E minunat când uneori, din senin, descoperi regizori noi, oameni care vin să-și spună propriile povești dincolo de toate opreliștile unui sistem algoritmic ce pare a-i favoriza doar pe cei established, confirmați, premiați și așa mai departe. Sebastian Pereanu a făcut filmul Sfârșitul lumii cu forțe proprii, cu multe ore de nesomn, concedii neplecate, dar cu multă pasiune și multe… împrumuturi.
"Pe mine m-a lovit brusc gândul că vreau să fac filme când aveam vreo 12 ani. Mă uitam pe HBO la American Beauty și la secvența în care vecinul, adolescentul ăla dubios care umbla mereu cu o cameră de filmat după el, filmează o pungă în bătaia vântului. E o secvență foarte poetică", povestește Sebastian.
Până veți apuca să-l vedeți la cinema, povestea pe scurt e așa - un scriitor se întâlnește în viața reală cu unul din personajele romanului la care lucrează. Am vorbit cu Sebastian despre problemele cu care se confruntă cineaștii și ce mai presupune facerea unui film în prezent. Rămâneți cu noi până la sfârșitul interviului sau, în cazul ăsta, al lumii.
Țin minte foarte clar prima dată când am văzut un film. Sau, mă rog, prima dată când am auzit de conceptul de film. Eram la mare, poate Constanța, poate Eforie, nu aș mai putea zice, și mergeam cu bunicii de mână la film, avem maximum 7 ani. Îmi explicaseră că filmul e practic ca desenele, doar că e făcut cu oameni adevărați.
