E nevoie să fim apărați de către autorități, nu atacați, spune Luca Istodor. E nevoie de povești de dragoste care să iasă din narațiunea mainstream, e nevoie de centre comunitare și spații sigure unde comunitatea LGBTQ+ să se poată întâlni, e nevoie de cât mai multe cărți și prezență, în care categoriile vulnerabile să se poată regăsi. Luca Istodor a absolvit Harvard University – studii de gen și sexualitate, este activist LGBTQ+, fondator al festivalului Super și, recent, a coordonat antologia un Spațiu doar al nostru. Ideea acestui volum a apărut în 2016, de Sfântul Valentin, când Luca vedea în jur doar povești cu persoane heterosexuale, bărbați și femei, majoritar albi și de clasă mijlocie, care se cunoșteau, intrau într-o relație monogamă, și în final se căsătoreau, făceau copii și trăiau fericiți până la adânci bătrâneți. Dar pentru mulți alți oameni, poveștile de dragoste nu arată așa.
Îmi dau seama cât de important ar fi fost pentru mine, ca adolescent queer, să găsesc o astfel de carte în librării, să o deschid și să văd că și experiențele mele sunt reprezentate, că se vorbește și despre mine, că există povești de dragoste în care o persoană queer e protagonista.
E nevoie de cât mai multe cărți despre noi, cărți de teorie și studii queer, care abia acum încep să se dezvolte, încet-încet, în România. E nevoie de artă făcută de noi, despre noi, de filme queer la cinema, de expoziții ale artiștilor queer.
În rândurile de mai jos, vorbim cu Luca despre experiența lui în 2020, adaptarea la Harvard, efectele pandemiei asupra comunităților vulnerabile și antologia recent lansată, care recuperează prin povești de dragoste o parte din istoria LGBTQ+.
Cum a fost 2020
2020 a fost un rollercoaster emoțional, plin de anxietate și episoade depresive pentru mine. Anxietatea a fost cauzată în mare parte de incertitudinea legată de viitor. M-a surprins fiecare moment și întorsătură de situație, și a trebuit să renunț, pentru o perioadă, să sper că mă voi mai putea baza pe ceva în mod cert. A fost greu să renunț la planificare, care îmi dădea întotdeauna un sentiment de siguranță. Pentru că fac o grămadă de proiecte, ceea ce mă ajuta întotdeauna era să mă organizez din timp, să aranjez lucrurile în calendar și în capul meu, să știu pe ce și cine mă pot baza.
În 2020 toată ideea de planificare mi-a fost spulberată, și n-a fost tocmai ușor pentru sănătatea mea mintală. La nivel inter-uman, pentru că nu rar mai apărea cineva suspect de COVID în grupul meu de prieteni sau de colegi de muncă, și la nivel profesional, fiindcă regulile se schimbau de la o zi la alta, iar evenimentul planificat cu grijă timp de trei luni era posibil să trebuiască regândit complet cu câteva zile înainte. A trebuit să învăț să mă adaptez din mers, și să colaborez cu oamenii din jur să găsim soluții rapide chiar și în unele momente de deznădejde și confuzie totale.
Ce a adus bun criza asta. Ce a fost urât
Cred că prețuiesc mai mult anumite lucruri pe care le luam for granted înainte de pandemie, în special în ceea ce privește prezența oamenilor în jurul meu, dar și călătoritul (eu în perioada facultății am reușit să călătoresc în fiecare vară într-un alt colț al lumii), și mai ales petrecerile. După ce se termină pandemia, o perioadă cred că o să mă bucur mult mai intens de prezența fizică a oamenilor, de călătorii și de petreceri și o să le prețuiesc și mai mult.
Pe de altă parte, cred că pandemia a accentuat inegalitățile deja existente în capitalismul neoliberal în care trăim. A făcut ca situația precară sau vulnerabilă a unor persoane, fie că vorbim de persoane sărace, persoane rome sau lucrătoare și lucrători sexuali de exemplu, să devină și mai dificilă. Unele persoane au fost date afară din casă pentru că nu-și mai puteau continua activitatea și, deci, nici plăti chiria. Romii au fost stigmatizați, abuzați de poliție și găsiți drept țapi ispășitori pentru transmiterea bolii. În multe privințe, pandemia a scos și mai mult la iveală cât de inegal și nedrept e sistemul în care trăim pentru cei mai vulnerabili, și cât de mare nevoie avem de un stat care să protejeze aceste grupuri marginalizate în loc să le atace.
Ce ai reușit să creezi & lucrezi în perioada asta
Anul acesta, în ciuda rollercoaster-ului emoțional de care spuneam, am lucrat la patru proiecte principale: primul este antologia Un Spațiu doar al Nostru, o antologie de 20 de povești de dragoste queer ilustrate. Al doilea este jobul meu de coordonator de proiect la organizația LGBTQ Accept. Iar celelalte două sunt legate de organizarea Super, festivalul de filme făcute de adolescenți și ART200, festivalul internațional de film queer. În plus, sunt mândru și de filmul meu, Sașa și Petre, scurt-metraj de animație queer bazat pe una dintre poveștile din carte, care a avut 5-6 proiecții la festivaluri în 2020.
Toate proiectele la care am lucrat au fost afectate, din păcate, și la toate a trebuit să facem schimbări pe ultima sută de metri. ART200 a trebuit mutat online cu două săptămâni înainte de festival, după ce planificaserăm toate proiecțiile în sala de cinema. La Super am mutat o parte din ateliere online, însă mă bucur mult că am putut să îl ținem fizic, la sfârșitul verii, în aer liber. În ceea ce privește Un Spațiu doar al Nostru, cartea trebuia inițial să apară în iunie, cu o lansare de Bucharest Pride. Inițial, am amânat lansarea până în octombrie, în speranța că o vom putea face fizic, dar am fost foarte trist când a trebuit să mutăm lansarea online. Sper să reușim, când se va putea, să ținem totuși și o petrecere-lansare fizică, ca să putem sărbătorii apariția volumului cu toate persoanele care au lucrat la el.
Harvard. Adaptare, șocuri culturale
A fost grea adaptarea la Harvard, și primul an m-am simțit singur. Simțeam că nu aparțin, că locul meu nu e acolo. Începând cu al doilea an, mi-am făcut prieteni foarte buni, de care îmi e dor și acum și pe care abia aștept să îi văd odată ce e posibil să călătorim din nou. Oricum plănuiesc ca, în câțiva ani, să mă întorc în SUA ca să îmi continui studiile, să fac un doctorat în studii de gen și antropologie, și sunt convins că pe o parte din prietenii de acolo îi voi revedea și atunci.
Partea negativă a Harvard-ului e cultura foarte competitivă din campus, în care toată lumea lucrează constant, fără (sau cu prea mici) pauze, în care toată lumea caută internship-uri și noi proiecte și se ambiționează să își ia cele mai grele cursuri. Am intrat și eu, fără să îmi dau seama, în vârtejul ăsta de muncă, în care nu mai știam să mă relaxez și aveam impresia că trebuie constant să caut următorul achievement. Acolo mi s-a accentuat mult și anxietatea, pe care din păcate am luat-o cu mine și în România, după terminarea facultății.
Partea bună au fost cursurile și faptul că îți puteai alege materiile, deci am făcut doar ce mă interesa, dar și că facultatea avea mulți bani, ceea ce însemna multe finanțări pentru burse de cercetare și internship-uri în alte țări. Am călătorit patru veri pe banii facultății, făcând internship-uri și cercetare în Guyana, Africa de Sud, Vietnam, Serbia și Chile.
Un spațiu doar al nostru
Totul a început de Sfântul Valentin, în 2016. Simțeam că văd în jurul meu doar povești cu persoane heterosexuale și cisgender, povești cu bărbați și femei, majoritar albi și de clasă mijlocie, care se cunoșteau, intrau într-o relație monogamă, se mai certau eventual, și în final se căsătoreau, făceau copii și trăiau fericiți până la adânci bătrâneți. Asta se vede în basmele pentru copii, în comediile romantice pe care merg să le văd cu mama la mall, în campaniile de publicitate pe care le vedem la televizor. Însă pentru multe persoane poveștile de dragoste nu arată așa.
Simțeam că e nevoie să existe povești de dragoste queer, așa că am intervievat câțiva prieteni și le-am scris poveștile pentru SUB25. Au rezultat șase povești ale unor tineri LGBTQ, în care povesteau despre cum s-au cunoscut, ce le place unii la ceilalți, ce planuri de viitor au. Dacă sunteți curioși, le puteți găsi aici. După ce au apărut articolele, am realizat însă că nu e tocmai suficient: că persoanele din comunitatea LGBTQ sunt mult mai diverse decât cele intervievate de mine pentru cele două articole, și că aș vrea să strâng mai multe povești, și să le fac și mai vizibile. Așa a început ideea unei cărți. Sunt conștient că nici douăzeci de povești, câte am inclus în carte, nu vor putea niciodată surprinde diversitatea comunității queer și toate felurile de relații, dar e un început.
Au fost două părți grele în realizarea cărții. În primul rând, a fost un proiect complet personal. Mie mi-e greu să lucrez fără vreun fel de structură, iar în cazul Un Spațiu doar al nostru, nu aveam vreun deadline, nu vorbisem cu vreo editură să publice cartea, nu primisem vreo finanțare. Eram doar eu intervievând oamenii și spunându-le că aș vrea, la un moment dat, să public o carte. Al doilea lucru complicat a fost să le câștig încrederea oamenilor, să se simtă confortabili să își împărtășească povestea de dragoste, până la urmă atât de personală, cu mine. Cu unele persoane am reușit, cu altele mai puțin. Unele persoane au intrat în detalii și sentimente, care dau substanță poveștii, au vorbit deschis despre ce a însemnat pentru ei respectiva poveste, alții nu au reușit și au rămas la lucruri mai generale.
De ce e nevoie de această carte
M-am ambiționat ca Un Spațiu doar al nostru să existe sub formă de carte fizică fiindcă îmi dau seama cât de important ar fi fost pentru mine, ca adolescent queer, să găsesc o astfel de carte în librării, să o deschid și să văd că și experiențele mele sunt reprezentate, că se vorbește și despre mine, că există povești de dragoste în care o persoană queer e protagonista.
E nevoie de această carte pentru că are o abordare intersecțională, adică vorbește și despre grupurile din interiorul comunității queer- nu doar despre tineri queer albi, monogami și de la oraș. Vorbește despre persoane trans și non-binare, și cum arată scena de dating pentru ele, vorbește despre persoane queer rome, și dubla discriminare la care sunt supuse, atât în cadrul comunității rome, cât și în cadrul comunității queer, vorbește despre persoane poliamoroase, și despre faptul că poveștile de dragoste nu sunt doar între două persoane.
E nevoie de această carte pentru că recuperează o parte din istoria comunității în poveștile de dragoste incluse în antologie care se petrec în anii ‘60, ‘70, ‘80 și ‘90. Vorbește despre întâlnirile clandestine din toaletele publice sau din cinematografe de pe vremea când homosexualitatea era pedepsită prin lege, dar și despre primele cluburi gay apărute după ‘90 (cum ar fi Casablanca sau Sherlock Holmes), și comunitatea creată acolo.
Cred că e o carte care merită citită de toată lumea. A fost în primul rând concepută pentru persoanele din comunitatea LGBTQ, pentru că ne putem regăsi experiențele și istoria în ea. În același timp, e importantă și pentru publicul larg, care nu face parte din comunitate, fiindcă prin poveștile de dragoste incluse poate înțelege mai bine ce înseamnă să fii queer, ce înseamnă să fii discriminat și să trebuiască să îți ascunzi iubirea, dar și cât de diversă e comunitatea și că experiențele persoanelor din ea trec cu mult de stereotipuri și modurile reducționiste cum suntem câteodată reprezentați.
”E nevoie să fim apărați de către autorități, nu atacați”
Așa cum spuneam și mai devreme, cred că a fost o perioadă în care problemele persoanelor vulnerabile și marginalizate s-au accentuat, iar statul nu s-a preocupat în niciun fel de acestea. Pe fondul acesta de inegalități crescânde, care a făcut ca oamenii să fie sătui de actuala clasă politică, a intrat și un partid fascist în parlament, și anume AUR, lucru care pe mine m-a îngrijorat mult.
Un partid misogin, anti-LGBT, xenofob și care reprezintă un adevărat pericol pentru orice grup minoritar. Mai mult, în 2020 a trebuit să luptăm și cu inițiativa care voia să interzică orice mențiune despre identitatea de gen în educație, care, din fericire, a fost respinsă de Curtea Constituțională. Vedem deci din ce în ce mai multe atacuri la adresa persoanelor marginalizate, care sunt folosite ca țapi ispășitori și ca distrageri de la problemele care ne înconjoară și care nu sunt rezolvate de politicieni. Avem și vom avea, deci, din ce în ce mai mult de luptat în anul care urmează.
E nevoie să fim apărați de către autorități, nu atacați. E nevoie de centre comunitare, cafenele, cluburi, baruri- spații sigure, unde să ne putem întâlni și să ne putem simți confortabili (evident, după ce trece pandemia). E nevoie de cât mai multe cărți despre noi, cărți de teorie și studii queer, care abia acum încep să se dezvolte, încet-încet, în România. E nevoie de artă făcută de noi, despre noi, de filme queer la cinema, de expoziții ale artiștilor queer. E nevoie să ne gândim la toate comunitățile marginalizate, să avem abordări intersecționale, să ne solidarizăm cu alte mișcări pentru justiție socială- mișcarea LGBTQ, mișcarea romă, mișcarea pentru drepturile femeilor, cea pentru drepturile persoanelor cu dizabilități, cea ecologică sau pentru drepturile animalelor.
