în România
Nimic nu e „necesar” în artă. Obligatoriu e să respiri, să mănânci, să bei apă. Cât despre necesitatea acestui demers… poate că pur și simplu i-a venit timpul. Poate că s-au aliniat niște oportunități. Prețul Vieții este primul proiect din România care propune montarea unui text scris pentru persoane cu dizabilități motorii și jucat de ele, alături de actori profesioniști.
N-aș fi vrut neapărat să fim primii, dar mă bucur că am avut curajul să facem acest pas. Sper că, măcar puțin, vom schimba felul în care îi vedem pe cei pe care, de multe ori, preferăm să-i ignorăm. De aceea vă invit să vedeți spectacolul – iar prețul stabilit de TNB de 20 ron, este mai mult decât modic.
Situația accesibilizării în teatrele din România în ceea ce privește persoanele cu deficiențe motorii
În București, situația este foarte proastă – dar nu neapărat din rea-voință. Multe teatre funcționează în clădiri vechi, monumente istorice, unde nici proiectul inițial, nici structura clădirii nu permit adaptări pentru accesibilitate. Nu s-a rezolvat problema seismică, darămite asta.
Noi am fost norocoși să primim sprijinul TNB, care ne-a oferit Sala Media – perfectă pentru ce aveam nevoie. Este la parter, are acces direct din parcare și toalete adaptate atât pentru public, cât și pentru actori. Unul dintre lucrurile la care am ținut a fost ca spectatorii în scaun rulant să nu fie așezați „la margine”, înșirați pe lângă perete. La spectacolul nostru, au spațiu dedicat chiar în fața gradenei – practic, în primul rând.
Adaptarea textului pentru publicul românesc
Am avut o tentativă de adaptare, dar modificările ar fi fost minime – schimbarea unor nume sau referințe instituționale. Până la urmă, am păstrat textul original. Problemele sunt universale, iar autenticitatea poveștii e suficient de puternică pentru a rezona și la noi.
Cât de mult contează adaptarea locală a unui text internațional?
E un conflict inevitabil: autorii vor ca textele lor să rămână intacte, regizorii vor să le apropie de publicul propriu. Iar în această dispută autorii au un avantaj: îți pot refuza licența și e game over.
Am trecut prin asta. O autoare din Statele Unite a fost dezinformată de o traducătoare din România care a prezentat versiunea mea distorsionat, și am pierdut drepturile. Așa că mulți modifică textele fără să spună, eu am ales să fiu onest… și am pierdut. Dar prefer să joc cu cărțile pe față.
Distribuția
Procesul de casting a fost dificil, dar nu se putea altfel. A trebuit să aleg cu mare grijă, nu doar artistic, ci și uman. La actorii amatori, nu am căutat „tehnică”, ci dorință autentică de a fi pe scenă, disponibilitate, curaj și sinceritate emoțională. Cunosc poveștile fiecăruia dintre ei, și sunt impresionat de determinarea și energia cu care au ales să se implice într-un proiect care cere un tip de efort cu care nu sunt obișnuiți. Iar eu nu i-am tratat, din respect în primul rând, diferit față de actorii profesioniști.
Cum și-au asumat personajele
Surprinzător de ușor – pentru că experiența personajelor este, în mare parte, și experiența lor. N-a fost nevoie de „documentare”, ci de încredere. Am lucrat mult la depășirea tracului și a ideii că trebuie „să facă ceva anume”. Le-am spus că vreau să fie ei înșiși, cu reacțiile lor sincere în fața situațiilor dramatice.
Am încercat să le arăt că sinceritatea, în acest context, e o formă de artă – pentru că arta nu e emoție haotică, ci emoție așezată pe niște structuri invizibile, care în cazul teatrului este textul dramatic. Iar rezultatul e un spectacol sincer și plin de emoție. Un spectacol în care uiți, din prima clipă, că ceea ce vezi este doar… un spectacol.
Colaborarea cu Mihaela Velicu și Florin Aioane
În cazul actorilor profesioniști, lucrurile au fost mai simple, dar nu mai puțin exigente. Am căutat versatilitate, empatie și capacitatea de a lucra cu generozitate. Mihaela și Florin nu doar că au îndeplinit aceste criterii – le-au depășit. Sunt prezențe luminoase, care dau spectacolului acel contrapunct esențial. Cred mult în contrapuncul dramatic în mixul de drama și comedie iar ei tocmai asta fac, aduc un pic de zâmbet în această poveste care poate deveni apăsătoare.
Pe Florin îl știam din Medea Boys – și m-a impresionat tocmai lumina pe care o emană. Pe Mihaela o urmăresc de mult – suntem amândoi din Constanța, iar eu am această „slăbiciune” pentru actorii de acasă. Mi-ar plăcea enorm să facem un proiect acolo cu actrițele constănțene care lucrează la București și pe care le admir – Mihaela, Antoaneta Cojocaru, Andreea Grămoșteanu, Cosmina Olariu, Aylin Cadîr, ca să numesc doar câteva. Am avut o tentativă, dar nu s-a concretizat… încă. Visul rămâne.
Decorul
Cu Andreea lucrez foarte bine – comunicarea e fluidă, ideile circulă ușor între noi. Dar miza acestui decor nu a fost estetica, ci siguranța. Când Alex Tache mi-a spus: „Scaunul meu are 160 kg și dacă mă răstorn, mă omoară”, am înțeles imediat dimensiunea problemei. Înmulțiți cu cinci și veți înțelege ce greutate trebuia să suporte decorul. Am construit o platformă accesibilizata din trei puncte, pe pante certificate de o firmă specializată. Decorul pare simplu, dar sub simplitate se ascunde o muncă minuțioasă pentru a-l face sigur și rezistent. Andreea a fost esențială pentru că mi-a dat liniștea că acest spectacol va fi ținut minte ca primul cu actori cu dizabilități motorii, nu ca unul cu un accident major pe scenă.
Ce urmează
Să folosesc o expresie din fotbal: „mă concentrez doar pe meciul următor”. Care în cazul meu e spectacolul ți premiera de pe 1 iulie. Sigur că mi-aș dori ca drumul acestui spectacol să nu se oprească aici. Dar prima preocupare este să avem un spectacol emoționant, puternic, care să merite să fie văzut. După aceea, vom discuta cu TNB despre păstrarea lui în repertoriu. În alt spațiu din București va fi dificil, din cauza condițiilor tehnice specifice. Dar să avem mai întâi un succes real cu aceste șase reprezentații și apoi… vedem.
Cine ar trebui să fie în sală
În primul rând, publicul țintă – persoanele cu dizabilități, cei care își văd prietenii pe scenă, cei care se gândesc poate la o carieră artistică. Apoi, decidenții din teatre – să vadă că se poate.
Și, desigur, publicul larg. Nu e un spectacol de nișă pentru că are ritm, emoție, umor, imagine, tot ce presupune un act teatral autentic. Chiar dacă o parte dintre actori sunt amatori, produsul final nu este unul „amatoricesc”, ci un spectacol adevărat, lucrat cu toată seriozitatea.
Cum reușește teatrul, în epoca digitală, să aducă oameni în sală?
Teatrul va exista cât vor exista oameni vii care emoționează alți oameni vii. Până când nu se va inventa un robot cu magnetism uman – capabil să te țină atent fără să facă nimic – teatrul va continua. Nici o mie de clipuri pe TikTok nu pot egala forța unei persoane care rostește un monolog puternic, cu ochii în ochii tăi. Căreia ii simți cele mai mici respirații căreia îi vezi cum i se schimbă culoarea pielii în urma efortului sau i se umplu ochii de lacrimi. Dar poate că, într-o zi, lumea virtuală va atinge acel nivel. Dar nu cred că noi vom apuca să-l vedem. Sau… cine știe?
