[Gustul pasiunii] Carmen Paraschivescu (Garda Culinară): În aprecierile lor, cititorii mei fac referire la stilul meu de a scrie mai mult decât la rețetele postate

[Gustul pasiunii] Carmen Paraschivescu (Garda Culinară): În aprecierile lor, cititorii mei fac referire la stilul meu de a scrie mai mult decât la rețetele postate

În viața de zi cu zi, Carmen Paraschivescu este psiholog-psihoterapeut. Și tot în viața de zi cu zi ține un blog culinar, în curs de maturare spune ea: "un produs în continuă transformare, dospire, maturare. Are abia 5 ani și am învățat împreună cu el destule, dar încă nu îl pot numi un blog matur".

Garda Culinară a pornit după o experiență mai puțin fericită la un restaurant constănțean bine cotat. Plecând de la ideea de critică gastronomică, blogul lui Carmen s-a transformat în timp într-un loc în care oamenii se adună și interacționează în jurul rețetelor, dar și dincolo de ele. De ce? Păi Carmen scrie povești, nu rețete. Cum este de pildă povestea doamnei Casian de la Pescăria Selgros, povestea supei de rădăcinoase (care este și cea mai populară rețetă a blogului) sau poveștile culinare ale Dobrogei, de care e și îndrăgostită. 

Nu și-a închipuit că blogul va trece de cercul ei de prieteni și cunoștințe, iar în primul an a gătit, scris și pozat pentru 100 de abonați. Astăzi, Garda Culinară are peste 6.700 de fani pe Facebook. Se prea poate ca aceștia să fie atrași de savoarea cu care Carmen își descrie experimentele și improvizațiile culinare (de pildă, ciorbe și supe la tigaie sau wok) ori de faptul că nici prin gând nu-i trece să alerge după trafic. Nici n-ar avea timp, fiind prea preocupată de calitatea postărilor și de bucuria reușitelor culinare, ale ei și ale celor care o urmăresc. Cum spune ea însăși: 

"Banii sunt ultimul lucru la care ar trebui să se gândească cineva care vorbește despre a face mâncare și vrea să devină credibil. Nimeni nu e de neînlocuit; de aceea, cred că viitorul este al blogurilor și bloggerilor care știu să împartă cu bucurie și fără ranchiună ceea ce știu în domeniu".

Seria editorială Gustul pasiunii, realizată în parteneriat cu Selgros România, continuă astfel cu povestea unui blog care nu se grăbește nicăieri, dar care se bucură cu fiecare aventură culinară transformată într-o postare. 

 

Un psiholog-psihoterapeut pasionat de gătit

Spre deosebire de mulți alți pasionați de gătit și actuali bloggeri culinari, eu am gătit pentru prima dată serios pe la vârsta de 19 ani, odată cu intrarea în viața de tânără soție. Tata îmi descuraja prezența în bucătărie, probabil simțul lui protectiv îi spunea că mă voi sătura toată viața de gătit, lucru care, poftim, nu s-a întâmplat încă.

Deși nu am stat prin bucătărie alături de mama sau bunica, cred că am avut o memorie și un simț al gustului foarte dezvoltate, lucru care m-a ajutat să recompun mai multe feluri de mâncare pe care le făcea bunica.

Prima carte de bucate pe care am avut-o a fost cea a celebrei Sanda Marin, după care am gătit cel puțin 10 ani și pe care și acum o am la îndemână în bucătărie, apoi, în anii ‘90, au apărut mii și zeci de mii de materiale despre gătit, din unele inspirându-mă pentru a ieși câte puțin din monotonia bucătăriei românești, așa cum o știam eu până atunci.

Revistele italienești și emisiunile de la televiziunile lor m-au inspirat foarte mult, mai ales că mi-au transmis bucuria de a experimenta în bucătărie, lucru poate chiar mai important decât talentul sau știința de a găti. Progresiv am ajuns să dedic aproape zilnic o bună parte din timpul meu documentării și experimentării, devenind din ce în ce mai pasionată de acest domeniu.


Garda Culinară în persoană

 

Startul blogului 

Impulsul de a porni blogul a venit de la unii prieteni de pe Facebook care îmi suportau numeroasele fotografii cu mâncarea pe care o făceam sau de pe unde mergeam și chiar mă încurajau, ”fă-ți blog, fă-ți blog!”. Zis și făcut, deși nici nu știam prea bine ce e un blog; nu le urmăream, mi se păreau lipsite de interacțiunea forumurilor culinare.

Peste o lună, soțul meu, văzându-mă că scriu aproape zilnic acolo, mi-a făcut cadou domeniul gardaculinara.ro. M-am bucurat, am transferat imediat totul, i-am găsit un design simplu-simplu care a rămas și probabil va rămîne mult timp de acum încolo.

În același timp, la data aceea mă aflam într-o perioadă foarte apăsătoare emoțional, fiind implicată într-un proiect în care lucram zilnic cu câte 7-8 persoane cu dizabilități sau bolnavi incurabili, lucru care nu avea cum să nu se reflecte și în starea mea afectivă. Aveam nevoie de ceva care să mă deconecteze, iar blogul a fost ”supapa” cea mai la îndemână.  O pasiune despre care poți să vorbești, chiar și în mediul virtual, are mereu efecte benefice asupra psihicului.


Friptură de berbecuț cu piersici și nuci // Sursa

 

Garda Culinară. Start și evoluție

Nu am vrut să-l fac o ”carte de bucate”, ci un loc în care să scriu despre tot ce-mi trece prin cap din domeniu. Multe dintre primele mele postări sunt despre sezonalitateeliminarea risipei în bucătărie, despre bunica, despre părțile culinare ale călătoriilor mele, recenzii despre restaurante, povești despre invitații la masă la prietenii mei, amuzamente pe diverse teme, cum ar fi bucătarii cârcotași sau prea pedanți și multe alte teme care ating acest domeniu.

Nu m-am așteptat să am un public masiv sau pretențios, am scris cu responsabilitate, nu am făcut niciodată rabat de la calitatea postărilor, mi-am verificat fiecare rând scris în fiecare postare , am ales cele mai bune poze, am evitat să emit păreri proprii sau idei fixe fără susținerea tehnică a celor spuse de către niște specialiști. Am făcut un blog exact așa cum mi-ar fi plăcut mie să-l găsesc și până atunci. Câteodată îmi recitesc postările vechi și nu le-aș schimba cu nimic.

Numele de "Garda Culinară" l-am rostit prima dată la o întâlnire cu un grup de prietene, pornind de la ideea că n-ar fi rău să înființăm o instituție care să aibă ca obiect de activitate critica gastronomică și educarea publicului pentru calitatea serviciilor în acest domeniu, iar numele de "garda culinară" mi-a venit automat pe buze. Mi s-a părut amuzant dar și inspirat să-mi numesc blogul astfel, printre obiectele de activitate pe care mi le stabilisem fiind și un soi de critică gastronomică.


Cotlet de berbecuț cu sos de fructe de pădure // Sursa

Evoluția mea și a blogului a însemnat mai multă cercetare în domeniul culinar, mi-am însușit tehnici și metode noi de gătit, am studiat fotografia culinară, am diversificat subiectele și abordările și, lucru important pentru mine, am intrat în lumea bloggerilor culinari mergând la diverse evenimente. Am învățat de la ei și de la oameni apropiați domeniului, agenții de publicitate, de PR, comunicare, sau direct de la cei care beneficiază de serviciile bloggerilor, adică brandurile.

Pot spune, caragialistic, că blogul a rămas la fel, dar s-a schimbat esențial.


Prune uscate cu orez (și zahăr ars) // Sursa

 

Gătitul, scrisul și pozatul

Spuneam undeva pe blog că, pe vremuri, rețeta se scria pe scurt, se gătea pe lung, iar poveștile se spuneau la masă. Acum faci poze, scrii povestea, detaliezi cât poți rețeta și, de mâncat, mănânci cât poți mai pe scurt.

Gătesc aproape în fiecare zi câte ceva, mai rar vara, când e și prea cald și sunt destule lucruri care se pot mânca negătite, cum sunt brânza cu roșii, salatele, fructele. Gătitul de zi cu zi durează de obicei foarte puțin, am avantajul că locurile mele de muncă sunt pe un perimetru de 50 de metri în jurul casei și nu-mi impun o prezență strictă pe durata zilei.

O rețetă presupune niște pași: intenția, documentarea, aprovizionarea, gătitul, fotografierea, mâncatul și scrierea ei. Fiecare pas are și niște sub-pași, de exemplu la scrierea rețetei pe blog trebuie selectate fotografiile cele mai reușite, poate editate, refacerea imaginară a pașilor și extragerea a ceea ce e esențial în fiecare, menționarea aspectelor mai puțin așteptate și rezolvarea acestora prin metode proprii - asta e ceea ce diferențiază de fapt și blogurile și bloggerii.

E lesne de ghicit că, pe acest fir al desfășurării evenimentelor, cel mai mult îmi place etapa în care mănânc ceea ce am făcut.


Șalău cu maioneză reinterpretat // Sursa

Tiramisu cu căpșuni // Sursa

 

Ce e cel mai dificil?

Fotografiile intermediare sunt de cele mai multe ori un chin pentru cineva care lucrează singur. Trebuie să te speli pe mâini, să faci pozele, mai amesteci puțin în mâncare, ți se pare că arată mai bine în poziția aceea, iar te speli, iar faci poză. Un preparat care îți ia în mod obișnuit o oră, făcut cu intenția de a-l pune pe blog, îți ia și de 4 ori mai mult de-atât.

Eu prefer sa pozez creațiile finale, exact așa cum mi le pun în farfurie, fără decoruri suplimentare. Am încercat să ies din acest tipar natural și a fost un fiasco, am prăpădit timpul și câteva ingrediente destul de scumpe, revenind apoi la modalitatea mea clasică de decorat și preparare. Dacă vreodată mă va lovi talentul, voi face altfel, deocamdată ăsta este stilul meu și se pare că multora le și place. 

Despre blogosfera culinară de la noi

E foarte diversă - și e foarte bine că e așa. Fiecare are locul lui, dacă are ceva de spus. Dacă n-au, probabil doar se distrează și ei în online. Mă amuză dramele din sfera ”aia a pus margarină, aia a folosit nu-știu-ce condiment plin de E-uri”, dar eu nu trăiesc exclusiv din blog și deci văd altfel lucrurile. Sunt oameni care au nevoie de rețete corecte și apelează la unul dintre bloggeri care explică în cele mai mici detalii rețetele, alții vor doar contact uman. Sunt mulți români care locuiesc undeva departe în lumea asta și, citind bloguri culinare, își pot recrea o mică lume românească la ei acasă.

Dar primele motive pentru care cineva ar trebui să-și facă blog sunt pasiunea și dorința de a împărtăși cu alții bucuria unei rețete deosebite, de a inspira sau de a amuza pe cineva cu eșecurile pe care le-a avut în bucătărie. Banii sunt ultimul lucru la care ar trebui să se gândească cineva care vorbește despre a face mâncare și vrea să devină credibil. Nimeni nu e de neînlocuit; de aceea, cred că viitorul este al blogurilor și bloggerilor care știu să împartă cu bucurie și fără ranchiună ceea ce știu în domeniu.

 

Diferențierea blogului

În aprecierile lor, cititorii mei fac referire la stilul meu de a scrie mai mult decât la rețetele postate. Am cititori prietenoși, cred că și eu și blogul meu le transmitem faptul că nu mă situez pe o poziție de expert în bucătărie. Mulți îmi citesc postările ca pe niște povești, chiar dacă sunt rețete, prin comentarii găsesc des remarca ”îmi doream să nu se mai termine”, urmată de îndemnul ”neapărat să scrii o carte”.

Cred că ce mă identifică pe mine este că nu scriu rețete, ci ofer inspirație și dau încredere că merită încercată o rețetă. Iubesc Constanța și Dobrogea și scriu despre experiențele mele culinare din această zonă.

O excursie pentru cules dude și corcodușe, savurarea unei plăcinte cu praz la o brutărie din Cogealac - o comună cu populație majoritară aromână, sau a unui șuberec și a unui pahar cu bragă la o patiserie dintr-o piață din Mangalia sunt experiențe culinare deosebite, după părerea mea, și încerc să le induc cititorilor mei dorința de a descoperi Dobrogea și din punctul acesta de vedere.

Cultura culinară nu se face numai cu bani mulți în restaurante de 5 stele, deși e foarte bine când ai ocazia să trăiești și astfel de întâmplări, ci și într-o mică bucătărie de vară a unui localnic dintr-unul din satele noastre. Iar Dobrogea oferă o mare diversitate culinară, aici trăind într-o desăvârșită armonie 18 dintre minoritățile din România.

Bucătăria dobrogeană îmi oferă o sursă inepuizabilă de inspirație, iar eu simt că trebuie să o fac cunoscută și altora care cred în momentul ăsta că doar restaurantele din stațiunile de pe litoral înseamnă experiență culinară dobrogeană.

 

Publicul tău

În primul an de blog am rămas cam la nivelul de 100 de abonați ai paginii, dintre care 50 erau prietenii mei. Apoi, cu fiecare postare, numărul a crescut, câteodată în salturi pe care nici eu nu mi le explic decât prin narcisica părere că pun lucruri extrem de interesante acolo. Pe blog nu îmi urmăresc decât rar statisticile, mi se par tare complicate. Noroc că Facebook are niște statistici proprii și poți vedea pe diverse categorii cine sunt cei care te urmăresc, cu date demografice exacte.

În majoritate fanii mei sunt din București și Constanța, dar și foarte mulți din Chișinău și alte zone ale lumii. Tot statistic vorbind, sunt mai mult femei între 35-55 de ani. Sunt și profesori universitari, și oameni de afaceri, și muncitori, și agricultori, și persoane din industria ospitalității, colegi din bloggingul culinar.


Pavlova


Mâncare de gutui // Sursa

E o comunitate poate modestă din punct de vedere cantitativ, am aproximativ 6.700 de fani, dar interacționăm frumos și productiv: eu le arăt ce fac, ce știu sau am descoperit, ei îmi fac recomandări de îmbunătățire, rețete noi, mă laudă sau mă critică pentru ce fac, iar eu iau de la fiecare ceea ce cred că e de luat.

Nu o să spun niciodată ”numai rețeta mea e corectă!”, ”nu se face așa!”, ”habar n-ai!” etc. Nu m-am gândit cum să fac să atrag mai mult trafic, mi se pare o energie enormă pierdută pe altceva decât pe calitatea postărilor. Nu am nici rețete ”cârlig”, ba chiar fac un fel de anti-marketing: nici măcar rețetelor foarte căutate nu le pun mereu titlul sugestiv, ci ceva pe lângă, care mi se pare mie interesant în momentul acela.

 

Cele mai populare rețete

În mod hilar, rețeta de supa de rădăcinoase este rețeta cu cele mai multe accesări după căutări pe google. Nu m-am așteptat la asta, nici măcar în realitate nu m-am așteptat să aibă vreun succes, dar, cum spun și în postare, foamea e cel mai bun bucătar.

Urmează subiectul dedicat nucilor verzi, în care preiau și realizez o rețetă de lichior de nuci verzi care a devenit un fel de brand personal. Nu rețeta în sine, care nu îmi aparține, ci chiar lichiorul, pe care-l fac artizanal cu nuci din grădina proprie. Cred că toți cunoscuții mei au primit câte o sticlă sau au băut un păhărel de lichior făcut de mine.


Lichior de nuci verzi // Sursa

Dintre rețetele clasice și serioase, cea mai mare accesare o are rețeta de Soleancă, mai ales de către persoane din Moldova cea de peste Prut. Este într-adevăr ceva foarte simplu și bun, și am reeditat rețeta într-o variantă de Soleancă cu pește.


Soleancă cu pește // Sursa

 

Execuții culinare neconvenționale

Ciorba (de pește) în tigaie este unul dintre exemplele de execuție neconvențională a unei rețete. De ce fac asta? Pornesc cu un gând, apoi mă răzgândesc. Am călit niște legume într-o tigaie, nu mai știu pentru ce, mi-am adus aminte că mi-au rămas niște bucăți de pește, am adăugat niște apă peste legume, bucățile de pește și puțin oțet. Gata ciorba! Nu trebuie să faci o oală și să stai ore în șir lângă aragaz, multe feluri de mâncare se pot face în câte porții e necesar ca să fie consumate pe loc.

Mai am un model de supă rapidă de vită făcută în wok. Particularizez foarte mult rețetele clasice și adopt metode de gătire diferite pentru același preparat. Pilaful îl fac în vreo 5 feluri diferite, ori ca pe risotto, ori cu carnea și orezul puse deodată la cuptor, ori cu carnea prăjită și adăugată la orezul fiert etc., pe care dintre ele aș putea-o recomanda cititorilor?

Iar o rețetă, zic eu, originală (pentru că nu am mai văzut-o pe nicăieri) este cea de ardei copți cu brânză Feta, făcută dintr-o întâmplare și atât de bună! Foarte mândră sunt și de o rețetă de pate de ficat de rață cu hribi


 Ardei copți cu brânză Feta // Sursa

 

Ce-ai găti/mânca pentru tot restul vieții?

Aș găti paste în diverse feluri. Trișez, vedeți? Pastele se pot face într-o infinitate de feluri, nu aș putea să fac doar o singură mâncare. Dar dacă aș fi vreodată blestemată să mănânc un singur lucru pentru totdeauna, aș alege spaghetti aglio, olio e peperoncino - pe românește, spaghete cu ulei de măsline, usturoi și ardei iute uscat mărunțit. Deși în farfurie par paste goale, acele 3 ingrediente de bază le oferă ceva special; de altfel mi le fac de cel puțin 2 ori pe săptămână, în varianta cu paste integrale.

 

Cel mai recent dezastru în bucătărie

N-am avut recent dezastre în bucătărie în sensul stricării iremediabile a vreunui preparat, principiul meu e că totul se poate transforma din necomestibil în comestibil. Dar fac mici dezastre la fiecare gătit, nefiind unul dintre cei mai precauți oameni.

Arunc în tigaie ce vreau să prăjesc, uleiul zboară pe toți pereții, pe mâinile mele, aragazul arată ca după război după fiecare gătit. Răniri mai ușoare sau mai grave fac la fiecare stat mai lung în bucătărie, cum ar fi în perioada sărbătorilor.

Una dintre rănirile ”amuzante” a fost când am luat un cârnat să-l împung cu furculița ca să nu crape la prăjit, și găsind de cuviință să mă joc puțin, dădeam în el cu sete, numai că una dintre lovituri a fost în propria mea mâna în care mi-am înfipt adânc cei 4 dinți ai furculiței. I-am explicat cu greu soțului meu cum a fost posibil așa ceva, să-ți înfigi singur o furculiță în mâna cu atâta putere.

 

Românii, gătitul și mâncarea

Destul de des, pe lângă lipsurile materiale, e vorba și de lipsă de educație culinară. Curioasă cum sunt, trag des cu ochiul în coșurile oamenilor prin supermarketuri, și nu de puține ori îmi vine să mă bag în vorbă și să le spun că pot lăsa în raft tăiețeii transparenți și să facă niște tăieței de casă dintr-un ou și puțină făină, ies și mai ieftin în varianta asta, cu doar o mică investiție de timp și efort.

Dar nu sunt un nutriționist și nici un specialist în gastronomie, sunt psiholog și în această calitate aș vorbi mai mult despre cum să mănânce oamenii și nu ce să mănânce. Cred în rolul social și cultural al meselor luate cu prietenii, în rolul terapeutic al meselor luate în familie, chiar dacă pe masă nu sunt cine știe ce preparate. Voia bună, tihna și apropierea țin de multe ori mai bine de foame și fac atmosfera mai frumoasă decât felurile de mâncare sofisticate.

 

Monetizare

Nu am definit nicio formulă de monetizare, colaborările în domeniul acesta pot fi atât de diverse încât nu trebuie decât să fii foarte curios și deschis la propuneri, să le analizezi, apoi să le accepți sau să le refuzi.

S-a vorbit zilele acestea foarte mult de demnitatea bloggerilor/vloggerilor care propun afaceri unor posibili beneficiari. Nu știu dacă aș face-o, dar lăsând exagerările și extremele la o parte, nu mi se pare nimic lipsit de demnitate să propui un barter, bine-nțeles dacă fiecare dintre părți are ceva de câștigat din asta și fără intenția de a șantaja. Refuzul de colaborare se poate da și primi fără să jignești sau să te simți jignit.

Oricum, de un lucru sunt sigură: reclamele dezgustătoare, ”șocante”, care aglomerează site-urile, enervează, stresează sau chiar induc greața, nu își vor găsi niciodată locul pe blogul meu.


Dulceață de trandafiri 

 

Planuri și proiecte

Pe plan ”culinar”, intenționez să învăț carte în continuare pentru că simt nevoia să știu din ce în ce mai mult despre acest domeniu. Am absolvit de curând un curs de somelier unde l-am avut lector pe domnul Sergiu Nedelea, și, ca un obiectiv pe anul ăsta, intenționez să urmez și un curs de bucătar.

Nu mă gândesc la o reconversie profesională. Realist vorbind, însă, profesia de psihoterapeut presupune integritatea minții și a sufletului (orice ar însemna acest suflet), iar din observațiile mele empirice, acestea sunt consumabile, așa că nu e rău să fii pregătit și pentru altceva.

În 2018 continuă și colaborarea mea cu Selgros România în proiectul Selgros caută Pasiunea, un proiect foarte frumos în care sunt implicați unii dintre cei mai cunoscuți bloggeri culinari și bloggeri ”de vin” din România.

Ce fac cu blogul? Ce am făcut și până acum, apoi am răbdare și mă las surprinsă de ce face el cu mine :)

 

Măiestria culinară nu înseamnă numai restaurante de 5 stele. Un maestru gastronom se poate regăsi într-o bucătărie modestă, dintr-un sat uitat de lume, care gătește cu cele mai proaspete ingrediente, cu tehnici proprii, perfecționate în timp și, nu în ultimul rând, cu pasiune. Este principiul după care se conduc cunoscătorii, cum am văzut și în cazul poveștii de mai sus.  

Într-o serie editorială realizată alături de Selgros Romania, îi cunoaștem îndeaproape pe (o parte din) membrii clubului pentru profesioniști și pasionați. De bunătățuri.


Dosare editoriale

Branduri

Subiecte

Sectiune



Related