Și, ohooo, mai aveeeem! Inteligență artificială prea superficială aveeem! Sămânță amară de presă românească și străină, în cornete din ziare aveeeem! Jurnalism de bostan și de floare aveeeem! În 36 de ani de jurnalism, Horia Ghibuțiu a adunat multe învățături, descoperiri, mici-epifanii, impresii și peripeții. A intrat în presă în 1990 și a fost, pe rând, tehnoredactor, secretar de redacție, șef de secție, redactor- șef adjunct, redactor-șef, manager de proiect, director editorial.
Anul trecut, Horia a publicat Permis de presă, o carte în care povestește despre presă, așa cum se zbate ea în prezent, la limita supraviețuirii, printre boți, AI, interese, manipulări, senzaționalism și autocorrect.
"Să fii jurnalist înseamnă să respecți semnele de punctuație și să pui între ele toate întrebările care-ți vin în cap. Jurnalismul e un roman picaresc, ai cărui eroi pozitivi sunt obiectivitatea, responsabilitatea, gramatica și impulsul irezistibil de pleca, și sculat din somn, în căutarea adevărului", spune Horia.
Povestim cu Horia în continuare despre cum își vede rolul acum, după atâția ani de presă, despre piticii social media și țara uriașilor cu picioare de lut ai audienței, despre AI, supraviețuire, scroll și semne de exclamare :)
Cum ai inceput 2026
Am dat buzna în 2026 cu dorința arzătoare de a scrie despre Concertul de Anul Nou de la Viena, pe care nu-l ratez de mai bine 40 de ani, despre băncile de lemn austere de la „Musikverein” în care am stat cândva cu bănuiala că o fi ceva de capul meu dacă am ajuns acolo, și despre primul dirijor pogorât din bină - regionalismul pe care-l folosește Cristian Măcelaru pentru locul de unde scutură bagheta - în mijlocul oamenilor. Dar am renunțat imediat, având o amprentă digitală atât de mică încât n-aș fi ajuns la cealaltă bulă, unde era mult mai interesant. În cel mai bun caz, „la noi”, aș fi împușcat câteva aprecieri cu irelevanța și obscuritatea mea în social media, dar din partea unora care erau de aceeași părere cu mine.
Or, păstrând proporțiile, de asta a ajuns Donald Trump președinte și prima dată: cele mai luminate minți din media de peste Ocean s-au adresat unui public care era deja convins că circarul ăsta tiranic e un veritabil Încurcă Lume, dar care n-au fost în stare să pătrundă cealaltă bulă. Deci, asta m-a animat: dorința de a scrie pentru Partea Întunecată a Pământului, deși acolo aș avea soarta misionarilor de odinioară rătăciți printre canibali.
Titlul de presă al începutului de an
Titlul de presă al anului 2026 a apărut la rubrica „Strigăte și murmure” din „The New Yorker”, în dreptul unui text umoristic scris de un anume Teddy Wayne: „The Boyosphere”. Te rog nu-mi cere să-l și traduc, că nu sunt în stare. Engleza e o limbă foarte vastă, dar și scurtă - zici una și pricepi zece. Oricât aș fi de preocupat de neologie, nici pentru barbarismul „manosferă” n-am găsit o variantă mai scurtă de trei cuvinte, sfera masculinității toxice - până le scrii, adorm cititorii cu capul pe micul ecran de unde-și iau informațiile recent și pe sărite. Așa că, atunci când am tradus cartea „Lumea fraților Tate. Patru ani de investigație în manosferă”, am fost nevoit să elaborez și o notă explicativă: „manosfera reprezintă un termen intrat în uz via media, deși e o abatere de la normă. Cum se definește printr-o multitudine de grupuri și forumuri online care propagă masculinitatea toxică, fiind, practic, intraductibil printr-un singur termen, am preferat această variantă simplificată”. Dacă le dau studenților la jurnalism titlul „Sfera băiețimii toxice” drept model, îmi vor spune în față „six seven”...
Ghidul de supraviețuire al unui jurnalist în 2026
Anul acesta, pe prima pagină din ghidul de supraviețuire al unui jurnalist ar trebui să scrie „a se feri de AI”! Cât despre sclavii tastaturii cu normă obligatorie de texte care să dea din coadă, ghidul de supraviețuire e inutil - ei au murit profesional înainte de a exista.
Capitolul prezent al presei într-o carte a viitorului
Aș parafraza titlul cărții despre Gulliver: „Călătoriile presei în mai multe țări ale lumii”. Ce spui de „Uluitoarele peripeții ale presei în Liliput și Blefuscu, unde viețuiesc piticii social media, în Brobdingnag, țara uriașilor cu picioare de lut ai audienței, în Laputa, unde chiar și eu și presa tradițională am pierdut legătura cu solul plutind în sfere prea înalte, dar și în țara cailor, unde i-am găsit pe cei de la Recorder, niște houyhnhnms care-și văd de treabă, incapabili să înțeleagă ce e minciuna”?
Ce simți acum, după atâția ani de presă
Ce simt acum, ca jurnalist intrat în anul 36 de presă, a pus pe hârtie deja Vaclav Havel în „Largo desolato”, piesa în șapte tablouri tradusă de Jean Grosu. Îmi însușesc descrierea, nu doar pentru că am venit pe lume în „Praga de aur”: „îmi lipseşte, pur şi simplu, un punct fix din care totul să crească şi să se dezvolte în mine ; mă risipesc, mă las scuturat de hazard, mă scufund undeva într-un abis şi nu mai sînt în stare să mă agăţ de nimic; de fapt nu fac decît să aştept, ca să văd ce se întîmplă, şi, astfel, din subiectul conştient al vieţii mele devin doar obiectul ei pasiv; uneori am sentimentul că, de fapt, nu fac nimic altceva decît să mă limitez, ascultînd, neputincios, scurgerea timpului. Unde-i perspectiva mea de odinioară ? Umorul meu ? Rîvna şi rezistenţa mea ? Ascuţişul tăios al formulărilor mele ? Ironia şi autoironia ? Capacitatea mea de a mă însufleţi şi de a investi afectiv, de a mă dărui şi chiar de a mă sacrifica pentru o cauză?”.
Din ce nevoie a apărut Permis de presă
„Permis de presă” a apărut, conceptual, din dorința de a încapsula dintr-o perspectivă jurnalistică spiritul timpului trecut, prezent și viitor. Am știut de la primul eseu publicat într-o rubrică de Opinii a unei reviste tipărite că doar o carte ar putea cuprinde neliniștile, întrebările și tresăririle mele legate de „legacy media” și de „social media”. De cel puțin 42 de ani, citesc (și cumpăr) presă cu patimă de îndrăgostit. M-am gândit că o ieși ceva din chestia asta, afară de bani puțini și zile libere la fel.
Cea mai grea parte
Cel mai greu la „Permis de presă” a fost să structurez texte care, aparent, au în comun doar jurnalismul. Însă de-asta mi-a dat ditamai editura director editorial și redactori competenți, să am cu cine mă sfătui, așa că a devenit simplu. Firul care conduce cartea se găsește în Cuvântul înainte, pe care l-am scris chiar eu, nu ca miniștrii care plagiază cam tot, au ratat doar coperțile.
Dacă preferi, „firul roșu” din „Permis de presă” e în următorul scenariu, în care mă plimb pe o plajă cu o găleată plină de cornete cu semințe, făcute din hârtie de ziar, și strig cât mă ține gura: rugăciunea jurnalistului aveeem! Porunci pentru presă aveeem! Interviu în genunchi al jurnalistului antonim cu turul-2-înapoi aveeem! Moderatoare care întreabă dacă pot fi prevenite cutremurele aveeem! Ziariști incoruptibili în filme proaste românești aveeem! Influenceri, contrajurnaliști și boți pe TikTok aveeem! Inteligență artificială prea superficială aveeem! Știrea cu întoarcerea Mântuitorului aveeem! Sămânță amară de presă românească și străină, în cornete din ziare aveeeem! Jurnalism de bostan și de floare aveeeem! Permisele astea le mai am, haideți, să le dau și eu și să mă duc acasă!
Ce vrei să știe oamenii cel mai important despre cartea asta
Am scris „Permis de presă” funciarmente ca să fie citită - de oricine e interesat de jurnalism și, mai larg, de comunicare. De studenți, firește, care poate prind acum o stagiatură în care învață jurnalismul copy/ paste și cred că asta e presa. Dar cartea e destinată și recenziilor - mă prind imediat dacă a fost chiar citită - fiindcă jurnalismul e o artă a ecoului, piere fără răspuns.
E important ca publicul să știe că am scris „Permis de presă” pentru a provoca un feed-back fără de care nu se poate. Un feed-back onest - uite un exemplu de pe Net: „scrisă cu umor, rigoare și spirit critic, cartea explorează etica profesiei, fragilitatea adevărului și pierderea sensului într-o lume dominată de „scroll” și breaking news. Între confesiune, analiză și manifest, volumul devine o pledoarie pentru jurnalismul responsabil, pentru răbdare, curiozitate și respect față de cuvinte. O lectură esențială pentru cei interesați de presa românească, etică jurnalistică, media contemporană și istoria recentă a comunicării”.
Dar și pentru a primi o evaluare mecanică, scrisă fără diacritice (măcar numele meu de familie are), de Inteligența Artificială: „Horia Ghibuțiu se bucura de un succes rasunator la nivelul international, cu zeci de mii de exemplare vandute din fiecare carte. Felul in care scrie si contureaza personajele reprezinta principalele atuuri ale Horia Ghibuțiu. Fiecare carte scrisa de Horia Ghibuțiu este citita cu drag de mii de oameni”. Am râs tare.
Unde a cedat jurnalismul cel mai mult în ultimii ani
Jurnalismul a cedat, de voie, de nevoie, în planul organizării. Uită-te ce a făcut din presă nu internetul care îi dă voce idiotului satului, ci pandemia: am desființat, de facto, redacțiile, ca formă de organizare chintesențială a unei ocupații ce e eminamente colectivă. În cel mai bun caz, mai ținem ședințe pe Zoom, în rest, scriem ca apucații remote de pe niște insulițe ce nu sunt conectate în mod real și ne mirăm că se scufundă Atlantida. Știu că nu sunt bani de chirii, dar, pe fond, am făcut economie la calitate. Cine-și închipuie că poți să dai afară corectura, mă rog, editarea, și s-o înlocuiești cu AI sau cu „autocorrect” n-a înțeles nimic.
Ce înseamnă să fii jurnalist
Să fii jurnalist înseamnă să respecți semnele de punctuație (mai puțin pe cel al exclamării, ăsta e compromis de presa tabloidă) și să pui între ele toate întrebările care-ți vin în cap. Jurnalismul e un roman picaresc, ai cărui eroi pozitivi sunt obiectivitatea, responsabilitatea, gramatica și impulsul irezistibil de pleca, și sculat din somn, în căutarea adevărului. E un Vest Sălbatic unde nu tragi cu pistolul până nu întrebi unde-i gara.
AI. Primele impresii
Primele mele impresii despre AI se găsesc în „Permis de presă”, în ironicele rugăminți de a-mi evalua texte deja validate riguros prin publicarea în organe respectate de presă. Și, mai cu seamă, reacțiile mele sunt reflectate în tragicomedia jurnalistică de ficțiune „Aici era cândva o știre”. Mă încântă că AI e mult mai proastă decât mine, mă sperie că mi-a risipit orice urmă de încredere de la primele contacte. Pentru presă, AI e o sursă pe care se poate bizui ca pe o martoră mincinoasă la tribunal. Comite sperjur după sperjur. E drept, când o prinzi cu rața-n gură, măcar are bunul simț de a-și cere scuze.
Cum schimbă AI presa
AI, această foaie de indigo strecurată în mașinile de scris digitale, a transformat tot mai mult presa într-o deținătoare de sclavi care gândesc și scriu în locul ei. Dar tot ceea ce scrie AI în locul jurnaliștilor slabi sau leneși e un colaj de gânduri și de texte deja scrise de oameni reali. N-avem noi suficiente Emilia Șercan câtă capacitate de a plagia și de a compila are AI-ul.
Și lucruri bune pe care le aduce tehnologia
Păi sunt și lucruri bune menționate în „Permis de presă” după ce evul digital mi-a șparlit pâinea și cuțitul de pe masă. Mai bag un citat, că n-o fi foc: „Mi-am adaptat exprimarea la noile comandamente. Textele sunt lungi, prea lungi, dar am devenit mai conștient că, dacă nu pot convinge pe cineva în câteva cuvinte că merită să citească ceea ce vreau să public, probabil nu merită publicat”.
Cum poate supraviețui jurnalismul
Naiba știe cum poate supraviețui jurnalismul. Sper însă că mai e nevoie de mine o vreme.
