[Press Room] Alexandra Nistoroiu: Probabil asta e cea mai gravă dispariție din mass-media: răbdarea noastră ca cititori

În tot amalgamul de informații de care ne izbim zilnic, poate cel mai mult ar fi nevoie de un curator, cineva să le sorteze pentru noi, în funcție de interesul public. Dar stai, asta trebuia să facă presa, parcă? Ce te faci când interesele sunt dictate de algoritmi butonați din umbră sau la vedere? Jurnalista Alexandra Nistoroiu spune că suntem într-o etapă în care trebuie să găsim răspunsuri creative la cel puțin 3 mari probleme: cine și de ce va finanța presa, cum ne eliberăm de tirania algoritmilor și cum integrăm AI în munca noastră.

"Toate modelele de finanțare ale presei sunt imperfecte. Cel clasic, prin care presa a rezistat decenii întregi, și-a dovedit limitele de când publicitatea a migrat direct spre Meta și Google. Oricum, dezavantajul lui era că transformase publicul în produsul de vândut către clienți", spune Alexandra.

Potrivit celui mai recent raport Reuters Institute Digital News Report, 78% dintre români afirmă că se informează și își iau știrile de pe rețelele sociale. Oare cum poate lupta presa când focusul e pus de algoritmi pe materiale capabile să genereze emoții puternice, indignare sau viralizare? Cum vede Alexandra contextul actual, în interviul de mai jos.

Jurnalismul în 2026. O definiție actualizată

Nu s-a schimbat neapărat definiția. Jurnalismul e tot un serviciu public cu aceeași misiune dintotdeauna: să informeze publicul pentru a-l împuternici să ia cele mai bune decizii pentru el într-o societate liberă și democratică. Fie că ia acele decizii în cabina de vot sau că alege între bicicletă și mașină pentru a se deplasa la serviciu. Așa că, nu definiția, ci mai degrabă sunt diferite mediul, metodele și constrângerile acestei meserii. Iar una dintre principalele probleme astăzi este că jurnaliștilor le ocupă un pic prea mult timp rezolvarea ecuației propriei supraviețuiri - ca breaslă și individual, ca profesioniști.

Cum începe ghidul de supraviețuire al unui jurnalist în 2026

Hmm, începe prin a respira adânc și a-ți aminti că nu ești buricul lumii. Știu, nu e răspunsul așteptat, doar că mă gândesc uneori că suferim cam mult ca breaslă de iluzia propriei importanțe, un fenomen agravat fără îndoială de social media. E foarte sănătos pentru propria ta minte să îți amintești că până și impactul celor mai bune subiecte din presă este limitat, că informațiile sunt ale publicului, nu ale noastre, și inclusiv că, dacă nu faci tu un subiect important, altcineva o să-l facă. De ce zic asta? Pe de o parte, am văzut mulți jurnaliști (pe mine inclusiv) intrând în burnout, pentru că încercau să facă everything everywhere all at once. Sigur, burnoutul e o problemă sistemică și ține mai ales de organizați, dar depinde și de noi să ne impunem niște limite sănătoase în cum ne raportăm la propria muncă. Și o doză de modestie ajută la prevenție.

Pe de altă parte, insist cu a ne aminti că nu suntem buricul lumii, pentru că un ego exacerbat te face dovedit un reporter mai slab. Îți sabotează curiozitatea și deschiderea față de ceea ce ai putea înțelege mai bine.

Capitolul prezent într-o viitoare istorie a presei

Sper ca titlul să nu fie Epilog :)) Acum vreo 20 de ani, psihologul american Philip Tetlock a scris o carte în care, simplific, demonstra cum predicțiile experților politici sunt comparabile ca succes cu aruncatul zarurilor. În general, din tot ce s-a scris pe psihologia predicției, știm că ființele umane nu sunt foarte bune la anticipat viitorul.

Dar mă hazardez totuși să dau un exemplu, pentru că mi se pare important să vorbesc (din nou) despre asta.

Sper că la un moment dat istoria va judeca jurnalismul de azi, atât cel occidental, cât și oglinda lui în România pentru rolul jucat în ultimii ani în manufactura consimțământului față de genocidul din Gaza.

Pe plan local, cu câteva excepții notabile, mai ales din presa independentă (Scena9 și Snoop în special), timp de aproape trei ani redacțiile fie au ignorat genocidul, fie au preluat retorica din mainstreamul presei occidentale. De exemplu, știrile puneau mereu sub semnul îndoielii numărul deceselor, chiar și după ce mai multe organizații internaționale confirmaseră că cifrele care veneau de la ministerul sănătății palestinian erau corecte, dacă nu chiar conservatoare.

Apoi, foarte multe voci considerate repere în presa românească (și care altfel au multe opinii de împărtășit) au tăcut pur și simplu pe acest subiect, chiar și atunci când Israel vâna intenționat jurnaliști.

Așa că, dacă aș scrie o istorie a presei, aș include cu siguranță lașitatea față de una din cele mai cumplite tragedii ale istoriei recente - precum și excepțiile notabile de la această lașitate.

Cum s-a schimbat procesul jurnalistic în ultimii ani

Am privilegiul că lucrez într-o redacție care face jurnalism investigativ sau de profunzime, unde ne luăm timpul necesar pentru a verifica așa cum se cuvine informațiile. E un privilegiu pe care l-am avut cu toții mulțumită donatorilor mici și mari care au susținut Snoop în acești doi ani și jumătate.

Din păcate, în redacțiile de news lucrurile nu stau chiar așa: viteza e tot mai mare, se ard frecvent multe etape - precum verificarea, luat o reacție de la toți actorii implicați, în special cei acuzați de ceva etc. Problema nu e la redactori, sistemul e defect. Prea des obsesia de a da primul înlocuiește rigoarea de a da corect. Nu știu dacă e ceva specific ultimilor ani, dar e cu siguranță un fenomen accentuat în era algoritmilor și a finanțărilor tot mai reduse pentru presa de orice fel.

În ceea ce privește modul de lucru, cred că, de bine, de rău, tot mai mulți jurnaliști folosesc AI în toate etapele muncii lor: documentare, redactare, editare, chiar și fact-checking. Cred că suntem într-o etapă în care negociem, ca breaslă, ce e etic să facem cu AI, cum putem folosi prudent această unealtă și cum o putem face să funcționeze pentru jurnalism, nu împotriva lui. Există foarte mult potențial, mai ales în jurnalismul de date, dar nu numai. Dar există și posibile pericole: de pildă, un reporter care trece prin Claude informații confidențiale despre o sursă, chiar și un interviu cu aceasta. Cred că e un mare steag roșu indiferent ce model AI folosește.

Un alt lucru care s-a schimbat dramatic în ultimii 15 ani, cu un peak în pandemie, este cât teren fac reporterii. Prea puțin astăzi. Explicația ține, desigur, de presiunea timpului, de resurse limitate și probabil și de iluzia că putem rezolva multe la telefon sau chiar prin mailuri. Însă pierdem lucruri prețioase când nu mergem pe teren. Relațiile cu oamenii se construiesc pur și simplu altfel în carne și oase. Detaliile pe care le observi pe teren pot duce la subiecte noi și la o înțelegere mai nuanțată a unor realități. Și, nu în ultimul rând, iei contact direct cu oamenii pentru care scrii, ceea ce probabil trebuie adăugat în acel kit de supraviețuire de care întrebai mai devreme.

În ce stadiu se află presa în momentul de față

Suntem într-o etapă în care trebuie să găsim răspunsuri creative la (cel puțin) 3 mari probleme:

1. cine și de ce va finanța presa
2. cum ne eliberăm de tirania algoritmilor
3. cum integrăm AI în munca noastră (pentru că abordarea ludică, că refuzăm să le folosim, clar nu e opțiune).

Sunt mai degrabă optimistă legat de ultimul punct. Știu, #unpopularopinion. Cred că putem găsi căi să folosim AI să simplificăm și chiar să îmbunătățim unele procese, să-l facem asistent de cercetare sau partener în analiza de date. Și nu cred că AI e aici să înlocuiască jurnalismul. Momentan nu merge pe teren să pună întrebări, nici nu face vreun subiect nou de la zero.

Legat de primele două, sunt mai moderat optimistă, dacă nu de-a dreptul pesimistă.

Toate modelele de finanțare ale presei sunt imperfecte. Cel clasic, prin care presa a rezistat decenii întregi, și-a dovedit limitele de când publicitatea a migrat direct spre Meta și Google. Oricum, dezavantajul lui era că transformase publicul în produsul de vândut către clienți.

Modelul de finanțare prin paywall/abonamente retransformă produsele jurnalistice în „marfa” de vânzare, iar cititorul în client. Dezavantajul este că filtrează cititorii în funcție de cine își permite sau nu să plătească pentru presă. Nu sunt deloc adepta lui în ce privește publicațiile de actualitate, generaliste. Știrile aparțin deja publicului, jurnalistul doar le dă înapoi. Aleg The Guardian, nu New York Times.

Înțeleg însă paywall la publicații foarte specializate, create pentru pasionați - de exemplu, plătesc abonament la The Athletic.

Cât despre modelul nonprofit, pe baza donațiilor mici și mari de la cititori, îmi doresc cel mai mult să funcționeze - nu doar pentru că îl implementăm și noi la Snoop. Nu e un model perfect, dar promovează cea mai sănătoasă relație între organizațiile de presă și cititori.

Cât despre tirania algoritmilor, o să spun doar atât. Presa națională a produs mai multe articole despre scandalul merdenea vs croissant (care aș paria că e irelevant, de fapt, pentru 98% din populația României) decât despre, de pildă, cauzele pentru care România a ratat mai mult de jumătate din finanțarea pentru sănătate din PNRR și n-a ridicat nici 8 spitale (din 19 promise). Dacă nu scăpăm de fenomenul ăsta, în care confundăm reach-ul de pe instagram cu relevanța, mă tem că ne vom rata misiunea ca breaslă.

Unde simți că jurnalismul a cedat cel mai mult în ultimii ani

Atunci când, în loc să lupte în prima linie contra polarizării și diviziunii din societate, mai degrabă a hrănit-o. Nu știu dacă mai avem 2,3 redacții în România care să încerce să lupte activ cu acest fenomen.

Am asistat la dispariția presei scrise, apoi a diminuării felului în care se consumă radio și TV. Care ar fi următoarea mare dispariție din mass-media?

Nu au dispărut cu adevărat nici radioul, nici TV-ul. Oamenii consumă destul de multe podcasturi și reportaje video. De altfel, cel mai de succes produs de jurnalism independent în România e unul video - Recorder. Prin presa scrisă, mă gândesc că te referi la print, care, e adevărat, ocupă o zonă tot mai mică din piață. Dar există încă un segment de public care și-a păstrat obiceiul de a citi ziarul dimineața.

Când lucram la Libertatea, știu că abonații aveau o relație de durată cu publicația. Și am văzut fenomenul chiar mai răspândit când am călătorit în Argentina, pe final de 2023. Au încă ziare foarte, foarte consistente la nivel de conținut, chiar dacă, desigur, și la ei proporția cititorilor ediției tipărite scade și crește digitalul.

Nu sunt sigură că print-ul va dispărea de tot, poate chiar va avea un comeback, cine știe, dacă ne gândim la trendurile cu fascinația pentru analog (viniluri, fotografie pe film etc).

Ce e clar e că, din păcate, avem tot mai puțină răbdare pentru long form. Prea multă lume vrea un rezumat în 8 cartoane de instagram al unui subiect de investigație care a durat luni de zile să fie descifrat și care, realist, nu poate fi epuizat în 8 cartoane, nici măcar în 80. Probabil asta e cea mai gravă dispariție din mass-media: răbdarea noastră ca cititori. Dar sper și cred că o putem recupera.

Cât contează formatul în supraviețuirea profesiei

Sigur că joacă un rol. Foarte curând probabil că a face (și) content video va deveni obligatoriu, nu doar una din alternative.

Cum influențează noile medii jurnalistice funcția de bază a jurnalismului

Cred că nu avem noi medii jurnalistice de la apariția presei online. Avem doar noi middle men:  Instagram, Tik Tok etc. Au cu siguranță și părțile lor bune: multe materiale investigative bune le-au folosit ca unelte. Dar sunt și numeroase probleme. Vedem în timp real cum ne sunt modelate creierele să primim informații cu lingurița, să scrollăm instant de la un subiect la altul. Sunt segmente întregi de cititori care nu mai intră să citească un articol întreg, ci doar se uită la reel-ul de promovare sau la caruselul de Instagram. Ne putem da seama ușor de asta din comentarii. Or niciodată opt cartoane nu vor putea substitui un material jurnalistic complet.

Dar mai grav de atât, conform celui mai recent raport Reuters Institute Digital News Report, 78% dintre români afirmă că se informează și își iau știrile de pe rețelele sociale. E pur și simplu îngrozitor. Lăsăm algoritmii să decidă pentru noi ce e relevant, ce e de interes public, ce ar trebui să știm ca să funcționăm. E cea mai mare țeapă pentru că niciuna dintre aceste rețele nu îți împinge în față materiale de interes public, ci lucruri capabile să genereze emoții puternice, indignare, viralizare.

Cauți formule de a duce materialele tale în feed?

Nu prea avem de ales. Toți jurnaliștii vor să fie citiți, așa că nu putem ignora feed-ul. De exemplu, am filmat reel-uri pentru unele materiale de pe Snoop, în ideea de a le promova mai mult.

Sunt totuși împăcată și mândră că n-am lăsat niciodată presiunea algoritmilor să aleagă în locul meu ce e un subiect de interes public și ce merită documentat. Când o să încep să aleg subiectele în funcție de potențialul lor de a face reach, probabil o să mă las de meserie.

Rețelele sociale au creat iluzia că oricine poate fi jurnalist. Ce înseamnă, de fapt, să fii jurnalist?

E adevărat, rețelele sociale au cam diluat definiția a ce înseamnă să faci jurnalism. Să pornești telefonul să filmezi un funcționar public fără voia lui, punându-i întrebări agresiv, nu e jurnalism, de exemplu. Și se întâmplă tot mai des în România, pentru că acest model a fost promovat chiar de unii reporteri.

Să-ți faci un cont de Facebook/Twitter/Instagram unde zici că postezi știri nu e suficient ca să fii reporter. Jurnalistul verifică informația și o pune în context, cere drept la replică. Nu amestecă genurile editoriale și nu filmează oamenii fără voia lor decât dacă este absolut vital pentru o investigație, nu de dragul reach-ului. Să fii jurnalist înseamnă inclusiv să fii responsabil față de cum documentezi și cum dai informația mai departe.

Ce principii de bază ale jurnalismului sunt amenințate

Dacă întrebarea se referă la tot algoritmi, aș reveni asupra ideii că sunt un pericol pentru confundarea interesului public cu interesul publicului. Hai să luăm un exemplu din sport. Probabil un articol documentat minuțios despre riscul de traumatisme craniocerebrale la fotbaliști nu o să facă la fel de multe vizualizări ca un reel cu “uite cum arată iubitele fotbaliștilor”. Dar primul e de interes public, al doilea cel mult satisface curiozitatea publicului.

O altă mare problemă e simplificarea unei realități complexe. Nu prea e loc de nuanțe în feed și rareori generează engagement. Jurnalismul bun te ajută să înțelegi mai bine teme complicate, nu îți simplifică exagerat realitatea și nu-ți dă mură în gură ceea ce vrei să auzi - ceea ce, de fapt, încurajează social media.

Vom avea parte și de slow journalism?

Cred că există deja insule de slow journalism. Vorbesc de materiale al căror consum cere resurse de timp și răbdare, dar și la care s-a muncit luni de zile, poate chiar un an. Categorie la care intră și unele din investigațiile cele mai populare ale ultimilor ani: de la documentarul Recorder pe justiție la materialele Ioanei Moldoveanu despre abuzurile de la SNSPA. Dar și exemple mai puțin cunoscute. Seria pe care am dezvoltat-o la Snoop despre sistemul de sănătate mintală din România e un alt exemplu. Însă ca mai multe astfel de materiale să poată fi produse este nevoie de resurse, de susținerea cititorilor. Pe scurt, publicul va decide dacă vom avea parte de slow journalism și cât de mare va fi felia acestuia în ecosistemul media.

Primele tale impresii și reacții când ai testat AI

Prin 2023, reacția a fost de dezamăgire și amuzament mai degrabă. ChatGPT scria foarte prost la momentul respectiv, foarte nenatural. Plus că halucina enorm. Țin minte că, într-un top de 10 cei mai buni fotbaliști români, punea și unul bulgar, fără vreun motiv real. Însă noile modele au evoluat foarte mult, iar invențiile le poți evita destul de eficient cu prompturi bune.

Relația ta cu AI în momentul acesta

Destul de bună. Nu exagerez și nu i-am dat acces la mailul meu, de exemplu, nu i-aș da informații confidențiale din subiectele la care lucrez, verific tot ce produce. Folosesc Claude și l-am antrenat în ultima vreme să fie bun asistent de cercetare, să fie transparent cu sursele și cu ce nu știe, ce e o sursă credibilă etc. Din punctul meu de vedere, va veni un moment în care să nu știi să dai un prompt bun va fi un mare dezavantaj pentru jurnaliști. Și atunci prefer să mă împrietenesc cu el de-acum. Plus că e un coleg bun:))

Zilele trecute l-am rugat să mă ajute să găsesc niște surse-expert pe o anumită temă. Și la final mi-a scris: m-am gândit să ți-l recomand pe X, ar fi fost perfect, dar am căutat mai bine și a murit în 2020. Practic se lăuda singur că a evitat o gafă.

Cum schimbă AI-ul peisajul mass-media

Cred că orice progres tehnologic din istoria omenirii a speriat și creat chiar panică socială. Când au apărut primele automobile, oamenii se temeau că vor speria caii și vor ucide pietonii, iar unele orașe din Marea Britanie cereau ca un pieton să meargă în fața lor fluturând un steag roșu sau o lanternă. Apoi au fost încetul cu încetul integrate în viețile noastre. Cu bune și cu rele. Panica din jurul lor era poate nejustificată la momentul apariției lor, când abia atingeau 20-30 km la oră și erau destul de puține pe drumuri. S-a dovedit ulterior parțial justificată pentru că milioane de oameni au murit în accidente de mașină. Însă peste 90% din accidente sunt cauzate de deciziile oamenilor: condus sub influență, depășit viteza legală etc, nu de defecte ale mașinilor.

Similar, AI-ul e tot o unealtă, depinde de noi cât de responsabil vom ști să o folosim.

Acestea fiind zise, este plin deja internetul românesc (și nu numai) de știri scrise cu AI sau direct de AI. Uneori, din lenea redactorului, au urcat în Wordpress până și sugestiile pe care le dădea modelul AI la finalul rezolvării task-ului. Semn că redactorul nici măcar nu citise ce urcase pe site sub semnătura lui. E trist, dar cumva doar accentuează declinul calitativ care avea deja loc odată cu dezvoltarea digitalului. Fiecare site de știri, care produce câte 100 de articole noi în 24 ore, este în proporție de 80% plin de preluări, din presa internațională sau direct de la alte canale media naționale (procentele sunt observație empirică din locurile în care am lucrat înainte de Snoop, nu am la îndemână un studiu).

Exista această muncă destul de robotică și mai degrabă cantitativă și înainte să apară și primul model de AI generativ. Din unghiul ăsta, există o temere validă că va înlocui multe joburi din presă: posturi de redactor online, de pildă.

Pe de altă parte, sunt zone în care AI-ul poate elibera timp prețios pentru munca pe care doar un om o poate face. Poate ajuta la analiza unor volume mari de documente sau date, la transcrierea unor interviuri, la o primă schiță de research. Dar tot ce ține de judecată editorială, de construit relația cu sursele, de mersul pe teren și de a pune întrebările corecte rămâne, cel puțin deocamdată, exclusiv uman.

Câteva cărți sau documentare despre jurnalism

Nu e o carte despre jurnalism per se, dar e scrisă de un jurnalist. Am citit recent Pacientul H.M. de Luke Dittrich și e absolută fascinantă documentarea autorului pe un subiect atât de întunecat și întortocheat.

Merită citită și She Said, de Jodi Kantor și Megan Twohey, jurnalistele de investigație New York Times care au dezvăluit istoricul de abuz și hărțuire sexuală al lui Harvey Weinstein.

Un documentar foarte bun, de care iată, îmi amintesc, la peste un deceniu de când l-am văzut, este Which Way is the frontline from here? - un omagiu adus lui Tim Hetherington, fotojurnalist de război.

De unde îți iei tu informațiile, canale în care ai încredere deplină

Nu am încredere deplină în niciun canal (doar în niște oameni). Îmi pare rău dacă sună cinic. Sunt de părere că o doză de scepticism e foarte sănătoasă, cât timp nu o duci la extrem. Încerc să urmăresc mai multe publicații atât din zona independentă, cât și din cea mainstream, și să fie destul de variate ca ideologii/politică. E o sălățică din care poate ieși un numitor comun relevant.

De ce aș recomanda și altora același lucru? Pentru că e foarte periculos să rămânem închiși în niște camere de ecou. Riscăm să dezvoltăm o miopie. 100% recomand să citiți și editoriale scrise de oameni cu care nu sunteți pe aceeași pagină.

Insist și că există materiale slabe și în presa independentă, așa cum există materiale muncite și bine scrise și în presa tradițională mult hulită. Ca să dau și un exemplu, m-a surprins plăcut de mai multe ori Observatorul de Noapte de la Antena 3 - pe care l-am tot văzut vara asta pentru că era lipit de meciuri din Mondial. Și din presa independentă sunt redacții care fac o treabă foarte bună și nu sunt așa de vizibile cum ar merita, ca Școala9 sau Context.

Cum poate supraviețui jurnalismul. De ce e nevoie?

În primul rând, de bani. Aș putea să răspund romantic aici, că e nevoie doar de jurnaliști care fac meseria cu pasiune și seriozitate. Dar nu-i așa. În ultimii ani, mai multe redacții din România s-au închis pentru că nu au mai fost sustenabile financiar, nu au mai fost fonduri. Și acolo lucrau oameni talentați și care-și făceau munca foarte responsabil - vezi Panorama, un proiect de jurnalism explicativ care merita o soartă mai bună, vezi Europa Liberă. Jurnalismul nu poate supraviețui fără bani.

Cititorii pot alege să susțină publicațiile care le-au adus cu adevărat ceva valoros fie cu donații directe, fie completând formulare de 3,5% pentru redirecționarea impozitului.

Iar companiile pot alege, la rândul lor, să susțină presa ca act de responsabilitate socială. Da, e mai ușor să investești bugetele de advertising în targetarea pe Google și Meta, dar avem cu toții nevoie și de o presă sănătoasă financiar.

Ce te motivează să duci profesia aceasta mai departe?

Oamenii. Cei pentru care scriem și cei pe care i-am cunoscut făcând meseria asta. Cei care au avut curaj să îmi povestească despre momentele lor cele mai pline de rușine, întuneric și traumă (o parte din aceste povești sunt pe Snoop, în dosarele Un sistem în terapie și Păcănele). Cei care mi-au schimbat profund perspectiva după ce-am petrecut cu ei o oră, două sau o zi pentru un interviu sau un reportaj. Dar și cititorii care trimit un “mulțumesc”, pentru că s-au simțit văzuți într-un material, pentru că le-a fost util sau pentru că au apreciat munca din spate. Și, nu în ultimul rând, impactul textelor în societate, care uneori e foarte dramatic - ieșirea unui candidat din cursa de la primărie, dar de cele mai multe ori e mult mai subtil și vine mai târziu, poate cumulativ, poate peste ani. Poate uneori nici nu aflăm în ce-a constat the butterfly effect. Dar din când în când vine câte o surpriză plăcută, cum a fost când am aflat de impactul anchetei realizate cu Iulia Roșu, despre Alexandru Găzdac, bărbatul ucis în pandemie de polițiștii veniți să-l salveze într-o criză de sănătate mintală. La câteva luni după ce-am scris, a început un proiect prin care peste 1.200 de polițiști au fost instruiți despre cum să abordeze o persoană în episod psihotic.