E minunat când uneori, din senin, descoperi regizori noi, oameni care vin să-și spună propriile povești dincolo de toate opreliștile unui sistem algoritmic ce pare a-i favoriza doar pe cei established, confirmați, premiați și așa mai departe. Sebastian Pereanu a făcut filmul Sfârșitul lumii cu forțe proprii, cu multe ore de nesomn, concedii neplecate, dar cu multă pasiune și multe… împrumuturi.
"Pe mine m-a lovit brusc gândul că vreau să fac filme când aveam vreo 12 ani. Mă uitam pe HBO la American Beauty și la secvența în care vecinul, adolescentul ăla dubios care umbla mereu cu o cameră de filmat după el, filmează o pungă în bătaia vântului. E o secvență foarte poetică", povestește Sebastian.
Până veți apuca să-l vedeți la cinema, povestea pe scurt e așa - un scriitor se întâlnește în viața reală cu unul din personajele romanului la care lucrează. Am vorbit cu Sebastian despre problemele cu care se confruntă cineaștii și ce mai presupune facerea unui film în prezent. Rămâneți cu noi până la sfârșitul interviului sau, în cazul ăsta, al lumii.
Primele experiențe legate de cinema
Țin minte foarte clar prima dată când am văzut un film. Sau, mă rog, prima dată când am auzit de conceptul de film. Eram la mare, poate Constanța, poate Eforie, nu aș mai putea zice, și mergeam cu bunicii de mână la film, avem maximum 7 ani. Îmi explicaseră că filmul e practic ca desenele, doar că e făcut cu oameni adevărați.
– Adică vor fi acolo cu noi?
– Nu, așa e la teatru, acolo sunt oamenii din povești chiar pe scenă. La film ei sunt doar filmați.
Mă rog, nu îmi era deloc clar cum vor fi oamenii ca desenele, dar în mod cert eram foarte entuziasmat. Ne-am așezat pe scaune, sub cerul liber. Vremea, ca vara, era perfectă și am așteptat să înceapă. A fost filmul ăla cu Michael Jordan, care juca baschet cu personajele din Looney Tunes. Nu mai știu cum se numește. Dar m-a bulversat total, pentru că erau oameni care jucau baschet alături de personaje desenate și mi se părea imposibil. Dar m-a fascinat gândul că, deși e imposibil, totuși, iată, e real, că doar văd cu ochii mei!
Și poate de aici am rămas cu predilecția de a insera fantasticul în film. De a domestici imposibilul, forțându-l să fie (cât de cât) posibil. Dacă nu în viața reală, măcar în viața de împrumut a imaginației.
Apoi am ajuns a doua oară la cinema 15 ani mai târziu. În orășelul meu nu aveam cinema, iar la Alba Iulia ajungeam rar și, oricum, nu aveam bani. M-am hrănit cu filme furând semnalul HBO cu un decodor cumpărat din piață de la șmecheri. Apoi mai prindeam câte o casetă video sau câte un CD. Pe vremea aia, viral însemna o casetă care circula prin toate clasele școlii. Iar mai apoi a apărut Filelist, de unde m-am ghiftuit cu toate filmele pe care le găseam.
O vârstă ideală pentru film
Ideal e să te apuci când îți vine. Filmul, ca scrisul, pictatul sau orice altă îndeletnicire artistică, trebuie să plece dintr-un soi de chemare. Se furișează în tine o dorință de a-ți ocupa timpul cu câte o chestie și începe să te seducă și să te fure tot mai tare. Și începi să explorezi toți artiștii care au creat în domeniul ăla și apoi ai primele zvâcniri creative prin care încerci să reproduci ce ți-a plăcut la alții. Și uneori, dacă ți-e sortit să ajungi artist, vei începe să faci tu însuți ceva diferit în arta respectivă.
Pe mine m-a lovit brusc gândul că vreau să fac filme când aveam vreo 12 ani. Mă uitam pe HBO la American Beauty și la secvența în care vecinul, adolescentul ăla dubios care umbla mereu cu o cameră de filmat după el, filmează o pungă în bătaia vântului. E o secvență foarte poetică. Până nu de mult credeam că doar pe mine mă atinsese faza aia, dar am aflat că a vibrat în mult mai mulți oameni. Deci clar e un moment poetic de mare forță.
Văzând secvența aia, mă gândeam că asta vreau, vreau să filmez chestii. Nu aveam vreun plan de a face filme sau ceva, pur și simplu mi s-a năzărit că vreau să filmez. Ce anume, nu știam.
Unul din marile regrete ale mele este că nu am avut o cameră cu care să încep. Îi cerusem lui maică-mea să îmi cumpere o cameră și ar fi putut, că lucra în străinătate, dar probabil că s-o fi gândit că e doar un moft de copil și nu are sens să risipească banii. Probabil că, dacă aș fi avut o cameră, m-aș fi apucat atunci de filmat. Cine știe, șanse mari să-mi fi grăbit debutul cu vreo 10 ani.
Dar, well, nu a fost să fie. Deci cred că te apuci de cinema când te cheamă și, mai ales, când ai și resursele la îndemână. Norocul, zilele astea, e că oricine are în buzunar o cameră extrem de performantă. Mai trebuie doar să găsești ceva mișto la ce să-i dai rec.
Etapele importante din parcursul tău
Sunt multe, îți dai seama. Toate deciziile cumva te conduc întru împlinirea țelului pe care ți l-ai propus și asta presupune un traseu de-a lungul căruia bifezi multe etape sau milestone-uri.
Dar o etapă pe care aș marca-o, pentru că, vorba aia, a fost marcantă, a fost etapa în care îl descoperisem pe Casey Neistat. Am rezonat extrem de tare cu povestea lui de viață. M-a insuflat enorm energia lui. Pozitivitatea și imboldul de a face lucruri. De a te ridica de pe canapea și de a te avânta pe teren, acolo unde se joacă jocul, chit că doare, chit că e greu, chit că nu e de tine sau te înspăimântă.
Vlogurile lui din New York, filmându-se gonind pe skate printre șirurile nesfârșite de mașini blocate la semafoare. El însuși un filmmaker, cu un serial pe HBO. Ajuns la Cannes cu un film, având prieteni din breaslă... Dar promovând câteva concepte extrem de simple și orientate către obținerea rezultatului cu orice preț, precum: cea mai bună cameră e camera pe care o ai.
Și, inoculându-mi mentalitatea aia, am ajuns la gândul că și eu pot să fac un film. Îmi doream să fac filme dintotdeauna și știam că voi face filme, dar trăiam cu gândul că la un moment dat se va ivi ocazia. Well, de la Casey Neistat am aflat că ocazia nu se va ivi singură. Trebuie să îți pui în joc toate resursele vieții în direcția aia și, ușor-ușor, se va croi și ocazia.
Regizor, producător și scenarist
Se completează toate. E procesul end-to-end. Îmi place tot procesul de a face un film. Fiecare etapă are farmecul, greutățile și satisfacțiile ei.
Îmi doresc ca lucrurile pe care le fac să fie cât mai fidele cu cele pe care mi le imaginez. Și atunci e normal să fiu implicat în toate ariile. Ai o idee. Ei bine, te apuci și o scrii. Apoi vrei să o și filmezi, nu? Ei bine, începi să faci pregătirile pentru acea filmare, deci inevitabil devii producător.
Tu ai avut ideea, deci, evident, tu vei regiza toate desfășurările de forțe, jocul actorilor și tot ce mai e de gestionat în speranța că vei obține cât mai mult din ce ți-ai imaginat inițial.
Apoi trebuie să filmezi, nu? Până la urmă e film. Deci am fost și DOP la Sfârșitul lumii, pentru că nu am găsit pe cineva mai în măsură să obțină încadraturile pe care le aveam în minte (data viitoare nu voi mai fi DOP. Nu că nu mi-ar plăcea, dar fură prea mult din energia rolului de regizor).
Și ajungi acasă cu toate filmările. Trebuie montate. Ghici cine le montează?
Cred că toate se îmbină foarte bine dacă scopul tău e să faci film de artă. Nu că ți-e foarte greu să delegi din atribuțiile pe care ți le-ai asumat, dar nici măcar nu-ți trece prin gând.
Perspectiva asupra rolului pe care îl ai
Nu îmi amintesc să fi avut revelații existențiale. Au fost de multe ori mici confirmări ale unor gânduri pe care le aveam deja, dar de care poate nu eram sigur. Sau te prinzi de diverse lucruri pe care nu le puteai lua în calcul a priori, pentru că pur și simplu trebuia să treci prin experiența respectivă ca să te prinzi de ele.
Dar, în mod cert, după primul film aduni în tolba de învățăminte mai multe sentințe: gratis înseamnă (eventually) mai scump; fii atent la tot; înmulțește cu 10 bugetul și tot nu e de ajuns; keep it simple, move fast etc.
Ce mai înseamnă o casă de producție în 2026
Habar n-am. Încă urmează să descopăr. Momentan e doar un nume pe care l-am pus la începutul filmului, pentru că trebuia să înglobez întregul efort sub o siglă, sub un nume, poate cândva sub un brand. Dar, deocamdată, Sfârșitul lumii e singurul film produs de u n á r t h a și producția asta a fost intuitivă, am făcut ce trebuia să facem ca să se întâmple, cam atât.
Urmează un nou proiect sub sigla u n á r t h a, unde, fiind o producție de o amploare mult mai mare, u n á r t h a va deveni într-adevăr o casă de producție cu oameni și departamente specifice industriei de film.
Ce temă tratează End of the World și cum a fost primit de public
Un scriitor se întâlnește în viața reală cu unul din personajele romanului la care lucrează. E o propoziție pe care am zis-o de atâtea ori când eram întrebat despre ce e filmul, încât o zic mecanic, dintr-o singură suflare și poate sunt cu mintea la altceva :)).
Este un film fantastic, deci una din temele principale este imposibilul. Cum ceva imposibil se poate totuși întâmpla. Temă per se, demnă de a fi tratată ori în film, ori în literatură.
Cred că este, sau mi-am dorit să fie, un film care poate fi văzut fără prea mari bătăi de cap, ca simplu divertisment, ceva să îți pui seara când ajungi acasă prea obosit să mai faci altceva cu viața ta și, în același timp, să fie un film cu unele profunzimi pe care le poți vedea și la care poți cugeta apoi.
O altă temă, de la care a și plecat ideea filmului, de altfel, este explorarea procesului creativ. Cum anume scrii un roman. Ce face un scriitor în timpul ăsta. Și am încercat să arăt în film cam ce ar putea să vadă scriitorul când își imaginează povestea.
Deocamdată nu a avut multe proiecții. Urmează în câteva zile să fie proiectat la Anonimul (n.red - festivalul este în derulare la momentul redactării acestui interviu) și vom vedea acolo reacțiile publicului. În schimb, am fost extrem de bine primiți în Essen, în Germania, la Snowdance, unde am și câștigat premiul pentru cel mai bun film. A fost un sentiment foarte plăcut și încurajator să vezi că niște oameni cu totul străini de tine se entuziasmează la filmul tău.
Echipa de filmare, viața de corporatist și cea de cineast
Echipa, în mare, am fost eu și Andrada, care, la fel ca mine, a avut multe nu știu câte alte roluri. A fost producător executiv, casting director, location scout, asistent, actriță, la un moment dat inclusiv cu boom-ul a fost.
L-am mai avut pe Ciprian, care e producătorul nostru și, la fel, a pus mâna pe tot ce era urgent de rezolvat. Și cam asta a fost echipa, în mare.
Noi ne-am ocupat de tot ce înseamnă facerea unui film, pentru că efectiv resursele financiare erau atât de limitate, încât nu ne puteam permite prea multe. Noi puneam luminile, noi făceam setul, noi strângeam apoi :)).
Din crew-ul convențional al unui film am angajat doar sunetiștii. Pentru postproducție am angajat câțiva profesioniști ca să ne facă sunetul și colorizarea, chestiuni care tehnic mă și depășesc și nici nu mai am chef să le deprind.
A durat 3 ani facerea lui. Și efectiv mi-a ocupat 3 ani din viață cu totul. Destul de complicat în timp ce mai lucrezi și într-o corporație. Dar așa s-au dus concediile, weekendurile, zilele libere și orele de la 18 la 12 noaptea, doar ca să o iei de la capăt a doua zi.
Cât de greu e să faci film în România în prezent
Nu știu cum e pentru alții, nu prea cunosc oameni din breaslă ca să știu cum funcționează pentru ei. Dar, na, și Mungiu se plânge că stă prost cu finanțările, deci aș zice că e foarte greu să faci film în România.
Dar e irelevant unde îl faci sau cât de greu sau complicat e, atâta timp cât chiar îți tragi satisfacții din ce faci și simți că asta ți-e menirea.
Cumva, toate piedicile și neajunsurile sunt doar taskuri care trebuie rezolvate și fiecare task rezolvat îți dă o satisfacție din care te hrănești ca să treci la următoarele.
Știi cum e: where there's a will, there's a way.
Cum ai reușit să finanțezi filmul
Pentru că nu îți dă nimeni bani pentru un film de debut în stadiul în care ai doar un scenariu printat pe o hârtie. Dacă vrei să faci filmul, trebuie să te descurci singur cu banii. Nici nu am terminat vreo facultate de gen și nici nu am lucrat niciodată în industrie. Deci sunt un total outsider.
Și în pandemie mi-a picat fisa. M-am gândit că: hm, să faci un film e doar un business, până la urmă. Ca și cum ai face gogoși. Adică ai nevoie de niște bani, îi investești în toată infrastructura de care ai nevoie ca să dai drumul la treabă și speri foarte tare că se vor îmbulzi la coadă la gogoși cât mai mulți oameni dacă le faci suficient de bune. De ce nu ar fi exact așa și cu un film?
Și atunci mi-am zis că asta e, fac rost de bani și încep să-l filmez. La început am estimat că în 2 luni e pe YouTube filmul. Iată că au trecut 5 ani de când l-am început și abia se face văzut când și când la câte un festival, deocamdată.
Prima și principala sursă de a-l finanța au fost mai multe credite de la bănci. Apoi am obținut și alte finanțări de la alți oameni și firme. Dar am început cu un credit de nevoi personale de 18k euro. Habar n-aveam atunci că o să mai am nevoie de 10 ori mai mult :)).
La ce întrebare te întorci mereu în munca ta
Gândindu-mă la câte o secvență la care lucrez: Oare o să-i plictisească? :))
Sau alta: de ce nu mă mulțumesc cu o viață de mic burghez, cu abonament pe Netflix, casă, mașină și 2 concedii la mare pe an?
Mă rog, îmi reamintesc repede răspunsul: pentru că singura viață pe care mi-o pot imagina e cea în tranșeele muncii, creativității și zbaterii să faci ceva.
Starea filmului la nivel mondial și în țară
Avem AI, TikTok, timp foarte puțin și răbdare mai deloc. Filmul e în agonie. Nu va muri, cum nu a murit teatrul când a apărut filmul. Cum nu au murit vinilurile când au apărut CD-urile. Dar se vor uita tot mai puțini și va rămâne o nișă pentru entuziaști.
Ce ai văzut recent și ți-a rămas pe retină
Franz. Despre Kafka. Mi-a plăcut că a fost nonconformist și că transpare suflul lui Kafka în film. Îți faci o idee despre cum ar fi putut fi omul având în vedere ce a scris. Îl vezi pe Kafka trăind absurditățile birocratice și sociale pe care apoi le izvodește în scrierile lui. Very nice movie.
Intervenția AI în industrie
AI e încă un instrument de lucru pe care, ca filmmakers, îl avem la dispoziție. Ajută și simplifică mult unele lucruri. Le face mai ieftine și e încă o etapă de democratizare a creativității. Democratizare care a început cu Steve Jobs, când a dat lumii calculatorul personal. Apoi iPhone-ul. Apoi programul de editare Final Cut.
Astăzi, cu o mie de euro faci rost de o cameră a cărei calitate e similară cu camere de 100k euro de la Hollywood. Și pe un amărât de laptop poți edita ce ai filmat. Și ai și platforma de distribuție: social media.
Noi am putut face filmul ăsta pentru că toate instrumentele de care ai nevoie deveniseră accesibile. AI-ul e doar încă un pas. As we speak poți genera secvențe întregi de film dintr-un singur prompt.
E bine, e rău? Nu știm, vom vedea. Dar în mod cert e extrem de interesant că avem ocazia să trăim vremuri în care o nouă tehnologie începe să schimbe lumea. Probabil cu același tip de sentimente se confruntau și oamenii din secolul 19 când a apărut electricitatea.
Istoria a arătat că fie adopți noua tehnologie, fie se va întâmpla oricum, fără voia ta, peste lege, peste milă, peste paturi de spital, ca să închei cu un vers din BUG Mafia :))).
