Istoria ne-a demonstrat că se poate repeta oricând, spun Sandra Cristu și Smaranda Pasnicu, care fac parte din echipa proiectului Muzeul Memoriei. Muzeul Memoriei este un muzeu special, care se construiește din amintiri și merge cu atenție și sensibilitate în urmă, printre imagini, documente de arhivă și povești personale, pentru a păstra istoria colectivă în forma unei țesături sociale, creată de oamenii obișnuiți.
Un proiect special în cadrul Muzeului Memoriei este documentarul „România în ’89: O poveste personală, despre frică și speranță dinaintea Revoluției”, parte din cercetarea „Adolescent în comunism: finalul anilor ‘80 și Revoluția”.
Materialul video spune povestea lui Alex Petre, care a filmat cu o cameră ascunsă frânturi din Bucureștiul anului 1989, la încurajările unui jurnalist britanic pe care îl cunoscuse în același an, la Mamaia. Pe lângă aceste imagini, documentarul include și părți dintr-un interviu secret, realizat de același jurnalist, Peter Bass, în care Alex Petre și Tania Mag vorbesc deschis despre realitățile cotidiene: frigul, lipsa alimentelor, cozile nesfârșite, lipsa medicamentelor și presiunea constantă de a trăi într-un sistem opresiv.
Documentarul este însoțit de o expoziție digitală cu povești de la finalul anilor ’80 care arată cum au trăit, cum au sperat și cum au luptat adolescenți obișnuiți în acele vremuri.
Povestim cu Sandra și Smaranda în continuare despre trecut, istorie, nostalgia comunistă și munca lor în încercarea de a recupera istoria prin Muzeul Memoriei, sensibilitățile care intervin în acest proces ambițios.
Cum ați aflat povestea familiei Petre
Smaranda: Fiind prieteni de familie, cunoșteam povestea lui Alex Petre de mulți ani și dorința lui ca filmul să fie scos de la naftalină în scop educațional, pentru că, în afară de momentul în care a fost difuzat în ‘89 la televiziunea britanică, nu a mai fost văzut de nimeni din afara cercului lor intim.
Important de menționat aici ar fi că filmul în sine a declanșat multe evenimente care le-au schimbat viața lui Alex și Taniei, care aveau la vremea aceea doi copii mici. Deși regimul a căzut la puțin timp după imaginile pe care le puteți vedea în documentar, realitatea este că schimbările nu s-au produs peste noapte, iar Alex a fost persecutat la birou, după ce s-a aflat de existența interviului.
Vedeți, Alex a fost întotdeauna un spirit liber, care nu și-a cenzurat niciodată gândurile sau valorile și nu i-a fost niciodată frică să spună exact ce gândește. În urma acestor persecuții, mai voalate sau nu, s-a văzut nevoit să îi ceară ajutorul lui Peter Bass, jurnalistul britanic în fața căruia își asumase că va spune adevărul despre Ceaușescu și clica lui, indiferent de cost. Peter l-a ajutat să întocmească toate actele și să se mute, într-un final, în UK, unde Tania și Alex au trăit o parte din viață împreună, până la divorțul lor.
Ideea de a realiza un documentar
Smaranda: Știam încă de la începutul proiectului „Adolescent în comunism”, din 2023, că îl vom include în expoziția digitală, ca mărturie integrantă din ultimul capitol. A trebuit doar să ajungem la momentul istoric potrivit. A fost un proces lung, planificat încă din 2022, când a încolțit ideea acestui proiect în trei acte.
Ar fi impropriu să spunem că am realizat un documentar, cât mai degrabă că am editat un material deja existent, plasându-l într-un context istoric din expoziția digitală.
De la idee la realizare
Smaranda: Orice proiect Muzeul Memoriei începe cu multă planificare, pe care o facem cu minim 6 luni înainte să aplicăm pentru finanțare. De la conceptul expoziției, la asigurarea că avem întotdeauna o echipă capabilă să ducă proiectul, pe lângă echipa-nucleu, până la căutarea efectivă de parteneri și surse credibile pentru materialele care vor ajunge în expoziția finală. După ce avem finanțarea asigurată, ne apucăm de treabă.
Documentarul a făcut și el parte din acest proces - e una să știi că există un material brut de o oră și cu totul altceva să ai o echipă care se asigură că poate reda esența lui în mai puțin de 15 minute.
Cât ați lucrat la proiect
Smaranda: Aproape 4 luni, cu 3 drafturi până la varianta lui finală, disponibilă pe YouTube.
Cea mai grea parte
Smaranda: Materialul original avea peste o oră lungime - o casetă veche, digitalizată. O problemă foarte mare a fost calitatea filmării - unele pasaje erau indescifrabile, inclusiv datorită alterării fizice a suportului. Din fericire, colegele noastre de la AV, Maria Bălănean și Mara Mărăcinescu, au reușit să editeze și sintetizeze în așa fel încât emoția și mesajul să rămână nealterate.
Am încercat să intervenim minimal și am selectat doar acele pasaje care nu aveau probleme tehnice de sunet și video. Fiind un material de arhivă, s-a lucrat cu mare atenție.
Cum ați ales tonul
Sandra: Am vrut să evităm polarizarea sau manipularea emoțională. Atunci când expui un subiect care poate naște controverse, faci tot posibilul să relatezi, cât mai neutru, ce urmează să vadă privitorul, fără a încerca să-l faci să simtă sau creadă ceva anume. Și aici intervine un echilibru între a-l pune în gardă și a-i stârni curiozitatea. Nu am vrut să influențăm cheia în care trebuie privit documentarul, dar am sperat că mesajul lui Alex și al Taniei va ajunge, chiar și peste 30+ de ani, să fie privit și ca un soi de avertizare.
Până la urmă, istoria ne-a demonstrat că se poate repeta oricând.
Cel mai important de știut despre acest documentar
Sandra: Pentru mine, documentarul este un act de curaj fantastic. E mult mai simplu să împrumuți un sistem de valori cu reguli care nu îți aparțin, decât să rămâi fidel propriilor tale credințe. Cred că, dincolo de valoarea lui istorică, documentarul poate genera multe întrebări de natură etică, pe care, de obicei, ne ferim să (ni) le punem.
Cu ce ați vrea să rămână oamenii după ce îl văd
Sandra: Cu nevoia de a înțelege mai multe despre istoria noastră recentă. Totodată, poate fi privit ca un instrument de conștientizare a pericolelor ce pot apărea oricând în orice societate, dar mai ales în societățile fragile și influențabile.
Expoziția digitală
Sandra: „Adolescent în comunism: finalul anilor ’80 și Revoluția” este cel de-al treilea capitol al unei cercetări începute acum trei ani, despre adolescența petrecută în comunism.
Am început această cercetare cu studiul finalului anilor ‘60 în 2023, apoi, în 2024, ne-am dus către anii ‘70, inclusiv cu momentul Cutremurului din 1977. Anul acesta ne-am concentrat pe finalul anilor ‘80 și Revoluția. Filmul lui Alex și al Taniei este făcut în decembrie 1989, cu câteva zile înainte de Revoluție. Natural, și-a găsit locul în al treilea capitol al cercetării, pe lângă capitolul I și capitolul II.
Întregul proiect a apărut dintr-o întrebare foarte simplă: care sunt deosebirile și asemănările dintre adolescența de atunci și cea de acum?
Dincolo de ceea ce este evident, am vrut să surprindem universalitatea acestei vârste și să creăm o punte de înțelegere între generații care, de multe ori, cred că nu au puncte comune. Până la urmă, ne-am dat seama că perioada adolescenței are cam aceleași frământări, dorințe, întrebări, puse într-un context social, politic și economic diferit.
Cum ați ales poveștile
Smaranda: La fiecare cercetare, facem câte un apel public la amintiri. În acest caz, am căutat în special generația născută între 1970-1975, cei care erau adolescenți la finalul anilor ‘80. Am cules 35 de interviuri, care ne-au condus printr-o serie de emoții puternice. Aș putea spune că amintirile ne-au selectat ele pe noi, prin deschiderea celor care au avut amabilitatea să ne invite în trecutul lor. Pe lângă interviuri, e o muncă enormă de teren să găsim imagini potrivite fiecărei expoziții, care provin fie din arhive de specialitate, fie din anticariate.
Ce ați descoperit pe parcursul acestui proces
Sandra: Personal, am înțeles mai bine bagajul social și generațional pe care îl purtăm cu toții. Am înțeles mai bine reacțiile și automatismele celor care și-au trăit o mare parte din viață sub acel regim. Ca emoții prevalente, aș menționa curiozitatea, frustrarea și teama. Și, deși sunt privilegiată să spun asta, ca om care a trăit doar doi ani în regim, am simțit o stare perpetuă de nedumerire: cum s-a ajuns la asta?
Smaranda: Am (re)descoperit o echipă care funcționează ca unsă, cărora le mulțumesc pentru zilele și nopțile în care ne-am aliniat în Figma, Miro, Whatsapp sau mail ca să dăm gata și acest proiect: Sandra, omul cu energie inepuizabilă, mereu alături de tine, cu un cuvânt de aranjat sau un sfat important, Andreea Negrilă, design și UX care face colaje cum nimeni altcineva nu le face, Mara Mărăcinescu, sunet și cea care te ajută să închei ziua cu bine, Armand Cocoș, programatorul din spatele Muzeului Memoriei, Catrinel Bejenariu, co-fondatoare și keeper of good vibes, Ioana Bejan, psiholog și persoana care a realizat toate interviurile, Ovidiu Radu, care a avut răbdare și atenție să transcrie toate interviurile, Magda Radu, care ne editează materialele promoționale mereu cu atenție și precizie, Ionuț Dragu, pentru toate schimbările de soft pe care le tot face la Telefonul Amintirilor, Georgea Dura, pentru atenția cu care ne construiește mereu instalații noi și durabile, Ramona Plăiașu, pentru că nu ne lasă niciodată să greșim calculele și hârtiile, și colaboratorii Maria Bălănean, pentru profesionalismul și atenția cu care a editat documentarul, Adela Holdon, pentru ilustrațiile minunate pe care le-a creat special pentru acest proiect, și Rareș Boghiu (art minunat, care ne aduce jumătate din like-urile de pe TikTok doar pentru că deschide proiectul). Avem și alți voluntari și colaboratori care ne ajută să construim Muzeul Memoriei și cărora le mulțumim că ne sunt alături.
Sandra: Și Smaranda, fără de care toată mașinăria MM nu ar funcționa.
Sensibilitățile care intervin în recuperarea trecutului
Smaranda: Nu toată lumea își dorește să reviziteze trecutul.
Avem deja experiența altor proiecte în care au existat persoane care au refuzat să vorbească cu noi pentru că era prea dureros.
Ce am observat este că pe măsură ce un interviu se desfășoară, se întâmplă o reîntoarcere naturală către momente de mare bucurie, din copilărie și adolescență. Odată cu această relaxare, oamenii sunt mai deschiși să ne povestească și momentele mai grele.
Întotdeauna, ne dorim să păstrăm un echilibru și să arătăm ambele momente: și pe cele idilice, și pe cele foarte grele. Mereu suntem atenți la felul în care prezentăm ce ni se transmite, fără a emite o judecată sau să luăm o poziție. Încercăm să abordăm un ton cât mai neutru și să nu scoatem lucrurile din context pentru a lăsa apoi cititorilor posibilitatea de a-și forma propriile concluzii.
Memoria colectivă a comunismului și memoria individuală
Sandra: Memoria colectivă poate lua naștere doar dintr-un cumul suficient de memorii individuale, dar este mai greu de manipulat. Dacă memoria individuală poate fi vulnerabilă, uneori chiar înșelătoare, memoria colectivă este mai neiertătoare cu ‘edit-urile’ și cu rescrierea poveștii.
Rolul arhivelor personale
Sandra: Cred că orice arhivă personală umanizează istoria. Arhivele personale nu ne pot face să înțelegem istoria "mare", dacă nu știm mai nimic despre ea. În schimb, ele îi adaugă profunzime și ne pot ajuta să înțelegem nuanțe, să empatizăm, să ne punem întrebări și, ideal și idealist, să reușim să nu repetăm aceleași greșeli.
Nostalgia comunistă
Sandra: Cred că e un fenomen multidimensional, care a fost studiat, dezbătut și para-dezbătut, cel puțin în ultimii ani. Nu am un răspuns care să cuprindă toate dimensiunile sociale, politice, personale și economice ce au dus la acest trend ascendent, dar o să menționez superficial câteva aspecte prin care mi-am explicat fenomenul local.
Pentru cei care au trăit în comunism: memoria selectivă, faptul că se confundă nostalgia regimului cu nostalgia propriei tinereți și perioade de glorie (cel puțin din punct de vedere fizic și financiar), trecerea cu greu la noi reguli ale jocului – joc care, brusc, din 2-3 reguli, avea mult prea multe ramificații – cred că libertatea de a alege a provocat, pentru mulți, un disconfort uriaș.
Și poate, doar poate, unii oameni chiar nu se ghidează după valori democratice și plâng după o figură autoritară, care să le dicteze fiecare aspect al vieții, ca să nu mai fie nevoiți să ia decizii și să își asume responsabilitatea. În plus, cred că o parte a societății românești chiar a crezut în psihoza colectivă indusă, cum că România și, prin extensie, românii, sunt buricul pământului, dar doar din cauza dușmanilor nu suntem unde trebuie. Cred că suferim de mania persecuției, ca popor. Pe la colțuri.
Pentru tineri: cred că poveștile celor din jur (familie, prieteni) joacă un rol. Idealizarea acelei perioade, ‘când aveai de toate’ e nedreaptă, în afara cazurilor în care erai nomenclaturist. Acel ‘aveai de toate’ acoperea, din perspectiva mea, mai degrabă primele două trepte din piramida lui Maslow (cu indulgență și cu greu, dacă luăm în considerare penuria de alimente). Deși este o problemă complexă, cred că ne-ar prinde bine ca, în loc să învățăm între ce ani a domnit Ștefan cel Mare, să avem cursuri de gândire critică și logică. Să adaptăm programa școlară la realitatea din zilele noastre, când ai lumea în telefon și contează mai puțin învățatul mecanic și mai mult dezvoltarea unor procese cognitive care te pot ajuta să o navighezi. Problema generațiilor tinere nu mai este lipsa informației sau accesului la ea, ci abundența ei și incapacitatea de a o filtra și naviga.
De ce e nevoie pentru ca românii să ințeleagă mai bine istoria recentă
Sandra: Pentru a putea porni de la un punct comun și cât de cât uniform în procesul de luare a deciziilor care ne afectează pe toți.
Reacțiile față de Muzeul Memoriei
Sandra: Sunt aproape 8 ani de când Muzeul Memoriei a trecut de la un gând pe hârtie la realitate. Ne place să glumim că, în 2017, MM a văzut lumina nopții pentru prima dată, pentru că lansarea oficială a avut loc de Noaptea Galeriilor. Din acel moment, proiectul s-a dezvoltat continuu. Eu am sărit în barcă în 2018, la invitația co-fondatoarei Catrinel Bejenariu, odată cu lansarea expoziției fizice cu ocazia Centenarului. Am dus-o acolo pe bunica mea, care mi-a povestit lucruri auzite în familie despre război. Mi-am dus colegii, care s-au pierdut printre amintirile celor care au avut bunăvoința să ni le împărtășească.
În general, Muzeul Memoriei îi îndeamnă pe oameni să fie curioși, să-și pună întrebări, să vrea să devină și ei o parte din ceea ce noi numim „arhiva digitală în care fiecare om își găsește locul”. Pentru că Muzeul Memoriei e cu, pentru și despre noi toți și cred că oamenii încep, ușor-ușor, să înțeleagă asta.
Smaranda: Muzeul Memoriei este un proiect independent, creat de oameni care nu au lucrat în patrimoniu, ci, cum ne place nouă să spunem, doar cu „emoții”. Așa că am abordat de la început lucrurile diferit, însă am apelat constant la specialiști din domeniu să ne ghideze și să ne învețe.
Suntem foarte atenți atât la corectitudinea oricărei informații pe care o prezentăm, cât și la drepturile de autor / copyrighting. Acest lucru ne-a adus, în timp, colaborarea cu multe instituții din domeniu. De exemplu, avem un parteneriat extrem de valoros cu Muzeul Național de Istorie a României. Credem în parteneriate, în acest „a lucra împreună” și ne bucurăm cum în fiecare cercetare reluăm legături vechi, dar construim și unele noi.
Cum reacționează generațiile tinere
Sandra: Unii ne-au confirmat că știau de la părinți aceleași lucruri. Că nu înțeleg de ce există încă nostalgie pentru perioadă.
Cu stupoare, curiozitate, uneori nedumerire sau neîncredere și, alteori, furie. Cred că e important ca toate aceste emoții să existe, pentru că ele pot servi ca un catalizator pentru conversații și dezbateri, fie ele inconfortabile la început. Indiferent de reacție, i-aș invita să ne scrie pe Muzeul Memoriei.
