[Comunicare ca la carte] Laurențiu Ion: Școala de comunicare din România are nevoie de practicieni buni, capabili să predea și să-și asume responsabilitatea educației ca misiune, pe termen lung

Un curs bun ar trebui să fie ca un film bun. La final ar trebui sa stii totul si sa nu stii nimic: sa deprinzi, de fapt, premisele si sa fii curios sa explorezi lumea care tocmai ti se deschide. Comparatia ii apartine lui Laurentiu Ion, Head of Digital & Media (Total Connections Planning), PepsiCo, genul de persoana pentru care aventura incepe de fapt, dupa ce se termina filmul. Si e genul de persoana pentru care ‘lumea’ e un termen relevant: “aveam în față o lume despre care voiam să învăț cât mai multe”, “încă mă simt ca un student care încearcă să înțeleagă lumea” sau “din partea mea de lume, cred că…”.

„Cum sunteți?” e un mic catchphrase cu care isi incepe cursurile, la Universitatea Bucuresti. Doar ca nu e un catchphrase. Laurentiu este interesat de publicul lui din sala de curs, cu care se confunda adeseori, pentru ca se considera unul de-al lor. La un moment dat, a facilitat un curs in care studentii au predat, iar unul dintre ei si-a descoperit cu acea ocazie, vocatia de-a preda.

Mereu întreb de ce au ales un anumit curs, o anumită facultate sau ce le-ar fi plăcut să studieze, de fapt. Vreau să înțeleg cine sunt ei cu adevărat pentru a le vorbi la început în limba lor și prin fereastra propriei percepții.

Povestim impreuna despre parcursul sau profesional, ce inseamna predatul in online, nevoile din scoala romaneasca de comunicare si lectii din pandemie.

Cum ai ajuns sa predai

Nu m-am gândit niciodată că vreau să predau. În timpul facultății, deja lucram în marketing și-mi plăcea ce făceam: aveam în față o lume despre care voiam să învăț cât mai multe, iar perspectiva de a preda părea un drum profesional cu totul diferit față de ce-mi doream pe-atunci.

Abia când am primit invitația de a ține cursul de Digital Marketing la Universitatea Alternativă în 2015, mi-am dat seama că mi-ar plăcea să predau, atât timp cât lucrez în domeniu, și pot veni cu o componentă practică.

Începutul

Nu-mi amintesc începutul, acum mă simt ca și când aș fi predat dintotdeauna. Dar cu siguranță a fost un început stângaci; istoric vorbind, durează ceva timp până ajung să mă simt cu totul confortabil într-o nouă poziție și mai ales într-un loc nou.

Eram primul profesor de Digital Marketing din cadrul Universității Alternative și, tehnic vorbind, nu aveam ce s-aduc nou neapărat. Fiind un mediu de învățare alternativ – deci, nou și diferit, am putut să-mi construiesc cursurile în direcția acestei idei din care luase naștere chiar Universitatea Alternativă.

Pentru mine, actul de predare-învățare e mutual: profesorul transmite o serie de informații către studenți, dar și studenții pot face același lucru pentru profesor, respectiv facilitator. Când predau, nu învață doar studenții; învăț și eu deopotrivă.

Începutul meu a fost, așadar, guvernat de această idee, pe care am luat-o cu mine peste tot în anii ce au urmat, transformând-o și adaptând-o în funcție de context.

Switch-ul catre cursuri online

Înainte de pandemie, am fost invitat să țin un curs de Digital Politics la o universitate din Marea Britanie. Parte dintr-un program cu circuit închis, cursul trebuia să se întâmple în offline, iar toate studiile de caz pe care le pregătisem întregeau o experiență de facilitare a conținutului față-n față.

Muncisem opt luni la conținutul și experiența celor șase cursuri pe care urma să le țin, ca mai apoi, doar într-o lună - să trebuiască să regândesc, pentru online, toată experiența pregătită de fapt pentru offline.

Schimbarea s-a produs ca un cutremur: după primul curs online — din care nici eu, și nici participanții nu am înțeles mare lucru, a trebuit să-mi schimb abordarea, dar mai ales modul în care mă raportam la experiența de invățare pe care trebuie s-o facilitez.

Când ții un curs online, nu e vorba despre livrarea conținutului pregătit timp de câteva ore; trebuie, în schimb, să susții un dialog constant și să creezi o experiență integrată, dincolo de ecran și de cele câteva ore dedicate cursului, pornind chiar de la însăși premisa că vorbești singur în fața unui ecran.

Dacă e nevoie, oprește-te și vorbește despre altceva; adaptează-te tu și adaptează-ți conținutul fix în timpul procesului de facilitare.

Rămâne însă de văzut cum se va manifesta această schimbare atunci când ne vom reîntoarce cu totul în offline.

Altfel, ca stil de predare, mereu încerc să dau exemple concrete, din viața reală, și să implic participanții în actul de predare. E important să știu cine sunt oamenii pe care-i am în față, cu ce se ocupă, ce le place și care e acel declanșator care i-ar putea determina să intre într-un dialog.

Provocări în misiunea de a-i învăța pe alții

Pe lângă provocările pe care pandemia le-a impus - de care, recunosc, m-am cam săturat să vorbesc - o provocare e lipsa de implicare a oamenilor, parțială ce-i drept, fie că vorbim de

studenții din medii de învățare instituționalizate, fie din medii alternative. Dar nu e vina lor nicicum, cauzele sunt diverse și foarte complicate.

De aceea, mereu întreb de ce au ales un anumit curs, o anumită facultate sau ce le-ar fi plăcut să studieze, de fapt. Vreau să înțeleg cine sunt ei cu adevărat pentru a le vorbi la început în limba lor și prin fereastra propriei percepții, ca mai apoi să-i ajut să-și deschidă și alte ferestre către lume. În acest fel, putem construi împreună conținutul cursului și experiența de predare-învățare. Provocările sunt multe. Cred însă că rămân provocări atât timp cât nu venim cu soluții și nu încercăm să le adresăm ca atare.

Cum începi un curs

Nu am neapărat un „catchprase”. Am însă o întrebare, pe care o adresez uneori, sub diverse forme, la începutul cursului: „Cum sunteți? Mai rezistați, da?”. E un obicei pe care l-am deprins în pandemie, când am început să țin doar cursuri online. Oamenii nu răspund mereu, așa că le povestesc eu cum sunt și ce fac să rezist. Încerc să fiu amuzant, nu știu dacă-mi iese mereu.

Unde predai în prezent

Predau „Strategii ale Comunicării Vizuale în Publicitate” la Universitatea din București, în cadrul Departamentului de Științe ale Comunicării de la Facultatea de Litere.

Pe lângă entuziasmul de a fi lector asociat la Facultatea de Litere, m-am bucurat mai ales că predau în cadrul masteratului ale cărui cursuri le-am urmat și eu: Consultanță și Expertiză în Publicitate. Dacă nu ați auzit de acest masterat, vă spun eu: e primul masterat în publicitate din România și face parte din departamentul de Științe ale Comunicării, în cadrul Facultății de Litere. A format sute de oameni care azi lucrează în publicitate, marketing sau comunicare. În ultimii ani, a început să invite practicieni să predea, iar eu sunt unul dintre ei.

Cât contează teoria

Teoria contează și contează o dată la început, când înveți despre un nou domeniu, iar apoi - dacă-ți deschide mintea și apetitul să afli mai multe. Un curs bun ar trebui să fie ca un film bun, care te introduce într-un anumit univers, și care totuși te lasă-n mirare; dacă ești un tocilar ca mine, te vei duce apoi să citești Trivia de pe IMDb și în general vei consuma tot conținutul disponibil despre filmul respectiv.

La fel de mult contează și cultura. În publicitate sau marketing, teoria e oricum un mix de alte domenii: antropologie, sociologie, artă sau economie.

Povestește-ne un curs memorabil

Unul dintre cursurile pe care mi le amintesc acum e cel predat de studenți. Pentru că voiam să trecem în revistă tot ce predasem într-un semestru, m-am gândit că poate cea mai bună metodă la acea vreme e să le dau microfonul lor, așa că fiecare a avut de predat câte un subiect pe baza unui brief: să acopere teoria, dar să vină și cu exemple practice, în timp ce ne implică activ și pe noi, participanții.

Unii au transformat partea lor într-un număr de stand-up comedy, iar alții s-au dat efectiv peste cap să-și livreze conținutul. E lesne de înțeles de ce le-am dat lor sarcina comună de a ține cursul.

Ce m-a bucurat mult a fost faptul că unul dintre studenți mi-a spus un an mai târziu că, datorită acelui curs în care a avut șansa să predea, și-a dat seama că i-ar plăcea să facă asta mai departe. Acum predă la o facultate din București, unde e asistent universitar.

Cum crezi că te văd studenții tăi

Sper că mă văd ca unul de-al lor. Încă mă simt ca un student care încearcă să înțeleagă, în același timp cu ei, lumea.

Noile generații de studenți

Sunt inteligenți și țin pasul cu lumea, cu tot ce e nou; au un spirit comunitar bine dezvoltat și, în același timp, sunt curioși. Spre exemplu, faptul că pot avea efectiv un dialog productiv cu ei despre sexismul tehnic și ideologic din publicitate înseamnă mult: nu doar că sunt capabili să-și susțină opiniile, dar și că anumite stereotipuri din publicitate, mai ales cele care perpetuează anumite comportamente dăunătoare, sunt constatate și taxate ca atare.

Nu vreau să-i compar cu generația mea sau cu alte generații. E în domeniul nostru un sindrom, care-mi displace enorm: îl numesc „sindromul dinozaurului”, al omului de comunicare, marketing și mai ales de publicitate, care se manifestă, printre altele, fix prin comparații de genul, dar și printr-o oarecare superioritate dată de niște ani lucrați în domeniu, coroborată cu vârsta.

Cum ai fost ca student

Am făcut Litere, iar apoi Publicitate. Am fost entuziasmat și deopotrivă dezamăgit, confuz, dar și determinat să urmez un anumit drum profesional. M-am pregătit pentru Arhitectură, dar am dat la Litere. Lucram în marketing - de partea clientului - pentru că aveam o chirie de plătit, dar de fapt voiam în publicitate: îmi plăcea să scriu, publicasem o carte, așa că voiam să fiu Copywriter.

M-am dezmeticit și mi-am dat seama ce e bine pentru mine, dincolo de proiecțiile personale și toate legendele care înconjurau domeniile creative. În acest carusel, am întâlnit oameni - profesori și deopotrivă specialiști în domeniu, care m-au ajutat la momentul potrivit cu claritatea pe care n-o puteam găsi de unul singur.

Cumva, în fiecare perioadă a vieții mele, m-am putut bucura de oameni care să mă inspire într-un fel sau altul.

De unde ai învățat cel mai bine publicitate

Bazele teoretice mi le-am luat din masteratul de publicitate la care am ajuns și eu să predau. Îmi amintesc că, pentru examenul de admitere, am învățat într-o lună cât alții în trei ani de facultate, reușind să iau a doua cea mai mare notă.

Deși pentru mine școala nu a fost niciodată o competiție, a fost pentru prima dată când m-am bucurat cu adevărat pentru o performanță de genul, ce marca o nouă rută-n viață, pe care virasem cu viteză.

Apoi, am învățat lucrând. Deși lucrez de aproape 12 ani la client, am avut câțiva ani și o mică agenție de publicitate alături de câțiva prieteni. M-am ocupat de ea până-n punctul în care n-am mai putut fizic să duc cele 12-14 ore lucrate zilnic, dar și pentru că, odată ce am crescut profesional, nu mai era etic să fac parte dintr-un asemenea proiect.

Altfel, mă pricep la marketing și în special, la digital. Sau cum ar glumi un prieten care lucrează într-o agenție de publicitate: la dat feedback.

Industria și universitățile

Un lucru bun care se întâmplă în ultimii ani e că majoritatea facultăților de profil au început să invite practicieni să predea. Încă se mai pot face lucruri aici, nu doar de universități sau practicieni, dar și de Ministerul Educației, chiar dacă universitățile au autonomie.

Acum câțiva ani, am condus un grup de lucru - format din profesori, studenți și specialiști din diverse domenii, pentru redactarea unui proiect de lege care să impulsioneze companiile să ofere stagii plătite pentru studenți și nu numai.

Nu s-a întâmplat, iar într-un final, am renunțat pentru că nu voiam să mă implic politic. Nici azi nu vreau. Acum nu știu dacă proiectul în sine ar mai fi azi o idee bună, cum nici pe-atunci poate că nu era.

Nevoile din școala de comunicare

Nu știu dacă sunt în măsură să am o părere definitivă, neavând desigur toate datele. Din partea mea de lume, cred însă că școala de comunicare din România are nevoie de practicieni buni, cu experiență, care nu sunt doar buni în ce fac, dar sunt capabili să predea și să-și asume responsabilitatea educației ca misiune, pe termen lung.

Impresia mea e că majoritatea funcționează pe principiul „am venit, am livrat, am plecat”. E adevărat că noi, profesorii practicieni, avem un statut ingrat: ca să rămânem profesori practicieni, trebuie să dăm totul în jobul de zi cu zi, în timp ce dăm, la fel, totul în actul de predare. Și vice-versa.

Lecții din pandemie

La nivel uman, studenții au învățat în sfârșit - în cazul în care erau dubii, că și profesorii sunt oameni. Au copii, pisici sau câini; au un hanorac urât, dar confortabil, pe care-l poartă acasă. Au frici, incertitudini și procesul de predare-învățare e o misiune pe care trebuie să și-o asume ambele părți, atât în timpul procesului de predare, dar și dincolo - în cazul de față, dincolo de un ecran.

Apoi, ceea ce studenții ar trebui să știe e că orice criză are și oportunități: o dată, de comunicare - în contextul responsabilității sociale și al bunului simț, dar mai ales de dezvoltare personală.

Astfel de crize ne pot ajuta să ne evaluăm viața într-un fel inaccesibil în condiții normale.