[Rewind & Play] Anca Macoviciuc: Visez cu ochii deschiși la momentele în care arta ar fi mult mai mult în stradă, în case, în spații neconvenționale, în feed-uri, nu doar pe pereții galeriilor cu explicații cartonate mici

Anul aceasta, Anca Macoviciuc (Maco) a împlinit șase ani de freelancing în PR cultural. Și, în timp ce domeniul cultural tinde să fie lăsat pe ultimele locuri în prioritățile politicienilor, cât și în obiceiurile de consum ale oamenilor, ea crede că arta și cultura sunt esențiale pentru o dezvoltare sănătoasă. 

2025 a fost pentru Anca un an în care s-a împărțit între proiecte, festivaluri și breaking news. Un an în care oboseala și entuziasmul au coexistat, chiar dacă nu a avut nicio vacanță în afara unui city break în Bologna.

„În acest an, cu narațiuni fracturate, cine și-a spus povestea sincer și cu vulnerabilitate – artistic, civic sau mediatic – a fost supus tensiunilor și judecăților gonflate artificial. Și cred că deseori umorul, ironia și autoironia au funcționat ca principal mecanism de igienă mentală”, spune Maco.

Pentru 2026, Anca nu își formulează rezoluții. Își dorește, în schimb, ca anul să se construiască asemenea unui proiect coerent și așezat. Un proiect cu resurse decente, cu un public curios și cu echipe implicate. Cu timp pentru muncă și pentru explorare, cu rezultate care să vorbească prin ele însele. Și cu suficientă bunătate, sănătate și liniște încât întregul parcurs să poată fi trăit cu sens, bucurie și responsabilitate.

Un rezumat creativ al anului 2025

Început ca un sezon nou al unui serial plin de cliffhangere politice și presărat pe alocuri de câțiva stropi de speranță pentru boost motivațional, 2025 a fost pentru mine una din cele mai obositoare încercări de vizonare și de adaptare interioară și exterioară. Am trăit crize vechi cu haine noi, un episod despre unitate și responsabilitate individuală și colectivă care părea că ne salvează sănătatea mintală la limită, câteva episoade culturale izolate care m-au bucurat și nenumărate episoade individuale pline de tensiune. Am avut senzația că deși fiecare avea la final varianta de a alege în ce direcție continuă acțiunea, un fir nerezolvat le aducea pe toate într-un nou punct de criză.

A fost o combinație între un thriller politic, o distopie comercială cu prompt-uri proaste pentru AI, cu mici pauze publicitare în care se strecurau frânturi de realitate, și un documentar sau mai degrabă un un pitch lung pentru un reality -show despre cum democrațiile, responsabilitatea, bunul simț și gândirea critică încearcă să supraviețuiască în aceeași cameră cu algoritmii, propaganda, destabilizarea, ura, minciuna, demagogia și incitarea la violență.

Am trăit și văzut episoade de reality-show politic și experimente filmate cu telefonul, în direct pe TikTok, într-un decor deloc idilic al unui câmp cu buruieni de neîncredere generalizată și flori de populism, prin care s-au perindat oameni și inițiative, unii care cereau să dispară toți cei care le sunt împotrivă și alții care-și manifestau speranța că ar putea curăța și schimba împreună decorul, să fie bine și frumos pentru toți.

Am avut deseori sentimentul că trăiesc într-o lume în care democrația e la terapie intensivă, indicațiile medicilor specialiști contează statistic mai puțin decât impresiile și convingerile individuale ale celor care caută în același timp vinovați și salvatori cărora li se servesc algoritmic minciuni pe post de soluții, dar în care se găsesc oameni care își fac timp de vizite și caută soluții de sprijin.

O lume care încă are umor negru și iese la festivaluri, care caută escapism mai ales prin consum, și în consumul ăsta se strecoară câteodată și ceva sănătos și luminos.

Sezonul ăsta cu tagline-ul de scris pe cana de cafea „lumea nu mai e cum era, dar nici nu știe ce vrea să fie” a fost unul despre polarizare, uzură morală și fizică, vulnerabilitate la dezinformare, zvâcuri reactive, feed-uri paralele în care adevărul pare doar un punct de vedere bine targetat și mici bucurii că oamenii buni și omenia există dincolo de statisticile care susțin că nu sunt ori că sunt prea puțini.

Un scenariu de film pentru acest an

Are Yorgos Lanthimos unul bun: „Bugonia” care s-ar potrivi parțial. Are și Ivana Mladenovic unul: „Sorella di Clausura”. Însă, în ce mă privește, aș înclina să-i zic filmului anului ăstuia „Logorio”, uzură interioară, oboseală de viață, în cazul de față cauzate de logoree.

Filmul n-ar fi despre ce spune că e, ci despre un personaj adolescent dintr-un mic oraș industrial, singurul cu o pasiune mai aparte: rezolvarea de puzzle-uri. Personajul ăsta vede într-o zi că toată lumea din jur e diferită, afectată de un soi de virus. Nu știe ce a dus la pierderea capacității de înțelegere a limbajului și a sensului cuvintelor, care sunt folosite alandala, încât nimeni nu se înțelege cu nimeni, e multă violență, meme-urile aruncate cu ură au prins viață. Așa că pornește o investigație pe cont propriu, apelând la membrii comunității online din care face parte, figuri foarte diverse, din generații diferite, dar singurii de care află, în prima fază, că ar fi neafectați, și cu care pune la cale tot feluri de planuri de a găsi soluții pentru a se proteja și a căuta în același timp un antidot. Evident, investigația nu e simplă, ci plină de twists & turns, nițică dramă de familie, un AI sabotat care are și el nevoie de ajutor, decizii curajoase și descoperiri interesante, prietenii neașteptate, conflicte și gânduri de renunțare, proteste masive și un cliffhanger cu speranță. Un coming-of-age + aventură + distopie de nescris și greu de descris, de privit doar la cinemaul care se activează prin vise :)

Credit foto: Chris Nemes

Gânduri și intenții cu care ai intrat în 2025

2025 m-am găsit gânduri bune și recunoștință. Am împlinit 6 ani de freelance în PR cultural (în special de film) și 20 de muncă petrecuți în domenii conexe, m-a prins pe oboseală cronică, dar mi-a dat niște speranță, apoi m-a doborât destul de repede cu terifiante bucăți de realitate, după care am încercat cu „reconfigurare traseu”.

Ce a fost greu și urât. Ce a fost bun și frumos. Ce ai pierdut și ai câștigat. Unde ți-ai găsit echilibrul

În muncă, la fiecare „greu”, m-am agățat deseori de motivația asta: „mesajul x e relavant pentru publicul y și poate aduce fie bună dispoziție, introspecție, contextualizare, apropiere, discuții relevante, deschidere etc”.

În viața personală m-au ajutat încurajarea, apropierea și căldura prietenilor buni, cărora le sunt profund recunoscătoare, mesajele de la colaboratori vechi și noi și multe altele.

Lucrând într-un domeniu care nu se regăsește printre nevoile primare și e împins constant către coada obiceiurilor de consum, deși este esențial pentru o dezvoltare sănătoasă, m-am simțit deseori ca într-un spațiu de decomprimare, un laborator discret care reușește să pună pe agenda publică nu doar pericolele cu care se confruntă, ci și povești și imagini puternice care generează dialog, mesaje relevante care țintesc umanitatea publicului privitor, încercând să-l ajute să vadă trecut și prezent trăit, nu îmbălsămat sau manipulat, să apropie spectatorii de ei înșiși și de cei din jur.

Privind din interior, cultura a compensat, din plin, cinismul politic printr-o ofertă bogată de experiențe live și înregistrate. Asta mi s-a părut și greu și bun și frumos în același timp. Am apreciat implicarea socială a artiștilor, creatorilor și creativilor ancorați în realitate, nu în convingeri ideologice, deschiși, curioși, plini de inițiativă, care n-au apelat la niciun „-ism”, ci la suflet, bun simț, implicare, umor.

Am avut senzația, de pe margine, din mărturii fizice și online, că marile evenimente de divertisment și culturale au fost nu doar show-uri, ci și locuri unde generațiile au negociat informal valori: de la sustenabilitate și diversitate, la cum ne mai raportăm la Europa și la viitor.

În acest an, cu narațiuni fracturate, cine și-a spus povestea sincer și cu vulnerabilitate – artistic, civic sau mediatic – a fost supus tensiunilor și judecăților gonflate artificial. Și cred că deseori umorul, ironia și autoironia au funcționat ca principal mecanism de igienă mentală.

Raportat la tot ce s-a petrecut în jur, 2025 se simte acum ca un an trăit cu un picior în breaking news și cu celălalt la coada la intrare la filme și festivaluri, uneori ambele în același timp. A fost un an în care oboseala a coexistat cu o efervescență culturală aproape încăpățânată, și a erupt pe alocuri, și mai ales spre final, într-o pulsiune civică, și pe străzi.

Cel mai urât lucru a fost și este ura revărsată cu nonșalanță în spațiul public, online, offline, domestic, ura care a alimentat crime oribile, a îndemnat la violență și întreține o reactivitate îndreptată spre violență. Micile raze de lumină mi s-au părut inițiativele civice, protestele împotriva femicidului, tinerii calzi și implicați din stradă, dar și conținutul pe care s-au străduit să-l creeze online pentru a genera dialoguri relevante și a „sparge” niște bariere algoritmice care au favorizat ura și dezinformarea.

Cât despre pierderi… mi-am pierdut și recâștigat răbdarea, am pierdut oameni dragi de lângă mine și am câștigat acceptare și apropiere de mine.

Un sumar al proiectelor marcante

Toate proiectele, indiferent de „genul programului”, au fost „marcante” într-un fel sau altul. Dincolo de KPIs și ținte rezonabile atinse în anumite contexte și sub așteptări în altele, rezultatele iau în calcul și latura emoțională – aia care nu-ți dă de mâncare, dar te hrănește sufletește. Încerc să adun câteva lămuriri.

Odată cu parcursul filmului „Anul Nou care n-a fost” (r. Bogdan Mureșanu) am văzut încă o dată cât de mult contează eforturile de a duce nu doar un film de ficțiune în cinematografe și spații alternative, ci și conținut important, relevant istoric și științific, alături de mărturii reale exprimate pe înțelesul tuturor. Îmi vine în minte exemplul cercetătorului CNSAS Andrei Galiță, care a discutat cu tinerii despre cum funcționa Securitatea în vremea comunismului, exemplul scenografului Victor Fulicea care a stat de vorbă cu tineri care nu auziseră despre conceptul de „repartiție” după terminarea facultății și nici nu-și închipuiau că în dictatură absolvenții nu aveau nenumărate opțiuni de a alege unde și cum să facă ce ar fi vrut sau să exploreze mai multe domenii. Am văzut și cum valurile de ură din zone extremiste care se revarsă atât asupra unui film, cât și asupra realizatorilor lui, sunt mai ușor de suportat când sunt contracarate de bunătate, generozitate, îmbrățișare și susținere. Am văzut câtă bucurie le poate aduce, la multă vreme după munca la un proiect, realizatorilor săi, faptul că se reunesc, fizic sau online, că se revăd în stradă, se susțin și se aplaudă emoționați la Premiile Gopo sau la noi proiecte ale lor sau ale colegilor.

M-a ajutat mental, într-o perioadă dificilă pe plan personal, la începutul anului, faptul că am fost implicată și în promovarea unei comedii independente, pentru publicul larg, care în ciuda ridicărilor de sprânceană și a ochilor dați peste cap, a fost percepută de mulți spectatori potrivit intenței sale autentice, distrându-i. Pentru mine filmul „Țăndări” (r. Bogdan Naumovici) a fost atât una din cele mai eficiente și colaborări regizor-distribuitor-PR din punctul de vedere al implicării egale și recunoașterii/ respectului reciproc, cât și o ocazie de a mă îndrepta spre alt public, spre umorul de limbaj sau de situație cu care rezonează mulți oameni din spațiul în care am crescut sau chiar din familie și față de care cred că mi-am impus cândva un soi de distanță, respingându-l. Ieșirea din decorul meu obișnuit a fost reconfortantă.

Energia tinerilor actori, o parte debutanți, din „Hoții de subiecte” și implicarea creativă a regizorului debutant Tudor Petremarin, dincolo de lumea adolescenței pe care a încercat să o aducă pe marile ecrane și să deschidă un nou drum sau o alternativă de film românesc curat, colorat, bine jucat pentru adolescenți (și o rampă de lansare pentru tineri la debut), au fost iarăși o motivație suplimentară. Acest proiect a venit la pachet cu speranța că noua generație care face și vede lucrurile altfel nu se va descuraja și își va canaliza resursele să creeze, să încerce, să schimbe, să ajungă la mai mulți, nu doar între limitele unor bule.

Filme de ficțiune străine precum „Cleaner”, „Julie Keeps Quiet”,  „Nuremberg” au venit toate cu propuneri și abordări diferite pentru oameni diferiți, animații ca „Proud Princess”, „The King of Kings”, asemenea, dar toate au în comun ceva și anume o prețuire pentru curaj, inițiativă, înțelegere, o privire către lumea interioară și resursele ei.

Să fiu alături de echipa documentarelor „Tata” (r. Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc) și „O familie aproape perfectă” (r. Tudor Platon) a fost o bucurie specială, fiindcă eforturile lor îndelungate de a documenta subiecte dure, vulnerabile, intime, tare generaționale, interacțiuni de cuplu, mesajele cu care vin, orientarea terapeutică, toate au generat „la firul ierbii” sinceră deschidere la dialog din partea spectatorilor, sesiuni de dialog interesante, cu un impact mult mai mare emoțional la tras de linie după „exploatarea cinematografică” minimală decât numărul spectatorilor.

Pentru astfel de documentare, pentru oamenii care le fac, dar și pentru cei care simți că trebuie să le vadă îți dorești mai mult și mai bine.

La documentare,  în general, dar la documentare sensibile în special, te lovește cel mai acut realitatea tristă compusă din numărul mic de săli existente și dispuse să le includă în programare, bugetele mici care abia acoperă o parte din cheltuielile de distribuție, încărcătura emoțională și expunerea personală a creatorilor, resursele limitate de promovare, pe lângă faptul că deseori abia îți reții lacrimile atunci când vorbești despre ele și se transformă într-un consum emoțional sau chiar un soi de parcurs terapeutic personal.

„Dinți de lapte” (r. Mihai Mincan) mi-a dăruit puterea de a accesa niște dosare ale memoriei copilăriei, de la imagini, obiecte, mirosuri, interacțiuni, gânduri, la diverse frici și depășirea lor. Pe lângă asta, m-am bucurat să cunosc o viziune atât de „in sync”, de la protagonista absolut fantastică de 12 ani (Emma Ioana Mogos, care sper din suflet să aibă o minunată carieră cinematografică), la toți membrii echipei, o unitate vizibilă atât în cadrele din film, fotografiile de platou, cât și în interacțiunile dintre realizatori și public, cu delicatețe, decență, calm, implicare 100%. E un film special care-mi va rămâne mereu extrem de drag, atât pentru cum este și ce spune, cât și pentru interacțiunea cu creatorii săi și cu toți cei implicați în promovarea acestuia (DM pentru detalii :) ).

Interacțiunile cu actori care au făcut parte din distribuția „Jaful secolului”, umorul producătorilor, condeiul scenaristului Cristian Mungiu, calmul și viziunea regizoarei Teodora Ana Mihai, fac parte integrantă din tabloul de sprijin. N-am cuvinte să descriu, dincolo de talent, generozitatea, naturalețea și frumusețea Anamariei Vartolomei, sinceritatea crudă și elocvența lui Rareș Andrici, blândețea lui Ionuț Niculae, exuberanța și simțul momentului ale lui Robert Iovan. Mi-aș dori ca timpul să-mi ofere ocazia de a-i reîntâlni și a-i cunoaște mai bine.

Exemple ar mai fi. În plus, risc să dau spoilere din proiectele în lucru care apar anul viitor J Profit de ocazie să vă invit să vedeți la cinema în decembrie impresionantul „Nuremberg” și animațiile „Finnick 2: Lumea secretă a spiridușilor” și „ Împăratul Împăraților”, să vă faceți loc din 26 ianuarie pentru „Catane” al Ioanei Mischie și pentru alte noi filme românești și străine.

Țin să le mulțumesc pentru ajutor unor oameni cu care am lucrat și care se încăpățânează să distribuie filme pe piața asta fluctuantă și riscantă: Andreea, Cristian, Matei, Andrei, producătorilor și regizorilor, oamenilor implicați din echipe, actorilor, jurnaliștilor, influencerilor care sprijină filmul românesc și celor care aleg să investească în produse cinematografice sau contribuie la promovarea lor, oamenilor buni și săritori care ne ajută în lanțurile de cinema sau sălile independente, organizatorilor de festivaluri de film care își investesc toate resursele pentru a oferi publicului numeroase ocazii de întâlni filme bune și realizatori interesanți.

Credit foto: Doria Dragusin

Cea mai frumoasă vacanță

Anul acesta nu am avut vacanță, dar în cele trei zile pe care am apucat să le petrec cu prietenele apropiate într-un city break în Bologna, mi-a plăcut tot la tot și la noi, interesele și interacțiunile noastre, mi-a plăcut la muzee și filme în aer liber, în biserici și pe străzi, pe marginea unei arteziene și la prânzul bun și domol dintr-o duminică luminoasă. Îmi doresc mult să am parte de experiențe de călătorie cel puțin la fel de plăcute și desigur, de o vacanță în toată regula, cu prieteni și cu mare dacă se poate, că anul ăsta n-am apucat s-o văd.

Cartea despre care s-a vorbit cel mai mult în jurul tău

Dacă aș fi fost mai „socialită” anul ăsta, probabil că aș fi asistat la multiple discuții și recomandări. Multe au trecut razant pe lângă mine, am recunoscut titluri când le-am văzut în librării, târguri sau menționate în diverse postări, iar pe vreo două uitasem că le-am citit.

Dar cel mai discutat titlu în cercul meu mic este „Tot ce-i suav produce tăieturi”, volumul de poezii lansat anul acesta de Codruța Simina. E și cartea mea preferată din 2025. Pentru mine, e despre supraviețuire, tandrețe și sinceritate, despre ce nu vorbim cu noi înșine sau între noi. Amintind una din poezii, și despre esența convorbirilor - „despre ce anume vocea caldă șoptește sau îi strecoară/ urechii din cealaltă voce/ cine e treaz în voce/ și ce e sunetul ei.”

Ce te ține aproape de optimism

Citesc/ aflu despre sau cunosc oameni care fac lucruri bune, caută și găsesc soluții, fac eforturi și se implică în tot felul de demersuri creative, sociale, caritabile, care contribuie activ la schimbare, care verifică și investighează, care își fac meseria onorabil, care aduc noi proiecte și idei bune, chiar dacă le este greu și nu au beneficii financiare din asta, care cresc sau inspiră copii și adolescenți care la rândul lor cresc mai buni, mai atenți, mai educați, mai empatici.

Energia creatoare încă le dă multora puterea de a face muzică, artă, filme, spectacole, coregrafii spectaculoase, de a construi și de a decora frumos, de a-i face pe alții să zâmbească în timp ce spun adevăruri dureroase, de a se aduna cum pot, de a continua, de se sprijini.

Sunt privilegiată și extrem de norocoasă să fiu cât de cât în contact cu oameni care se zbat și fac, care exprimă și se exprimă liber, care citesc, creează, caută proiecte și soluții financiare, pun în contact profesioniști etc

Îmi place mult, de asemenea, să văd cum o zonă destinată umorului (stand-up comedy & crowd work, improvizație, tv sketch, late night shows, filme și seriale de comedie) a devenit mai diversă tematic, mai atentă la observație și fond nu doar la formă, punchlines sau succes, mai implicată și relevantă ca oglindă a temelor societății și implicit mai directă și mai activă în semnalarea derapajelor). Mă bucură să văd că pe alocuri „egotita” din industria cinematografică e lăsată deoparte când mesajele valoroase sau nevoia de sprijin pentru ele este împărtășită.

Faptul că aș mai avea multe exemple mă face acum să revin într-o zonă de optimism.

Cele mai importante lecții pe care le iei cu tine din 2025

Deseori vorbesc convingerile și reacțiile la ele, nu oamenii. Ascultă (te). Caută (te). Iubește (te). Apropie (te).

Temerile, cât și speranțele pentru 2026

Mă tem că mulți uităm mai multe decât știm sau am știut și nu punem ceva bun sau relevant în loc. Mi-e teamă de declin, de toate felurile, de ce pot face oamenii când sunt cuprinși de ură și minciună în timp ce idolatrizează pe cineva și justifică orice rău asupra cuiva, abuzul, crima, genocidul.
Mă tem că în loc de cultură, educație, cunoaștere, creație, de solidaritate, de etică, de investiții în ce ne poate ajuta, de responsabilitate, înțelepciune, transparență și dialog, se vor cultiva în continuare impostura, cârpeala, umplutura, chipurile cioplite, dezbinarea, nostalgiile, fricile și nesiguranța, nesăbuința, violența, strecurate în religii și credință.

Mă tem, uneori, că nu vom mai avea aceeași imagine în cap când rostim, auzim sau ne referim la un cuvânt și de-acolo ce șanse de a ne înțelege mai avem dacă nici imaginile pe care le văd ochii și care desenează cuvântul nu ne redau sensul comun?

Sper ca nimic din ce poate veni sau se poate întâmpla nu ne va găsi complet singuri, deznădăjduiți, izolați și debusolați.

Mi-aș dori să văd în orice domeniu mai multă responsabilitate, mai mult respect, plăți pe măsura muncii și a expertizei, resurse gestionate decent, oameni mai deschiși, categorii vulnerabile protejate, drepturi și libertăți apărate, solidaritate umană, indiferent de viziunile politice. Nu mi-am pierdut speranța…

M-ar bucura ca toate filmele românești să aibă în sfârșit atât de mult public încât să se certe lumea pe locuri la avanpremiere, nu doar online în comentarii fără nici măcar să le fi văzut.

Îmi doresc mult să văd mai puține prime comentarii cu „când apare pe streaming” și mai multă curiozitate + sprijin, cu înțelegerea simplei realități că pentru a ajunge să vezi pe o platformă conținut din țara ta, trebuie să existe interes pentru el în cinema, exprimat în vânzare de bilete, ca să existe un interes de achiziție pentru un public mai larg, online. Și că industria asta susține un ecosistem întreg de meserii, are impact economic, de la spațiile în care se filmează la cele în care se promovează, contribuie mult la bugetul de stat și primește infim sau deseori iese pe minus, e plină de tensiune, presiune și stres, depinde la rândul ei de o legislație deficitară și învechită, e expusă la risc,  nesiguranță, e slab finanțată, dar aplaudată pentru succesele internaționale și modul în care oamenii buni și producțiile apreciate aduc aplauze și notorietate țării din care provin.

Aș vrea să văd mai multe show-uri care să trateze spectatorii ca pe niște oameni care pot urmări o idee inteligentă până la capăt și să găsească forme accesibile și amuzante să prezinte realitatea absurdă cu multiplele ei fațete, nu scandalită și bârfotecă, să se facă loc pentru mângâiere și pentru aprecierea lucrurilor bune.

Visez cu ochii deschiși la momentele în care arta ar fi mult mai mult în stradă, în case, în spații neconvenționale, în feed-uri, nu doar pe pereții galeriilor cu explicații cartonate mici sau în festivaluri de nișă. 

Rezoluții pentru 2026

N-am rezoluții, dar mi-ar plăcea ca anul ce vine să arate ca un proiect mai armonios, să fie mai bun și eficient, cu buget decent, cu public curios și entuziast, discuții care nu includ alături de laude „în ciuda resurselor limitate…”.

Sper ca planurile în dezvoltare și altele care se vor mai contura să se și întâmple cu bine pentru toți cei implicați.

Îmi doresc oameni buni și dragi, noi și vechi aproape, sănătate și obiceiuri sănătoase, resurse pentru muncă, trai, relaxare și un proiect personal, timp și bucuria petrecerii lui pentru a învăța și experimenta cu plăcere și pe îndelete lucruri și locuri noi, planuri înțelepte și inspirate, urmate de și mai bune rezultate, de sărbătorit într-o lume mai bună, mai blândă.