[Spre Gopo] Sebastian Cosor & Ștefan Popescu: Mitul principal este că totul se face printr-un click și magia se întâmplă. Adevărul este la polul opus… un singur cadru poate dura ore sau zile de muncă

Sebastian Cosor și Ștefan Popescu semnează partea de efecte vizuale a filmului „Cravata galbenă”, una dintre producțiile românești care anul trecut a deschis multe discuții în spațiul public, printre care și cea despre rolul VFX-ului în cinemaul local.

Sebastian vine din zona de animație și film, cu un traseu care trece prin mai multe țări și industrii creative, mereu aproape de imagine și construcție vizuală. Este unul dintre profesioniștii care au pus umărul la dezvoltarea domeniului efectelor vizuale la noi în țară. Ștefan a intrat în acest univers dintr-o altă direcție - structură, organizare, procese - și a devenit omul care face ca lucrurile să se întâmple, nu doar să fie imaginate.

Împreună, au construit Studioul Safe Frame și au crescut odată cu o industrie care se reinventează constant. 

„Cravata Galbenă a fost o excepție minunată în peisajul filmelor românești. A avut un buget pentru VFX corect și un deadline corect. Serge Celibidache a îndrăznit ce alți regizori nu îndrăznesc… să călătorească pe toată planeta cu ajutorul nostru, fără să părăsească Bucureștiul”, spun ei. 

Vorbim în cele ce urmează cu Sebastian Cosor și Ștefan Popescu despre cum au lucrat la filmul „Cravata galbenă”, regizat de Serge Ioan Celibidache. Datorită contribuției lor la acest proiect, cei doi primesc Premiul Special la Gopo 2026 pentru efectele vizuale din film.

Etape formatoare și „capitole” din parcursul profesional

Sebastian: Vezi tu… parcursul ăsta despre care întrebi este departe de a fi un plan pe care ți-l faci și apoi îl urmezi. E mai degrabă un cumul de întâmplări, un drum întortocheat la care destinația e o pâclă de oportunități legate mai degrabă de vârstă și contextul social. De te și miri unde-ai ajuns…

Deși pare clișeistic… tata pictor – arhitectură la Mincu… clișeul s-a întrerupt aici. Fiindcă a urmat o carieră de animator (de personaje cartoon), împărțită între București, Germania și Maroc pentru industria de gaming.

Odată însă cu reîntoarcerea în România am reintrat în clișeu… primul SRL (Safe Frame), advertising și într-un final film. A urmat un an petrecut în Los Angeles și de atunci… antreprenoriat hardcore.

Ștefan: Chiar că sunt 2. Culmea, ambele îl implică pe partenerul meu și veșnicul coleg de interviu.

Primul a fost interviul meu la MediaPRO Magic de pe holul de la etajul 3 din turnul PROTV. Venisem cu speranța să mă alătur ca junior coordinator echipei de VFX, dar am fost refuzat. Seba mă cunoștea, m-a tras deoparte după și a zis „vino totuși de luni, găsim noi ceva de făcut”. Luni când am venit, am aflat că PM-ul care mă refuzase se operase în weekend și urma să lipsească 3 luni. Primul meu job, prima mea promovare, primul dat afară când MediaPRO Magic s-a închis – o stea în devenire.

După PRO, am stat ceva timp și tot Seba m-a sunat – Fac Safe Frame, wanna join? Ceea ce am și făcut.

Au trecut vreo 12 „capitole” de atunci și toate transformatoare în felul lor. E o industrie care te ține mereu pe vârfuri, fie că e vorba de tehnologie, producție virtuală sau, mai nou, AI.

Înapoi în trecut, când te-ai îndrăgostit de filme

Sebastian: Trăindu-mi adolescența pe vremea lui Ceaușescu în Timișoara, cantitatea de cultură la care am avut acces a fost limitată la cărți (ruși și sud-americani prin excelență), albume de artă, muzică de la Europa Liberă, filmele lui Kusturica (la care aveam acces cu antenele de proximitate montate pe bloc) și ce se mai găsea prin urma comerțului cu sârbii și ungurii din piețe (viniluri și casete).

Foamea mea de cultură de după Revoluție, când am avut parte de șocul cultural al Vestului, a fost mare. Mi-a fost satisfăcută, printre altele, cu Dune-ul lui Lynch văzut într-o cinematecă din Paris, apoi filmografia lui Jim Jarmusch cu Tom Waits și Roberto Benigni. Căutările mele cinematografice au culminat cu Terence Malick, pe care-l consider cel mai important cineast. Nu m-am oprit la a vedea, ci am furat, am împrumutat, mi-am asumat tot ce am văzut.

M-am ascuns după vorba lui Godard… „It’s not where you take things from – it’s where you take them to”.

Ștefan: M-a dus frate-meu în 2001 la primul Lord of the Rings, la fostul cinematograf Majestic din Constanța. Aveam 11 ani, nu am înțeles ce este o „trilogie” și mai ales de ce durează atât până la următorul film. Acum, după multe filme și mai ales după Cravata Galbenă, înțeleg ce durează atât.

Cum ai ajuns să faci efecte vizuale pentru film

Sebastian: Ca să răspund la această întrebare mă întorc la oportunitățile și întâmplările pomenite mai sus. Am fost cooptat să înființez și să conduc primul mare departament de VFX din România, numit Mediapro Magic. Se întâmpla la Buftea în 2007. Am strâns laolaltă vreo 40–50 de artiști, majoritatea lor autodidacți, ca să livrăm primul film cu mult visual effects (în jur de 600 de shoturi) produs în România și cu postproducție românească: Fire & Ice. A fost complicat… am construit un departament și am livrat un film în același timp.

Ștefan: Efecte vizuale fac datorită fratelui meu. El este un software generalist creativ, cu un ochi extrem de atent la detalii, care și-a început cariera tot la MediaPRO Magic. Eu am fost aproape de parcursul lui și mă fascina orice click de mouse pe care îl dădea. Mintea mea însă funcționa diferit de creație – eu gândesc rațional, organizat în timing, estimări și deadline-uri.

Fac, în schimb, un cocktail perfect pentru industrie: cunosc procesul creativ, înțeleg procesul și provocările artiștilor și le transpun cu relativă ușurință într-un tabel.

Un film internațional care v-a făcut să spuneți: „Asta vreau să fac și eu”

Sebastian: Îmi amintesc de mirarea pe care mi-a stârnit-o The Curious Case of Benjamin Button din 2008. Adică, în plin avânt planetar de filme cu Transformeri și Batmani, apare The Curious Case, care folosește visual effects din plin și face notă distinctă în felul în care le folosește.
În general însă, nu apreciez filmele doar fiindcă au efecte vizuale bune… pentru mine un film înseamnă poveste și actorie. VFX-ul este un suport care, chiar dacă are o pondere mare creativă, trebuie să vină în ajutorul filmului și al regizorului, să nu facă notă discordantă și, adeseori… să fie invizibil.

Ștefan: Era o întrebare de genul: „Dacă întâlnești un om care nu a văzut în viața lui niciun film, care sunt primele 3 cu care să înceapă?” Ei bine, cum ziceam mai sus, Lord of the Rings 1, 2 și 3.

Cum a apărut Safe Frame

Sebastian: Safe Frame a apărut ca o continuare a ceea ce făceam eu la început, adică animația de personaje. Și, mai exact, am început să animez personaje integrate în filmări pentru reclame.
Însă, în general, suntem prinși mereu în caruselul hamsterului care se învârte pe roata tehnologiei la care trebuie să ne adaptăm din mers.

Motiv pentru care Safe Frame, de-a lungul anilor, a trebuit să se reinventeze mereu. Pe de o parte este maturizarea noastră ca profesioniști, pe de altă parte am trecut de la animație – la publicitate – la film – la producție virtuală și înapoi la publicitate și film.

Fiecare dintre aceste capitole distincte au cunoscut un maxim pe care noi l-am atins:

• în animație – animarea lui Donald Duck pentru Disney, scurtmetrajul „The Scream”, care are multe premii și, mai recent, scurtmetrajele lui Paul Mureșan produse de Safe Frame, distinse cu multe premii la festivalurile de animație;
• în publicitate – campania Orange Wednesday, distinsă cu premiu de publicitate de la Cannes, campanii pentru Telekom, Mercedes, Gerovital și multe altele;
• la film… înainte de Cravata Galbenă, probabil The Zero Theorem a fost cel mai important proiect la care am participat.

De departe însă, Cravata Galbenă, respectiv Serge Celibidache, ne-a oferit șansa să ne exprimăm cu toată maturitatea și experiența la care am ajuns, atât din punct de vedere creativ, cât și tehnic.

Eu și Ștef ne completăm, avem roluri diferite. Eu (Seba) mă ocup de partea de creație și artistică, iar Ștef le face pe toate celelalte: management, livrări, relații cu clienții.

Vestea că veți primi Premiul Special la Premiile Gopo pentru „Cravata galbenă”

Sebastian: Vestea premiului Gopo a venit când aveam mai mare nevoie de ea. În primul rând, surpriza unui premiu special pentru o categorie neconsacrată în România este o onoare. Mă bucură atât personal, cât și în numele industriei mici pe care o reprezint și care consider că trebuie recunoscută și ajutată să crească.

Ștefan: M-am emoționat! Am luat premiul special și ne permite să ne mândrim cu un domeniu fără categorie anuală, ca la premiile Academiei. Cine are nevoie de Oscar pe VFX? Avem Oscar și acasă!
Pe plan profesional e grozav că putem îndrepta lumina reflectoarelor, chiar și pentru puțin timp, pe munca noastră. Avem o grămadă de oameni talentați ce merită toate aplauzele. Cu puțin curaj, putem avea efecte vizuale tot mai des în scenarii și poate vom avea șansa la o nouă nominalizare.

Ce vede spectatorul pe ecran datorită muncii voastre

Sebastian: Cantitativ… un sfert de film are efecte vizuale. În principiu, am construit spații tridimensionale și ulterior le-am integrat în filmare. Sunt decoruri care, în producție, nu se puteau construi sau erau prea scumpe să se construiască.

Astfel, au putut fi ilustrate în film secvențe ca:

Titania Palast…

Lacul înghețat…

Basilica San Marco

Etajul casei din Franța…

…și multe altele.

Ștefan: Eu am făcut tabele și îmi pare rău că nu le vede nimeni. Poate facem o categorie, chiar îmi ies frumoase, cu imagini și culori.

Glumesc, munca pentru Cravata Galbenă a fost o plăcere. În cazul acestui proiect direcția a fost de fotorealism și reconstruit locații din perioada 1920–1980. Știu că domeniul efectelor vizuale poate fi abstract, însă noi ne mândrim cu faptul că munca noastră nu iese în evidență, iar spectatorul trăiește o poveste fascinantă mai degrabă decât să se concentreze pe VFX.

Rolul nostru a fost de suport și am intervenit ori de câte ori a fost nevoie. Au fost multe provocări: extensii de set prin pictură digitală, extensii de set 3D, decoruri întregi 3D, explozii și multe altele.

Abordarea vizuală a unui film despre cineva atât de mare ca Sergiu Celibidache, fără să distragi atenția de la poveste

Pentru un film despre Sergiu Celibidache, miza vizuală nu este „să impresionezi”, ci mai degrabă să nu concurezi prezența lui. El, prin definiție, este un om al timpului trăit, unde sunetul este o experiență. Rolul nostru nu este să adăugăm spectacol, ci să creăm spațiul în care povestea și prezența lui să respire.

Am înțeles asta devreme, pentru că am făcut o preproducție solidă alături de regizor. După scenariu, am avut timp la dispoziție să facem o previzualizare 3D a întregului film, astfel încât am hotărât cu mult înainte de zilele de filmare ce urma să creăm și cum arată.

Dacă ar fi să rezum la un singur cuvânt munca noastră la Cravata Galbenă… acesta este „Discreție”.

Cea mai dificilă secvență din „Cravata galbenă”

Cea mai dificilă secvență pentru noi este, de departe, Basilica San Marco. Nu am putut-o fotografia, nu am putut-o scana… am modelat-o după referințe găsite pe net, un plan și o secțiune găsite din întâmplare și… o volumetrie inspirată dintr-un nivel din Assassin’s Creed. :)

Fotorealismul, lumina, integrarea corului, a orchestrei și a celor două sute de spectatori a fost un adevărat challenge. Am lucrat șase luni la cele două minute și jumătate din film care se petrec în Basilica.

Colaborarea cu regizorul și directorul de imagine

Secretul este o bună și cât mai eficientă comunicare. Regizorul și DOP-ul sunt pozițiile cu cea mai mare autoritate de pe platou și, totodată, cei mai căutați pentru aprobări într-o zi de filmare. Peter Menzies (directorul de imagine) știa exact ce vrea, iar noi ne asiguram că ne luăm destulă informație de pe platou pentru a putea lucra ulterior la efecte.

Iar Serge, regizorul, pe toată perioada postproducției aproape că ne-a devenit coleg. Joia cu Serge în birou devenise ziua mea preferată pentru cascada de idei și feedback despre cum putem face mai bine. Energia și deschiderea la dialog a lui Serge ne-a dat curaj să ne spunem părerile și iată că ne-a ieșit ceva uimitor.

O scenă de care sunteți mândri pentru cum a ieșit, deși poate spectatorii nu și-au dat seama că are efecte vizuale

Suntem mândri de toate cadrele, pentru că sunt orele noastre de lucru în fiecare.

Avem însă câteva secvențe cu un proces impresionant de pregătire până la finalizare. Una dintre ele este scena din Titania Palast Berlin – o sală de concerte pe care am reconstruit-o folosind doar poze alb-negru pentru arhitectură și mărturiile unor foști spectatori pentru texturi și culori.

Basilica San Marco, bineînțeles, a fost un proces de lungă durată pentru reconstrucție și apoi integrare.

Am depus multă muncă, cu niște rezultate extraordinare, și pentru concertul de după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în ruinele Berlinului, cât și pentru secvența-amintire în care Sergiu patina pe lacul înghețat alături de tatăl său.

Cu toate astea, scenele pe care le reamintesc sunt toate legate de câte un concert. Așa cum ziceam mai sus – rolul nostru a fost de a crea spațiul pentru ca muzica lui Celibidache să respire. El este povestea.

Cele mai mari mituri despre meseria voastră pe care ați vrea să le demontați

Ahhh, aici sunt câteva care merită menționate:

• Mitul principal de care ne lovim este că totul se face printr-un click de mouse și apoi, cu ajutorul unui software magic… magia se întâmplă. Adevărul este la polul opus… un singur cadru poate dura ore sau zile de muncă și randare.
• Există apoi zona de critică (și aici nu mă refer la Cravata Galbenă) că efectele vizuale pot fi slabe. Da, așa este… calitatea lor depinde de buget și timpul alocat acestora.
• „VFX înseamnă explozii și monștri”… nu e așa! Cele mai multe VFX sunt invizibile. Dădusem mai sus exemplul din The Curious Case of Benjamin Button. Un alt exemplu bun este The Wolf of Wall Street, în care multe cadre au fundaluri și detalii modificate digital fără să-ți dai seama.
• „VFX-ul face filmele scumpe”… cine spune asta nu cunoaște fee-urile actorilor și bugetele de marketing!
• „Inteligența Artificială va înlocui VFX-ul” sau „AI-ul va face totul automat”… da, AI ajută, dar creativitatea umană rămâne esențială. AI-ul este o unealtă, nu un artist.

Evoluția efectelor vizuale în cinemaul românesc în următorii ani

Cravata Galbenă a fost o excepție minunată în peisajul filmelor românești. A avut un buget pentru VFX corect și un deadline corect. Serge Celibidache a îndrăznit ce alți regizori nu îndrăznesc… să călătorească pe toată planeta cu ajutorul nostru, fără să părăsească Bucureștiul.
Așteptăm și alte filme să viseze alături de noi. Până atunci… ne antrenăm cu filme străine. O să fim pregătiți!

Ce urmează pentru voi anul acesta

Suntem în preproducția unui film mai mare, american, care se va filma la vară. Este despre un român care a trăit jumătate din viața sa în America. Este un thriller politic.
Între timp facem publicitate, producție virtuală, animație, scriem scenarii, învățăm AI, mă rog… plătim facturi :) și ne bucurăm de premiul Gopo.