Tudor Mușat: Se investește mult în fake news și puțin în combatere. Politicienii sunt actorii principali, jurnaliștii fac față greu, publicul reproșează

În 1993, oamenii nu mai stăteau la coadă la pâine, ci la tarabele de ziare și luau câte 5-6 titluri odată (pentru că existau zeci). Tot atunci apăreau posturi de radio private ca ciupercile după ploaie, se proiectau primele posturi TV private, era o efervescență în media pe măsura foamei de informație a publicului, își amintește Tudor Mușat. Așa arăta presa din România când a început el:

Perspectiva era și că poți afla foarte multe lucruri din presă, mai ales despre trecutul apropiat, anii dinaintea căderii comunismului, dar și că jurnaliștii sunt apropiați de anumite cercuri, că sunt cu puterea sau cu opoziția și că sunt personaje îndoielnice. O relație de love-hate care cred că persistă și azi, în unele privințe.

Tudor a absolvit Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, a început ca reporter la Mediafax și Pro FM. A trecut la Radio Total, ca redactor de știri, și a ajuns apoi director general al postului. Între 1996 și 1999 a fost redactor și producător la BBC Londra. A trecut apoi în televiziune: a moderat mai multe emisiuni la Realitatea TV și, până de curând, a prezentat „24/7“ la Digi 24.

Acum s-a întors iar la radio. Realizează Piața Victoriei, la Europa FM, o serie de programe difuzată de luni până vineri de la 18.15, care are în fiecare zi un alt prezentator. În ultimii ani s-a implicat și în proiectul de educare a elevilor despre fake news, Găina care a născut pui vii, inițiat de Ana-Maria Diceanu.

Despre știri false și amenințările presei, relațiile de putere din spatele ei, despre radio și TV, dar mai ales despre menirea jurnalismului, care nu s-a schimbat, în ciuda metamorfozelor peisajului media din România, vorbește Tudor Mușat în rândurile de mai jos:

Cu ce așteptări ai pornit în presă

Am pornit cu gandul ca tot ce aflu trebuie spus. Că oamenii își pot lua informație utilă de la mine și că e o muncă în serviciul public. Că, după atâția ani de “limbă de lemn”, se poate scrie cursiv, colorat, cu substanță. 

Am intrat în presă în 1993, când la tarabe erau zeci de ziare, apăreau posturi de radio private ca ciupercile după ploaie, se proiectau primele posturi TV private, era o efervescență în media pe măsura foamei de informație a publicului.

Un public împărțit între cei care se rupeau greu de trecutul comunist și voiau un comunism cosmetizat, și cei care voiau să o rupă total cu trecutul și să fie ca în Occident, o împărțire care se vedea și în presă. Îmi amintesc cozile de la ziare, lumea care lua câte 5-6 titluri odată.

Perspectiva de atunci

Perspectiva era și că poți afla foarte multe lucruri din presă, mai ales despre trecutul apropiat, anii dinaintea căderii comunismului, dar și că jurnaliștii sunt apropiați de anumite cercuri, că sunt cu puterea sau cu opoziția și că sunt personaje îndoielnice. O relație de love-hate care cred că persistă și azi, în unele privințe.

În televiziune

Principala temere a fost că imaginea va dilua conținutul. Că va fi mai important cum arăt, cum mă mișc, cum vorbesc decât ceea ce spun. Și că timpul rezervat unui subiect va fi mai limitat decât la radio - de unde veneam - din cauza pauzelor publicitare, mult mai consistente decât la radio, și a ideii că atenția privitorului e mai ușor de pierdut decât a ascultătorului, care te urmărește mai mult în mașină, spre exemplu.

Radioul te ajută enorm să argumentezi, să transmiți mult cu mijloace puține. Și poți construi pe asta când te duci la TV. Mi-am dat seama că mișcarea, gestica, mimica, “jocul de scenă“ ajută la transmiterea mesajului, la înțelegerea subiectului.

Chiar și tipul de costum pe care îl porți dă publicului o idee despre formatul unei emisiuni sau abordarea unui subiect. Unele nu sunt doar convenții, ci și mijloace ajutătoare de asimilare a ceea ce comunici. Am învățat să lucrez cu asta și temerile au dispărut.

Pe internet

Încerc că fiu congruent cu conduita de la radio sau TV și pe Facebook. Adică nu am să-mi proiectez aici simpatiile sau antipatiile față de actorii zilei cu care intru în contact. Rețelele sociale sunt un bun laborator de testat idei, te ajută în creionarea unor subiecte sau în conceperea unor întrebări pentru cei cu care discut la TV sau radio.

E categoria celor care consuma doar online, cea a cross-consumatorilor de media clasice și online și, probabil, a celor care folosesc încă rețeaua pentru socializare “soft” – teme lejere, citate, poze cu pisici, fotografii de familie, dar care, la rândul lor, devin treptat expuși și altor mesaje – și pe ei îi pot considera parteneri de discuție sau furnizori de feedback, au perspectiva proaspătă a celor mai puțin implicați în subiectele zilnice, mai puțin militanți într-o direcție sau alta.

Pentru mine, marele beneficiu al acestor rețele este mobilizarea în a furniza un răspuns, o soluție, o trimitere către o resursă utilă – e mâna de ajutor la care putem apela cu toții, pe rând, atunci când avem nevoie.

Cel mai bun lucru în presa din România. Cel mai rău

Cel mai bun este curajul unor generații noi de a începe proiecte de jurnalism independent, în ciuda obstacolelor inițiale. Cel mai rău mi se pare trecerea înainte și înapoi a liniei dintre jurnalism și politică sau consultanță politică, un du-te- vino toxic care stârnește confuzie și duce la dezamăgire sau dezgust față de presă.

Ce mă sperie este lipsa de asumare și de curaj a unor canale de media în a construi și menține ferm o strategie care să ducă la jurnalism de calitate, în pofida audienței inițiale sau costurilor.

Fake news 

Mare parte, dacă nu cea mai mare parte a misiunii jurnalistului de azi este nu să culeagă informația și să o explice, ci să combată dezinformările, fake news, lansate cel mai adesea chiar de cei de la putere, care ar trebui în mod normal să le demonteze. Efectele sunt confuzia, erodarea valorilor, relativizarea temelor.

Se investește mult în fake news și puțin în combatere. Politicienii sunt actorii principali ai fenomenului, jurnaliștii fac față greu, publicul reproșează atunci când își dă seama, sau se lasă manipulat atunci când nu are reperele iar presa nu I le dă nici ea.

Amenințările presei din România

Cred că amenințările sunt de multe feluri și nuanțate. Presiunea comercială este legitimă atunci când te îndeamnă să-ți servești mai bine publicul. Dacă presiunea comercială înseamnă, însă, atacul la alte afaceri ale patronilor de media pentru ca presa să îndulcească tonul sau să privească în altă parte, așa cum vedem că se întâmplă tot mai des, atunci nu e în regulă.

Din păcate, lucrurile se confundă uneori. Pentru că cedează presiunilor sau fac exces de prudență, anticipându-le, dorind să protejeze alte zone de business, unele instituții media renunță la produse jurnalistice și pretind că o fac din motve de costuri. E, de fapt, invers: mai întâi decid că nu mai vor să aibă amploare și relevanță jurnalistică, pe urmă reduc și costurile, implicit.

Am constatat însă că lumea nu se lasă păcălită și că, dacă publicul are o relație foarte strânsă cu un produs, îi observă rapid și derapajele. De la dragoste la dezamăgire cruntă nu mai e decât un pas. Ne amintim ce s-a întâmplat când un personaj-simbol pentru societatea civilă a lansat o critică foarte dură la adresa unei televiziuni, când aceasta a renunțat, subit, la o bună parte din spiritul critic.

Când nu explici mișcările pe care le faci într-un context delicat (asaltul asupra statului de drept, bombardamentul fake news, aroganța crescândă a celor de la putere), publicul se simte ignorat, iar asta poate costa scump în termeni de reputație. Ce se construiește anevoios se pierde foarte ușor.

Alfabetizare media

A început din dorința de a-i familiariza pe elevii de liceu cu concepte ca diferența dintre informație și opinie sau publicitate, presa ca afacere privată dar și ca serviciu public, combaterea fake news care circulă în special prin social media.

După un an de mers pe cont propriu în licee, cu sprijinul directorilor și diriginților, Ana Maria Diceanu – care este specialist în PR și comunicare publică - și cu mine am beneficiat de susținerea și resursele Școlii de Valori, cu ajutorul căreia am dat alt ritm și altă substanță proiectului.

Ce se întâmplă la Găina care a născut pui vii

Le vorbim elevilor, în întâlniri de 2-3 ore, despre cum se nasc și circulă știrile, despre cum funcționează o redacție sau o afacere de presă, le dăm exemple concrete de știri false și cum pot fi recunoscute și facem împreună exerciții de depistare a inadvertențelor sau manipulării.

Ei consumă destul de puțin media ca produs jurnalistic, fie și online, depind mai ales de părinți în aflarea știrior cu impact general, însă mulți dintre ele sunt la curent cu nume de emisiuni sau de jurnaliști, sunt avizați în legătură cu tipurile de canale media – chiar dacă nu consumă, au o idee generală. Surprizele au venit în special de la liceee din orașe mai mici, unde atenția la detalii și curiozitatea elevilor ne-au depășit așteptările.

Noua generație

Chiar dacă ei sunt consumatori de online, pentru știri, le arătăm că între social media și mainstream media sunt legături foarte strânse, că ele se alimentează reciproc. Noi îi pregătim pentru momentul când vor depăși cadrul Instagram și Facebook sau canalele de Youtube personalizate pentru a deschide televizorul, radioul sau site-urile de știri, astfel încât atunci să consume aceste produse avizat, în cunoștință de cauză.

Nu facem un curs de jurnalism sau de comunicare publică, e o discuție, o întîlnire interactivă din care să iasă înarmați cu răspunsuri la întrebări pe care și le pun despre media, cu un spirit critic mai dezvoltat și cu câteva noțiuni despre cum presa și comunicatorii publici ne pot influența viața de zi cu zi.

Scurt ghid de supraviețuire în era fake news

Să se informeze din cât mai multe surse, mai ales atunci când sesizează diferențe majore în conținutul unei știri. Să fie atenți la folosirea excesivă de majuscule, exclamații, adjective cu duiumul sau îndemnuri insistente de tip click aici. Să fie cu atât mai circumspecți cu cât cineva insistă că are adevărul.

În general, să-și folosească simțul critic și să se întrebe dacă după ce a parcurs materialul respectiv a rămas cu o informație utilă sau cu un schimb de idei care să-l ajute în formarea unei opinii. Și să semnaleze unui canal media orice derapaj, pentru că doar din această formă de presiune și sprijin public putem avea o presă mai bună.