Theodor Gorovei nu și-a dorit să fie profesor, deși a făcut Facultatea de Matematică. Dar a ajuns să facă educație și să predea tainele roboticii către sute de copii. În fiecare săptămână, parcurge 80 de kilometri între București și satul Vasilați, județul Călărași, unde a pus pe picioare, împreună cu Asociația ARTESA, un proiect educațional care aduce robotică și programare copiilor dintr-o comunitate unde astfel de oportunități lipsesc.
Theodor a construit o tabără rurală gratuită de vară, gândită pentru toți copiii, inclusiv pentru cei cu risc de abandon școlar. Și continuă să lucreze cu peste 400 de elevi, în ciuda tuturor provocărilor, pentru că bucuria din ochii copiilor care învață să programeze roboți și să înțeleagă lumea tehnologiei este neprețuită.
„Îmi place să mă joc împreună cu copiii. Expresiile fețelor lor când înțeleg cum funcționează lucruri pe care le-au văzut în jurul lor, bucuria pe care o emană atunci când roboțelul funcționează și le îndeplinește comenzile, fac pentru mine o experiență care merită mult mai mult decât două ore petrecute în mașină sau în tren pentru a o trăi”, spune Theodor.
Theodor Gorovei povestește în cele ce urmează despre cum a luat ființă Asociația de Robotică, Tehnologii Educaționale și Științe Aplicate ARTESA și despre cum îi învață să facă roboți pe copiii din Vasilați. Unii dintre elevi au ajuns și la competiții naționale.
Etape formatoare
Mă numesc Theodor Gorovei, locuiesc în București de la 18 ani, când am venit la facultate. Am făcut facultatea de matematică, dar n-am profesat nicio secundă, din două motive: În efervescența economică de după Revoluție voiam să fiu om de afaceri de succes și doi, nu voiam să devin profesor pentru că, greu de crezut acum chiar și pentru mine, nu-mi plăcea să lucrez cu copii. Prima parte e clar că nu s-a realizat, deși sunt 30 de ani de când am firmă.
A doua, ei bine, s-a schimbat total în momentul în care am devenit tată și am descoperit minunea și puterea de a modela destine. Sunt aproape 18 ani de atunci și cel mai bun prieten al meu este fiica mea. Într-o discuție recentă i-am mărturisit că mă bucur că am devenit părintele pe care mi l-aș fi dorit, iar ea e copilul care mi-aș fi dorit să fiu.
În 2018 căutam o alternativă la ce făceam atunci și am aflat, dintr-o reclamă pe Facebook, că un amic (pe vremea aceea – între timp am devenit prieteni și asociați) pe care-l cunoscusem prin intermediul unui joc online (da, și Gen X făceau nebunii de-astea, deși internetul era pe line telefonică fixă, cu dial-up) cu vreo 15 ani în urmă își deschisese club de cursuri de robotică. Nu luase serios în calcul și intervalul de vârstă 6-9 ani așa că, long story short, i-am propus să preiau eu partea asta de activitate.
Nu știam nimic despre robotică, programare nu mai făcusem de pe vremea când erau studiate în facultate limbajele Basic și Pascal, dar descoperisem că îmi place foarte mult să mă joc cu copiii, așa că n-a fost o problemă să învăț. În scurt timp, activitatea asta a devenit pasiune și am alcătuit, cu sute de ore de muncă, studii și căutări, un curriculum coerent cu scheme de construcție și programe pe care îl folosim și astăzi și care poate fi văzut aici.
Cum a apărut Asociația ARTESA
În 2023 o echipă de robotică de la clubul despre care am povestit mai sus, Inventika Place, echipă din care făcea parte și fiica mea, s-a calificat la Asia Pacific Open Championship din Sydney, Australia. Costurile imense pentru deplasare ne-au făcut să ne hotărâm să inițiem demersurile pentru înființarea unui ONG, singura variantă prin care puteam spera să găsim bani necesari. Așa a apărut Asociația de Robotică, Tehnologii Educaționale și Științe Aplicate ARTESA.
A fost foarte plină de emoții toată perioada, concursul era la sfârșitul lui iunie, iar actele finale au ieșit în mai. Am avut noroc și am găsit sponsori. Înființarea unui ONG prin care să putem găsi finanțări pentru deplasările externe cu echipele pregătite de noi mai fusese în discuție și în anii anteriori, dar pandemia de Covid pusese pe pauză proiectul.
Evoluția organizației
Evoluția a fost una lentă și chinuitoare, cred eu, alte păreri sunt că a fost una destul de rapidă. Depinde, cred, de câte proiecte ai și cum le vezi și vrei să fie implementate. În același an am mai avut o echipă calificată la competiția internațională, World Robot Olympiad Friendship Invitational din Odense, Danemarca, așa că am mai trecut o dată prin emoțiile strângerii de fonduri.
Nu știu dacă sunt tehnici secrete pentru a crește ONG-uri, niciunul dintre asociați nu a activat în comunitatea asta așa că practic am învățat printr-o metodă dragă nouă și pe care o folosim în activitatea noastră cu copiii, trial and error. Ah, și perseverență. Astfel, din zeci (sute?) de emailuri trimise cu cereri de sponsorizare pentru proiectele de excelență către companii, doar câteva se întorceau cu răspunsuri, de cele mai multe ori refuzuri.
Într-o bună zi a venit un răspuns de refuz de la o companie care spunea că proiectul e interesant, însă ei au un program al lor pentru egalitate de șanse. Acesta a fost pentru mine momentul în care am înțeles că ARTESA poate face mai mult și declanșatorul ideii care avea să fie „The Vasilați Project”.
Comunitățile în care lucrați acum
Deocamdată organizez cursuri de robotică doar în școala din Vasilați, școală care deservește, de fapt, copiii din 3 sate, Vasilați, Nuci și Popești. Cursurile din Vasilați sunt absolut gratuite pentru copii, de aici și nevoia de a găsi parteneri care să susțină financiar activitatea.
Am o invitație de la doamna Director Daniela Niculescu să implementez proiectul și în școala din comuna Sohatu, la vreo 5-6 kilometri de Vasilați, dar totul depinde de găsirea de sponsori. Pentru Taberele de Vară am acceptat și copii de acolo, au fost câțiva pe care părinții lor s-au putut organiza să-i aducă la fiecare atelier.
Ce te-a determinat să te implici în mod direct în proiectul educațional din Vasilați
Am avut o copilărie și o adolescență muncite la casa și pământul bunicilor, așa că perspectiva întoarcerii la țară după aproape 30 de ani nu mă încânta deloc. Totuși, în 2020, din cauza lockdown-ului cauzat de pandemie și a interdicției de deplasare, am devenit proprietarul unei case în Vasilați, casă care a devenit în 2023 sediul Asociației ARTESA.
Școala din Vasilați are 3 corpuri de clădire, lucru care mi s-a părut extraordinar pentru o comunitate atât de mică (cu Nuci și Popești 4.300 de locuitori). Toate corpurile de clădire foarte curate și bine îngrijite datorită oamenilor din școală. Dacă le-ai muta în București, nici n-ai spune că-s clădiri dintr-un sat. Nici dotările nu erau puține, din afară păreau să aibă tot ce trebuie pentru un act educațional decent.
Profesorii, oameni pe care (cred eu) îi găsești în orice școală. Eu nu fac parte din sistem, nu particip la ședințe, iar în cancelarie ajung doar când caut pe cineva, așa că nu pot spune decât despre interacțiunea lor cu mine, care este una respectoasă și binevoitoare. Tot ei au ajutat ca mesajele mele să ajungă la părinți.
Copiii, extraordinari, din punctul meu de vedere, atât de asemănători, dar totuși diferiți de cei din București! Înainte de a începe înscrierile am fost în clase cu demonstrații de robotică, ca să înțeleagă ce anume înseamnă cuvântul acesta. Majoritatea nici nu văzuseră LEGO, darămite să se joace cu așa ceva. Așa curiozitate sfioasă amestecată cu bucurie și emoție când au început roboțeii să se miște n-am mai văzut niciodată!
Ce a ajutat în implementarea proiectului
În urma e-mailului de care am povestit mai sus și faptului că peste vară stau mai mult la Vasilați, mi-a venit ideea unui curs de robotică pe timpul vacanței de vară. Cum, în orașe, cluburile de robotică organizează Tabere Urbane, firesc, am denumit proiectul Tabere Rurale de Vară de Robotică și Programare.
Știind că școlile din București aparțin cumva de primării, am vorbit cu Primarul în funcție atunci (era înaintea alegerilor), și i-am povestit de intenția mea. Mi-a spus că Primăria nu e interesată de așa ceva și m-a îndrumat către doamna Director a școlii.
Ei bine, în Doamna Director Iulia Stoica am găsit un om care a simțit potențialul unui proiect de genul acesta pentru cei aproximativ 470 de elevi ai școlii. I-am spus că n-am încă finanțare și că proiectul depinde de asta, dar că fac tot posibilul să-i dau viață. A înțeles, am semnat un protocol de colaborare în care Școala contribuia cu spațiul și utilitățile și am început să caut sponsori.
Față de experiențele anterioare pe care le-am avut în găsirea de fonduri pentru proiecte, pentru acesta s-a întâmplat ceva neobișnuit: pe 7 martie am semnat protocolul, pe 3 aprilie am semnat cu Compania Hidroelectrica (singura care a răspuns cererilor) contractul care a făcut posibil proiectul. Suma apare în raportul Hidroelectrica pe 2024.
Pe timpul vacanței de vară din 2024, atelierele de robotică s-au desfășurat în laboratorul de informatică al școlii, fiind singurul spațiu la acel moment în care se putea susține și partea de construcție a roboțeilor.
Un alt lucru care a ajutat mult proiectul a fost faptul că am ținut foarte mult să fac un site unde să documentez toată activitatea Asociației. Nu e cel mai modern ca formă, dar îl actualizez frecvent. Astfel, de nicăieri, am primit într-o zi un e-mail de la HP Foundation, care mi-a spus că proiectul din Vasilați coincide cu valorile misiunii lor, și s-au oferit să contribuie printr-un grant, din programul Imagine Grants, la dezvoltarea lui.
Cu ocazia aceasta a apărut conceptul de RuralBots Initiative în speranța că într-o bună zi proiectul va ajunge să fie implementat în mai multe comunități rurale.
Costurile
Un proiect de genul acesta are două componente. Prima componentă este cea a dotărilor, care nu sunt deloc ieftine. Un post de lucru (un kit de robotică educațională – am ales LEGO, dar sunt și alte variante- și o tabletă sau un laptop care să nu facă experiența un chin) costă aproximativ 1.000 de euro. Am ales să gestionez banii cu grijă, chiar dacă finanțarea a fost pentru doar două luni (vacanța de vară) și să lucrez în mai multe grupe cu mai puțini copii pe grupă, maxim 8, chiar dacă asta însemna mai mult timp petrecut de mine în activitate. Prin urmare am achiziționat inițial doar 8 seturi de robotică și 8 laptopuri pentru copiii de clasele 5-8, 8 seturi și 8 tablete Ipad pentru copiii de clasele 1-4. În total dotarea laboratorului de robotică s-a ridicat la aproximativ 20.000 de euro.
Pentru restul banilor am avut de ales să fiu un antrenor de robotică foarte bine plătit pentru câteva luni sau să continui atelierele cât mai mult posibil.
Am ales a doua variantă, așa că a apărut continuarea proiectului, Toamna se Numără Roboții, care a ținut robotica în Vasilați până începutul vacanței de iarnă, în timpul școlii.
Cursurile oficiale fiind în desfășurare, laboratorul de informatică nu ar mai fi fost disponibil, așa că Doamna Director Iulia Stoica a făcut minuni și a amenajat un hol dintre unul din corpurile școlii și sala de sport, care e în amenajare, drept laborator de robotică.
În momentul de față, laboratorul fiind complet dotat, cheltuielile merg în cea mai mare parte către salarii, materiale pentru competiții, unde seturile inspiraționale sunt diferite în fiecare an, și diverse seturi LEGO și piese necesare proiectelor.
La 1 octombrie 2024, la doar 3 luni de la demararea proiectului, comunitățile din satele Vasilați, Nuci și Popești aveau primul laborator dedicat exclusiv roboticii!
În cadrul acestui nou proiect au apărut și primele echipe de robotică din istoria Vasilațiului participante la o competiție națională!
Provocările
Una dintre provocări a fost popularizarea proiectului în rândul elevilor. De la început am gândit proiectul ca fiind unul în care să nu refuz nu numai pe niciunul dintre elevii școlii (aproximativ 470), ci nici pe cei în situație de abandon școlar care ar dori să vadă ce-i aia robotică, indiferent cât m-ar costa ca timp. Prietenii mi-au spus că n-am idee la ce mă înham.
Am luat legătura cu învățătorii și diriginții și am făcut demonstrații la clase, știind că părinții vor afla de la copiii lor de lucrurile interesante pe care le-au văzut.
Altă provocare a fost comunicarea cu părinții. Înscrierile s-a desfășurat pe internet (site și Whatsapp), lucrul acesta fiind o limitare pentru mulți părinți. Nu știu câte grupuri de Whatsapp aveți voi în telefon, dar să împarți 200 de părinți în grupuri de maxim 8, fără să-i încurci, necesită un adevărat tur de forță.
În timpul școlii am dat de altă provocare, gruparea copiilor în funcție de programul de la școală și vârstă, ba chiar și de deplasarea cu autobuzul școlii pentru cei din Nuci și Popești.
Alegerea de a face săptămânal 80 de km pentru acest proiect. Ce te face să continui
Satul Vasilați, deși e la doar 39 de kilometri de București, nu are apă curentă, canalizare și gaze, așa că pe timpul iernii locuitul acolo e puțin cam inconfortabil pentru cineva care 30 de ani a stat într-un apartament în care toate utilitățile sunt la un buton sau robinet distanță. În plus, după amiază aveam atelierele de robotică la clubul din București.
De ce continui? În primul rând, îmi place să mă joc împreună cu copiii. Expresiile fețelor lor când înțeleg cum funcționează lucruri pe care le-au văzut în jurul lor, dar nu le explică nimeni, bucuria pe care o emană atunci când roboțelul funcționează și le îndeplinește comenzile, dorința de a construi lucruri la care visează și înțelegerea că realitatea e mai greu de îmblânzit decât își imaginează ei, fac pentru mine o experiență care merită mult mai mult decât două ore petrecute în mașină sau în tren pentru a o trăi.
În al doilea rând, sunt mândru că un proiect gândit și realizat de mine și care a fost inițial doar pentru o vacanță a ajuns să influențeze în bine o comunitate. Doamna Director spune că rezultatele de la evaluare sunt mult mai bune în 2025 decât în 2024. Evident, mare parte nu mi se datorează, dar măcar un pic acolo, da.
În plus, acum nu mai sunt un necunoscut în Vasilați, sunt „Domnu’ de robotică”. Și când copiii vin la curs și mă îmbrățișează sau îmi dedică desene, mă topesc.
Ce te-a surprins cel mai tare în interacțiunile cu copiii
Copiii au o energie aparte, diferită de cea a copiilor de la oraș, poate și pentru că au o libertate de mișcare pe care o capătă mai devreme. Construcțiile făcute de ei sunt privite mai degrabă ca un animal de companie cu care se joacă, decât ca o construcție fără suflet. De multe ori i-am auzit, atunci când nu le ieșea codul, rugându-și frumos roboțelul să le îndeplinească instrucțiunile.
O zi obișnuită din atelierul de robotică
Aveam 2 variante, să fac cu câțiva copii, clasic, 4-8 ore pe zi, timp de o săptămână, sau să fac ateliere toată vara, cu toți copiii care s-au înscris, astfel încât să beneficieze toți de oportunitate. Am ales a doua variantă.
Copiii vin la atelier, discutăm despre tema aleasă, care poate fi despre vulcani, polenizare, cutremure, mecanica zborului, ecluze și multe alte lucruri și fenomene reale, apoi construim roboțelul care ilustrează practic discuția inițială, îl programăm, vedem cum funcționează, facem și niște competiții ad-hoc dacă ne permit construcțiile, apoi demontăm totul și punem piesele în ordine, pentru următorii copii.
Impactul accesului la educație digitală și robotică asupra elevilor
Am avut parte de o surpriză fantastică la o acțiune organizată în primăvară de Direcția de Cultură Oltenița, la care m-am întâlnit cu un participant la Taberele de Vară, acum boboc la liceu, care mi-a prezentat un proiect STEAM cu o componentă consistentă de robotică! Dacă n-ar fi participat, sunt absolut convins că proiectul ar fi arătat cu totul altfel.
Viitorul copiilor depinde de foarte mulți factori, cei mai mulți putând fi influențați în favoarea copiilor de adulții din jurul lor. Cu atelierele de robotică STEAM cu siguranță au o șansă în plus.
Ce speri să le rămână copiilor peste ani din această experiență
Am fost surprins, și asta e oarecum diferit de copiii de la clubul din București, de teama lor de a experimenta. Nu din cauza faptului că ar putea strica ceva, ci de teamă că nu reușesc să facă ce și-au propus și o să fie judecați de colegii lor. De exemplu, sunt copiii de gimnaziu care nu vor să apară în fotografii pentru a nu fi etichetați drept tocilari de colegii lor care nu participă la curs.
Chiar și acum, am copii care vin de mai bine de un an și pe care încă încerc să-i lămuresc că greșeala este parte din procesul de învățare și că e ok să greșească. Am avut copii care la prima oră de construcție liberă s-au blocat, nu le-a ieșit nimic și au plâns de ciudă, la a doua la fel, ca, mai apoi, să le reușească niște lucruri extraordinar de interesante.
Sper ca pe lângă cunoștințele acumulate, copiilor să le rămână ideea că e în regulă să greșești atât timp cât folosești greșeala să înveți din ea.
Cum a primit comunitatea proiectul tău
Comunitatea se împarte în două categorii, oameni interesați și oameni indiferenți, probabil ca peste tot. Părinții interesați au primit foarte bine acest proiect și mi-au mărturisit că ar fi dorit să-și ducă copiii la ateliere de robotică în București, dar costurile și timpul necesar deplasării făcuseră acest lucru imposibil.
Profesorii mi-au acordat tot sprijinul în relația cu părinții, explicându-le inclusiv la ședințele cu părinții beneficiile participării copiilor lor la ateliere.
În noiembrie 2024, noul primar ales, Cristian Vasile, și-a preluat mandatul de primar și a adus un suflu nou în Vasilați, fiind mult mai conectat la nevoile comunității. Mi-a spus că apreciază foarte mult ce am făcut pentru copiii din cele 3 sate și mi-a promis că o să găsească o soluție ca primăria să susțină proiectul.
Într-o țară în care toată lumea vrea să beneficieze de banii statului, am ales să refuz posibilitatea, chiar dacă mi-am îngreunat existența.
În Vasilați se lucrează de zor la rețelele de alimentare cu apă și canalizare, se asfaltează, sunt două săli de sport la corpurile de școală care trebuie terminate și alte proiecte de infrastructură, deci orice ban public de care ar fi beneficiat proiectul ARTESA ar fi trebuit luat de la unul din proiectele comunității, așa că am stabilit că finanțarea acestuia se va face în continuare exclusiv din donații și sponsorizări private, ca și până acum, și că tot ce mi-aș dori să facă e să prezinte proiectul la întâlnirile pe care le are cu oamenii de afaceri. Mi-a promis tot suportul pe care poate să-l ofere și pot spune că se ține de cuvânt.
Dacă ai avea resurse nelimitate, cum ai extinde acest tip de proiect
Nici măcar nu e nevoie de resurse nelimitate. L-aș extinde la toate școlile, inclusiv la cele din orașe, cu laboratoare dedicate. Nu l-aș pune în programa obligatorie, nu l-aș băga în sistemul școlar de notare, l-aș lăsa pur opțional, pe înscriere voluntară. Foarte important, aș păstra grupele de maxim 8 copii la clasele 1-4, maxim 6 la clasele 5-8. Faptul că s-ar putea face robotică cu 20-25 de copii în același timp e o utopie care n-ar fi decât consumatoare inutilă de resurse.
În același timp, aș pregăti antrenori, nu neapărat dintre profesorii din școală. Și, tot foarte important, i-aș plăti decent, în niciun caz cu doar 22 de lei net/oră. Și mi-aș mări puțin și mie salariul de la cel mediu pe economie pe care-l am acum.
Aș elimina, cu siguranță, birocrația, profesorii sunt îngropați în hârtii care nu ajută cu nimic copiii. Aș introduce, desigur, și criterii de performanță foarte simple, care pot fi chiar competiții de robotică atât de dragi copiilor. Echipa ta n-a obținut 25% din punctajul maxim? Mulțumim pentru colaborare.
Copiii folosesc deja tehnologia, toți au telefoane. Mesaje pe Whatsapp, filmulețe pe Tiktok, jocuri pe internet, important e să le canalizăm energia și curiozitatea către lucruri benefice pentru ei la vârsta la care nu au capacitatea să discearnă singuri. Mulți copii mi-au spus că se bucură că vin la robotică pentru că altfel ar fi stat pe telefon și ar fi pierdut timpul. Ei știu că nu le face bine, dar, mai ales la sat, nu au alternative.
Ce te învață experiența din Vasilați despre educație, comunitate și viitor
Educația este un domeniu sensibil în România. În fiecare an apar aceleași discuții și în fiecare an următor se procedează la fel. Nu știu dacă e anecdotă sau nu, dar am citit undeva că să faci același lucru, în mod repetat și să te aștepți să obții rezultate diferite, este definiția nebuniei.
E clar că trebuie schimbat ceva, și exact asta fac eu la Vasilați, pentru copiii de aici. Încerc să aflu ce le place copiilor și îmi adaptez modul de livrare a informațiilor către ei în funcție de asta. Vor să se joace, informațiile sunt incluse în joacă. Vor să concureze, informațiile sunt incluse în pregătirea concursului. N-au chef de construit? Jucăm jocuri de întrebări și răspunsuri.
Misiunea mea în proiectul acesta nu e să se termine ora și să plec acasă, deși de când am demarat proiectul nu există niciun organism care să verifice măcar dacă am făcut sau nu atelierele. Totuși, indiferent de anotimp, de vremea de afară sau chiar ignorând cele 21 de zile lucrătoare de concediu, am venit să încerc să le ofer copiilor o șansă, unora poate singura, la o viață de adult decentă. Până la urmă despre asta e vorba. Și, cine știe, poate va veni o vreme în care vor spune „sunt omul care mi-am dorit să fiu”.
