[În culisele StudioSet] Ina Bozdog: Agențiile și clienții se pierd de multe ori în această presiune de a livra cât mai repede și de a bifa niște deadline-uri, încât uită că în spatele unui livrabil frumos, se află ore, zile și nopți de muncă și stres

20 de ani cu multă muncă, ambiție, încăpățânare și oameni pasionați. Cam așa s-ar traduce, pe scurt, experiența Inei Bozdog, Sound Editor & Sound Designer. Fascinația pentru sunet a început de la 7 ani, la Corul de Copii al Radiodifuziunii, perioadă în care a petrecut mult timp în studiourile de teatru radiofonic. A urmat Facultatea de Electronică și Telecomunicații, iar în 2012 s-a angajat ca inginer de sunet în televiziune, unde a lucrat 7 ani. În 2019 s-a alăturat echipei StudioSet și a simțit că și-a găsit locul. 

"Cred că Studioset s-a deosebit mereu prin curajul de a aborda proiecte creative și nonconformiste, pe lângă cele clasice. Genul de proiecte pe care, când le vezi în etapa de storyboard, îți spui „Pfoai de capul meu!”, dar după V_Final_Final_Final_03 realizezi că da, și acesta este un proiect de portofoliu și a meritat absolut tot efortul", spune Ina.

Mergem în culisele StudioSet și povestim cu oamenii din spatele reclamelor și ale video-urilor, din online, TV sau cinema. Oamenii de post-producție. Vorbim despre rolul montajului, al editării și al sunetului, lucruri esențiale în realizarea oricărei povești filmate, dar despre care se știe prea puțin. Post-producția e parte importantă din ADN-ul StudioSet și dă conturul oricărui video bine-făcut. 

Povestim cu Ina Bozdog în continuare despre sound design, firul poveștilor condus de sunet, despre deadline-uri presante, livrabile frumoase și stresul care nu se vede în spatele lor: 

Intro

Sunt genul de persoană care crede în vorba aceea “a fi omul potrivit, la momentul potrivit”. Dar când mă uit înapoi, la copilăria construită în jurul muzicii și a oamenilor cu adevărat pasionați de meseriile lor, la ambiția de a învăța și încăpățânarea de a nu renunța, la zilele petrecute în studiouri, realizez că până la urmă nu a fost doar șansă. A fost multă muncă. Și aproape 20 de ani marcați de oameni extraordinari, care au pus bazele și au modelat parcursul meu profesional.

Începuturi, context și formare

La 7 ani, părinții mei m-au înscris în Corul de Copii al Radiodifuziunii, așa că mi-am petrecut copilăria pe holurile radioului și în studiourile de teatru radiofonic. Prin clasa a 10-a, am început să mă uit cu interes la “băieții de la sunet” și mi-am zis că asta ar putea fi și meseria mea. O combinație perfectă între muzică și științele exacte. Așa că am început să-mi petrec zilele de sâmbătă în studiourile de sunet din Radio. Îmi amintesc foarte clar când mi s-a spus: “Inginer de sunet? Păi tu n-ai nicio șansă. În România, ca să fii inginer de sunet trebuie să cari boxe.” Așa că m-am apucat și eu să car cabluri. Sâmbătă de sâmbătă.

Am ales să nu dau admiterea la UNATC și să urmez Facultatea de Electronică și Telecomunicații, singura care îmi putea oferi o bază tehnică solidă, pentru ceea ce mi-aș fi dorit să fac, dar care mi-ar fi putut deschide și un drum către o meserie “de viitor”, în cazul în care sunetul ar fi rămas doar un moft. Și iată că nu a fost așa. Am făcut parte din prima generație de studenți ai unui master de producție audio-video din cadrul Facultății de Electronică, iar spre disperarea mamei, la sfârșitul primului an de master, rămăsesem unul din puținii studenți neangajați “pe bani buni”, pentru că eu voiam “să fac artă”.

M-am încăpățânat, iar în 2012, sub îndrumarea domnului profesor Horea Murgu, i-am cunoscut pe Sebastian Zsemlye și Alex Dragomir, pe care eu îi consider doi dintre cei mai buni sound designeri de film de la noi. Alături de ei m-am format ca profesionist, am învățat ce înseamnă tehnica, dar și antrenarea auzului, am descoperit cât de multe nuanțe are sunetul și cât de multe layere sunt necesare pentru a construi o imagine sonoră care să creeze profunzime și sensibilitate. Lor le sunt extrem de recunoscătoare că m-au luat sub aripa lor.

Tot în 2012, m-am angajat ca inginer de sunet în televiziune, unde am lucrat 7 ani într-un ritm haotic, dar incredibil de fascinant. Acolo am învățat ce înseamnă cu adevărat munca în echipă, în condiții de stres maxim și cu decizii ce trebuiau luate în fracțiuni de secundă. Nu era exact ceea ce visam, dar televiziunea mi-a oferit timp să învăț, pe cont propriu, post-producția.

Începeam turele la 5:30, iar după tură fugeam la băieți la studio, înregistram foley pentru filme românești și învățam editare de dialog și tehnici de restaurare a sunetului. Uneori terminam și seara la 22-23. Și a doua zi o luam de la capăt.

În 2013 am făcut cunoștință, în paralel, și cu industria publicitară și implicit cu câțiva oameni care m-au ghidat pe drumul acesta. Am învățat să înregistrez, să editez și să mixez conform cerințelor, să lucrez cu actori, regizori și clienți. Apoi ușile au început să se deschidă. Unele s-au închis repede, pe altele le-am închis eu, fără regrete, pentru că… simți atunci când locul tău nu e acolo.

Studioset

Și uite că, în 2019, am primit propunerea Studioset de a mă alătura echipei de post-producție. Pe Sorin Baican și Dan Mateescu îi știam încă din 2013, iar experiența lor în industrie, atât ca editori, cât și ca manageri, curajul și priceperea de a aduna o gașcă de oameni atât de faini, care să crească studioul la nivelul la care eu l-am găsit în 2019, m-au impresionat. A fost o decizie luată extrem de firesc, cu calm și cu inima deschisă. Atunci am simțit, în sfârșit, că aici e locul meu.

Am găsit o echipă grozavă de post-producție, coordonată cu grijă și îndemânare de Simona Macarie, colegi care mi-au devenit rapid prieteni, oameni pasionați de meseriile lor, de la care continui să învăț zi de zi. Am simțit mereu că aici este un loc în care nu fac doar ceea ce îmi place, ci și un job care îmi oferă ocazia de a-mi explora creativitatea. Cred că Studioset s-a deosebit mereu prin curajul de a aborda proiecte creative și nonconformiste, pe lângă cele clasice. Genul de proiecte pe care, când le vezi în etapa de storyboard, îți spui „Pfoai de capul meu!”, dar după V_Final_Final_Final_03 realizezi că da, și acesta este un proiect de portofoliu și a meritat absolut tot efortul.

Post - Producția de Sunet cu bune și rele

Însă nu toate aceste proiecte ajung pe mâna mea. Împreună cu Andrei Nechifor formăm „departamentul de sunet”, așa cum ne place să ne numim, mai în glumă, mai în serios. Ne ocupăm zilnic de înregistrări, editări de dialog, de priză directă (dacă dă domnu’ să avem), sound design, muzică și livrabile audio. Lucrăm în primă fază direct cu regizorul, pentru a prezenta clientului o variantă de sound design pe placul său, apoi lucrăm cot la cot cu agențiile și clientul pentru a implementa feedback-urile lor, pentru a înregistra vocile și a aduce proiectul la o formă finală, care să mulțumească pe toată lumea.

Studioset însă nu este aparte doar prin proiectele pe care le abordează. Vreau să cred că, atunci când colegii din agenții trec pragul studioului, găsesc aici o atmosferă relaxată și prietenoasă, o echipă pe care simt că se pot baza și cu care, printr-o bună comunicare, putem livra un proiect de care să fim cu toții mândri.

Din păcate, socotelile de acasă nu se potrivesc mereu cu cele din târg, așa cum nici industria publicitară nu este un câmp de roze. Este un domeniu plin de orgolii, de calcule, de deadline-uri imposibile, iar toate astea vin la pachet cu perioade de nervi întinși la maximum, frustrări și uși trântite.

Deși foarte catchy la prima vedere, post-producția de sunet este un domeniu extrem de complex și, totodată, subiectiv. Uite cam ce spune ChatGPT despre sunet: „Se spune că un sunet excelent nu este neapărat unul care iese în evidență, ci unul care îmbogățește povestea fără ca spectatorul să-și dea seama că e acolo.”

Și este 100% adevărat. Când mergi la un concert mișto, spui “Foarte buni băieții!”, dar dacă nu ți-a plăcut, cu siguranță “Sunetul a fost foarte prost”. Cam așa e și cu post-producția de sunet. Muncim ore în șir la un sound design complex, iar feedback-ul este: “Foarte frumoasă muzica, să o dăm puțin mai încet”. Și normal că te-apucă toate alea... Din păcate, cred că asta se întâmplă din cauza unei culturi extrem de șubrede, din teama de a ne baza pe alții, chiar dacă uneori “alții” chiar știu mai bine ca tine, dar și din incapacitatea oamenilor de a mai comunica constructiv și de a valida munca celorlalți.

Îmi amintesc că am primit cu lacrimi în ochi un feedback similar, pe un proiect extrem de greoi și drag mie. Pe de-o parte, știam că asta înseamnă că a fost foarte bine, “dacă nu au avut nimic de obiectat”, pe de altă parte însă, am realizat că am devenit incapabili de a ne bate pe umăr și a ne spune “E foarte mișto. Îți mulțumesc pentru ceea ce ai făcut. Mai avem puțin de lucru aici…” Și asta e trist. Cred că agențiile și clienții se pierd de multe ori în această presiune de a livra cât mai repede și de a bifa niște deadline-uri, încât uită că în spatele unui livrabil frumos, se află ore, zile și nopți de muncă și stres. Și da, post-producția este treaba noastră, dar să-i strângi mâna celui ce a realizat proiectul, pe care tu l-ai gândit, chiar nu te costă nimic „la buget.” :)

Outro

Noi așteptăm cu nerăbdare să vedem ce ne pregătește anul 2025, care se anunță destul de aparte. Însă chiar dacă vremurile par tulburi, chiar dacă lucrăm într-o industrie cu un ritm nebun și uneori uităm să ne bucurăm de procesul de a transforma un proiect din brut în livrabil, important e că, la final, reușim să ne strângem mâinile, să ciocnim un pahar de vin și să ne spunem: „We did good :)”. Și apoi să o luăm de la capăt, împreună. Pentru că, în cele din urmă… chiar facem ceea ce ne place.