Printre pitchuri și campanii de creație, Eugen Suman, Creative Director și poet, își direcționează timpul și creativitatea către poezie - cea citită, dar mai ales cea scrisă de el. Pentru cine nu știa deja, înainte de a fi publicitar, Eugen a fost poet, publicând primul volum dinainte să-și înceapă cariera în industrie. Arcuri electrice. Formele de sub piele este prima colecție de poezii publicată și primul lui manifest transformațional; un fel de coming of age, dar în versuri, versuri care au căutat toate formele pe care trebuia să le ia copilul devenit adolescent și adolescentul pe punctul de a deveni un adult într-o lume plină de incertitudini.
Căutarea a rămas, până-n prezent, mindsetul lui general, când vine vorba de creația literară (și nu numai), iar adevărul, răspunsul tuturor căutărilor.
”Probabil cea mai mare obsesie a mea e să văd ce e în spatele lucrurilor, ce e în spatele realității. Să văd cât de mult pot întinde un concept, până unde pot ajunge, care sunt adevărurile din spatele adevărului facil, de primă mână. E ca explorarea spațiului, doar că e spațiul interior al fiecăruia. Dai și peste balauri, dai și peste iubire. Ce înseamnă să fii om, să fii martor la întregul univers? Ce înseamnă să mori? Ce înseamnă să iubești?”.
Astăzi, Eugen se bucură de proaspăt lansatul volum - Ultimul foton - o colecție de poezii care traversează tema morții și a iubirii prin unghiuri ancorate la realitatea momentului. Oricât de atemporale ar fi cele două teme, ăsta e farmecul poeziei contemporane - îți răspunde întrebărilor care te macină acum, în cuvinte și referințe atât de familiare, că cititul devine terapie. Atât timp cât doar cititul e terapie, iar scrisul, un act artistic universal, suntem pe drumul cel bun.
Despre obsesia pentru adevărul ascuns sub straturile încă nedecojite, despre scrisul ca aliment vital pentru o existență completă, dar și mai multe despre Ultimul foton, Eugen, în rândurile care urmează:
Relația ta cu scrisul: nevoie, obligație, plăcere, chin
Scriu de când mă știu. Prima povestire a fost în clasa a V-a. Mai apoi, când eram la Cercul de Ziaristică de la Palatul Copiiilor, am avut o altă povestire transformată în piesă radiofonică la Radio România Tineret. În liceu am umplut enorm de multe caiete și agende, acum pierdute după nenumărate mutări. În facultate am devenit activ în viața literară, iar asta s-a lăsat cu multe dezamăgiri. Never meet your heroes, cum se spune. Mai apoi, în publicitate, scrie, scrie și iar scrie.
Pentru mine scrisul și cititul sunt lucrurile care mi-au schimbat total viața, și cărora le datorez în mare măsură omul care sunt acum. Fără ele mi-e foarte greu să-mi imaginez cine eram, unde eram acum. Scrisul e una dintre puținele metode prin care lumea devine puțin mai inteligibilă. Scrisul e viață, e respirație. Opțiunile pe care le-ați dat în întrebare sunt prea mici, prea departe de ceea ce înseamnă cu adevărat scrisul.
Cum îți organizezi timpul pentru scris
Haotic. Haos! Când se poate și când nu se poate. Printre deadline-uri, printre bucățile de viață fără de care nu există scris valoros. Când îmi aduc aminte de o idee pe care o uitasem de trei săptămâni. Când îmi dau seama că n-a ieșit ce mi-am imaginat și atunci trebuie rescris totul. Când nici rescrierea nu face nimic și-atunci trebuie renunțat la idee. Cu pauze, câteodată de ani întregi. Alteori cu frenezie, cu recuperat anii ăia în câteva luni.
Am o lipsă acută de disciplină, ceea ce m-a făcut rapid să-mi dau seama că nu voi fi în stare niciodată să scriu un roman. Sigur, pot să-l încep, pot să fac fișa de personaje, pot să pun un outline pe hârtie. Dar mai departe? No chance. Mă mai păcălesc eu câteodată că, vezi-doamne, o să pot face și asta la un moment dat, dar nu mă ține mult. Micro-proza, în schimb, mă atrage destul de mult.
Nu cred în inspirație, dar cred în simț de observație și în atenție. Pentru mine, un poet e în primul rând un căutător de adevăr, și ca să-l găsești trebuie să-l poți observa mai întâi, iar pentru asta trebuie să fii atent: la tine, la viață, la oamenii din jur, la povești grandioase și banalități, la tot ce înseamnă existența.
De ce poezie?
Aici s-a ridicat la fileu o minge foarte bună, pentru că fix despre asta vorbesc în cel mai nou material de pe Zeitgeist, substack-ul meu. Vă invit să-l citiți și, dacă vă place, să dați și un subscribe, că ajută. Varianta scurtă e că ambele, și poezia și publicitatea, sunt creativitate condensată și căutare de adevăr. Prima îl caută în întreaga minune a existenței, a doua îl caută în produs. Ambele produc sens, într-un fel. Skill-urile de la prima sunt foarte transferabile în a doua.
De ce poezie? Pentru că poezia este libertate. Și e o metodă foarte bună de a te conecta profund cu oameni pe care n-o să-i cunoști niciodată, această certitudine fiind, de altfel, îndeajuns de importantă încât să nu mai ai nevoie de alte motivații și să continui să scrii atât timp cât ai ceva de transmis.
Moștenirile din publicitate
Înainte de publicitar, a fost poetul. Moștenirile și apucăturile din poezie m-au ajutat foarte mult în publicitate, chiar dacă nu asta era întrebarea. Concizie, creativitate condensată, durată scurtă a textului, precizia observației, jocul cu emoțiile, libertatea de a explora creativ, toate reprezintă skill-uri ultra-importante pentru un copywriter. Thanks, poetry!
Temele care te preocupă / obsedează
Mă preocupă foarte mult omul prins între lumi, omul de care se trage din toate părțile, mecanismele care-l fac să-și păstreze un minim de conștiință și echilibru. Corp și minte, natură și tehnologie, iubire și alienare, sens și o lume atomizată, spartă în sute de cioburi care oglindesc distorsionat realitatea.
Probabil cea mai mare obsesie a mea e să văd ce e în spatele lucrurilor, ce e în spatele realității. Să văd cât de mult pot întinde un concept, până unde pot ajunge, care sunt adevărurile din spatele adevărului facil, de primă mână. E ca explorarea spațiului, doar că e spațiul interior al fiecăruia. Dai și peste balauri, dai și peste iubire. Ce înseamnă să fii om, să fii martor la întregul univers? Ce înseamnă să mori? Ce înseamnă să iubești?
Procesul de creație lirică
Nu cred în inspirație, cred în curiozitate. Curiozitatea mă face să caut să înțeleg, să aflu, să știu lucruri. Aș vrea să știu TOT. Evident, o misiune sortită eșecului, dar călătoria te duce în cele mai neașteptate locuri, iar fiecare răspuns deschide o mie de noi întrebări, gata să fie explorate.
Din dansul ăsta ies multe asocieri neașteptate și apar multe ocazii de scris. Demersul nu e unul pur intelectual, TOT chiar înseamnă TOT. Nu poți să scrii despre oameni dacă nu ești între oameni. Nu poți să scrii despre cât de greu e să urci pe un munte dacă n-ai urcat și tu măcar o dată pe unul. Adică un minim de experiență trăită, altfel scrisul e unul fals.
Cât rescrii până e gata o poezie?
Foarte mult. Cred că și acum aș putea să mai modific ceva la textele din cartea asta nouă. Am în ea și texte scrise inițial acum foarte mulți ani, rescrise de-a lungul timpului, finalizate abia acum. Trebuie să înveți să te oprești la un moment dat, altfel nu mai publici nimic niciodată. Primul draft e primul draft, dar mie mi se întâmplă și ca al 30-lea draft să fie tot primul draft. Căutarea nu se oprește niciodată, să mă scuze colegii că le-am furat sloganul :)
Deschiderea pentru feedback
Foarte deschis, dacă vine de la oameni în care am încredere. Pentru ”Ultimul foton” am lucrat cu doi redactori de carte care sunt și poeți extraordinari, Livia Ștefan și Teodor Dună. A fost o colaborare foarte bună, ei au adus limpezime acolo unde eu, fiind cu totul scufundat în text, nu o aveam. Iar înainte am trecut prin cel puțin cinci variante cu Oana, soția mea, care a venit cu o perspectivă de cititor diferită și cu ajutorul căreia am descoperit multe părți care nu erau chiar atât de clare cum credeam eu că sunt. În plus a venit și cu ideea titlului.
Am avut și un grup important de prim-cititori ai volumului, feedback-ul lor a fost primul pas spre forma finală. Un poet nu există fără cititori, trebuie să înțelegi cine sunt oamenii care te citesc, trebuie să înțelegi ce îi mișcă. Eu nu cred în poetul din turnul de fildeș, geniul neînțeles pe care îl va judeca posteritatea. Cine face asta are o doză de egoism care nu cred că are ce să caute în lucrul, în definitiv, cu emoțiile. Dacă scrii doar pentru tine, faci terapie, nu artă.
Arcuri electrice. Formele de sub piele
A fost încununarea unor ani fantastici de căutare a unui stil propriu, de publicat în reviste, de mers la cenacluri, lecturi publice și așa mai departe. Și a fost, într-un fel, ruperea mea oficială de adolescență, o adolescență care m-a marcat în foarte multe feluri. Chiar dacă vorbim de poezie, cartea a avut un fir narativ, iar personajul principal doar împrumuta de la mine elemente auto-biografice.
Adică e și multă ficțiune acolo. E o călătorie inițiatică din copilărie și adolescență spre un prezent plin de incertitudini dar mult mai valoros pentru că reprezintă evadarea din trecut. Acum, privind în urmă, e și multă naivitate. Acolo unde nu funcționează, mi-am dat seama acum că încercam să spun niște adevăruri la care, pur și simplu, n-aveam atunci acces. Din cauza vârstei, din cauza multor altor factori. Naivitate pentru că eu credeam că le-am atins, că știu despre ce vorbesc.
Ultimul foton. Titlul
Penultima variantă de titlu a fost ”Ultimul proton”. Un titlu care vorbește despre moartea inevitabilă a universului, așa numita heat death, când toată materia decade în energie, apoi universul intră în starea finală de echilibru termo-dinamic. Atunci când ultimul proton devine o particulă mai ușoară, poate un pozitron, poate altceva.
Problema cu titlul ăsta a fost că nu era îndeajuns de clar pentru cineva care nu știe atâta fizică, și atunci am ajuns la ”Ultimul foton”, oleacă mai sugestiv. Înseamnă același lucru, și e o sinteză foarte bună a uneia dintre marile teme ale cărții, moartea. Cealaltă fiind iubirea. Alte variante de titluri, unele destul de funny privind retrospectiv: Defragmentare; Acid; Respirații înghețate; Screensaver; Dizolvare.
Fir narativ sau o colecție de stări?
Nu sunt stări, poezia mea nu e niciodată doar o stare. Sunt povești pe temele povestite mai sus. De data asta cartea nu are fir narativ, nu am un personaj căruia i se întamplă ceva, depășește niște obstacole și apoi devine mai bun sau mai rău sau mai albastru. Dar am niște universuri de sub-teme, inclusiv vizuale, și așa sunt grupate în capitole. Nu e o construcție super elaborată, n-am un mesaj ascuns în felul în care le-am grupat.
Poeziile funcționează la nivel individual, deși citirea lor în ordinea pusă de mine are un vag efect estetic care încheagă cartea. E mai mult ca un album muzical. E mai mișto să-l asculți în ordinea gândită de formație, dar poți să te bucuri și doar de anumite melodii. Bine, vorbesc despre muzicieni care au un concept și așa mai departe, nu de muzica făcută să încapă într-un tiktok.
Cea mai mare teamă când scrii
Teama principală e teama pe care o are, cred eu, toată lumea care scrie. Teama că foaia albă cu care începi rămâne, la un moment dat, albă. Definitiv. Apoi mai e teama de irelevanță, de scris degeaba sau ca exercițiu de vanitate, de scrisul ca terapie. Nu asta îmi propun. Vreau să ajung la cât mai mulți cititori, vreau să le schimb câtuși de puțin viața, să le ofer o experiență pe care nu ar fi putut-o avea altfel. Să îi fac să privească temele despre care scriu dintr-o perspectivă nouă, sau să-i ajut să-și găsească propria perspectivă.
Poezia preferată din Ultimul foton
N-am o poezie preferată, am foarte multe de care sunt entuziasmat și pe care vreau să le citească multă lume. Una ar fi chiar asta:
nick cave spune că
în lipsa contextului traumatic
un AI nu poate face artă
oricât de bine scrie cântă pictează sau dansează
și eu mă gândesc că are dreptate
dar mă gândesc și la primul AI cu inima frântă
plângând în spațiul pe care poate că-l numește
sufragerie
cu toată jalea ființei concentrată într-un ac roșu încins
înfipt în inima sa digitală
în timp ce din pereți se aude
la un volum incert
people ain't no good
și poate că
de fapt
a fi om nu e condiția universală și de necontrazis
pentru a lua parte
cu foame
insațiabilă foame
la ceea ce numim uzual artă
ci mai degrabă e nevoie doar de o anume structurare a
materiei
în așa fel încât
să poată să simtă
în sfârșit
ce înseamnă durerea
Ultimul foton, într-un cuvânt
Anxietate.
Cui i-ai recomanda volumul
Mi-ar plăcea ca poezia să ajungă la cine trebuie să ajungă. Publicul e unul extrem de restrâns, din motive în care n-are sens să intrăm acum. În România cu atât mai mult. Aș recomanda ”Ultimul foton” cuiva care citește, în general, chiar dacă poate că nu poezie. La noi e și ideea asta că poezia e ceva cu ritm și rimă, care trebuie ”analizat” să înțelegi ”ce a vrut poetul să zică”. Câteodată o ușă e o ușă, nu o metaforă care vorbește despre un infinit de posibilități.
Asta vine de la sistemul nostru educațional, din nou, nu mai insist. Aș recomanda-o puștimii de azi, Gen Alpha și Gen Z, cei dintre ei care citesc, pentru că le poate arăta că poezia contemporană e, de fapt, vie. Vine din viață, are relevanță, vorbește despre lucruri pe care poate că le trăiesc și ei. Nu doar poezia mea, poezia contemporană în general, românească și străină. Să intre într-o librărie, să meargă la secțiunea de poezie contemporană și să răsfoiasca niște cărți. S-ar putea să aibă o surpriză extrem de plăcută.
Secretul publicitarului care mai scrie și de plăcere
N-am o rețetă, fiecare om e diferit. Cred că prima condiție, una de bază, e sa fi scris înainte și altceva. Sau măcar să-și fi dorit vreodată. Că dacă obiceiul nu există decât la birou, atunci slabe șanse să se întâmple în afara lui.
Să scrii nu ține (neapărat) de timp și chef. Dacă ai microbul, scrii. Dacă nu, nu. Habar n-am, am zis pe la începutul interviului că n-am disciplina scrisului și că la mine e haos. Poate la următoarele interviuri cu publicitari prozatori ies niște sfaturi mai bune. Am zis că prozatorii sunt meșteri pe organizarea scrisului, mențin afirmația :)
O poezie pentru cei care nu înțeleg poezia
Misiune imposibilă. Dar încerc ceva ce-mi place foarte mult.
Good bones, de Maggie Smith
Life is short, though I keep this from my children.
Life is short, and I’ve shortened mine
in a thousand delicious, ill-advised ways,
a thousand deliciously ill-advised ways
I’ll keep from my children. The world is at least
fifty percent terrible, and that’s a conservative
estimate, though I keep this from my children.
For every bird there is a stone thrown at a bird.
For every loved child, a child broken, bagged,
sunk in a lake. Life is short and the world
is at least half terrible, and for every kind
stranger, there is one who would break you,
though I keep this from my children. I am trying
to sell them the world. Any decent realtor,
walking you through a real shithole, chirps on
about good bones: This place could be beautiful,
right? You could make this place beautiful.
