MidoriStars a revenit cu un nou single & videoclip - Kuso Namida - de inspirație manga & anime, în dulcele stil japonez cu care ne-a obișnuit deja. A făcut multe singură dar a și colaborat pentru acest single cu multă lume de la noi, pe partea de costume și tobe, iar piesa a fost finalizată chiar în Japonia.
"Îmi doresc ca arta mea să fie disponibilă tuturor și sper că muzica mea să îi găsească pe ascultători într-un moment în care aveau nevoie fix de ce transmite cântecul respectiv", spune MidoriStars.
Cândva anul acesta i-ar plăcea să organizeze un anime party & concert MidoriStars, ori în Timișoara, ori în București, mai ales că românii pare că s-au dat pe brazdă în ce privește cultura Otaku, spune ea. Despre cum a filmat la minus două grade, simbolistica din clip, planuri de viitor și multă infuzie japoneză via Timișoara, în cele de mai jos, cu MidoriStars.
Prezentul creativ
De unde să încep? Într-un fel am impresia că am făcut foarte puține, dar în același timp, că am făcut foarte multe. În primul rând, am lucrat intens la acest nou videoclip încă din luna ianuarie. Sârma ghimpată din video e făcută de mine, genele cu lacrimi sunt făcute de mine, mâinile/mănușile care sugrumă le-am cusut eu pe bluză.
În martie am cântat la festivalul de animație japoneză IZANAGI în Timișoara și a fost absolut superb! Echipa IZANAGI crează mereu un loc unde mă simt ca acasă și de unde parcă nu-mi mai vine să plec. Mi se pare incredibil că avem un astfel de festival care adună fanii anime-urilor la un loc și că putem vedea filme anime împreună, pe un ecran de cinema.
În paralel, am mai lucrat la un cântec pe care l-am compus mai demult și care sper să fie gata zilele acestea, dar am început și un cântec nou în japoneză și deja am tot felul de idei năstrușnice pentru el.
Inspirația pentru cel mai nou single și videoclip, Kuso Namida
Phua, aici e mult de povestit ahaha.
Sunt o plângăcioasă de când mă știu, și întotdeauna am privit asta ca pe o slăbiciune. În mediul în care am fost crescută, s-a pus mereu accentul pe partea materială, iar partea emoțională a cam fost lăsată la o parte. Când aveam câte o discuție mai serioasă sau mai intensă și încercam să îmi comunic punctul de vedere, nu puteam face asta pentru că îmi dădeau lacrimile instant, lucru care mi s-a părut foarte frustrant. Aveam mereu sentimentul că sunt trădată de aceste lacrimi și de modul în care funcționează organismul meu. După un moment din acesta, mi-am spus (în japoneză, pentru că așa am tendința să gândesc și să vorbesc în capul meu) „Kuso namida ni uragirareta taisetsuna toki”, adică ale naibii lacrimi, m-au trădat într-un moment important. Și de aici s-a născut cântecul.
Povestea pentru videoclip s-a cam lăsat așteptată. Știam doar că vreau neapărat să înceapă cu o scenă cu mine în gara din Arad pentru că acolo eram când a apărut primul vers.
Discutând idei cu Dodo, producătorul meu (Ovidiu Dodo Moldovan, ARTonic productions Timișoara), m-a întrebat cum ar fi să readucem dansatorii din primul meu clip, Shitsuren (失恋), dar mie nu mi s-a părut că asta s-ar potrivi cu ceea ce îmi doream să transmită clipul (chiar dacă încă nu îmi era foarte clar ce voiam să fac).
În Shitsuren (失恋), dansatorii reprezintă Pain (Durerea), Fear (Frica), Sadness (Tristețea) și Hope (Speranța), iar în clipul nou clar nu avea ce să caute speranța. Atunci s-a aprins un beculeț și am hotărât că Hope (interpretat tot de Sergiu) o să fie răpit, și cine altcineva să îl răpească dacă nu Namida-sama (Lady Tears)? Așadar, lacrimile nu doar răpesc speranța, dar o și îneacă.
Ce te-a atras la cultura japoneză
Intensitatea cu care sunt exprimate emoțiile în anime, în primul rând. Limba japoneză, care mi se pare și frumoasă, dar și cool și badass. Cu siguranță și meticulozitatea japonezilor și atenția lor la detalii, dar și contrastul dintre tradițional și modern. În ultima vreme mi se pare că Japonia și animeurile sunt din ce în ce mai populare în România. Cu siguranța contribuie și faptul că acum avem acces mai ușor și mai rapid la tot ce înseamna manga, figurine, accesorii, haine, filme, serii anime, cursuri de limba japoneză, și clar contribuie și trendurile din online. Acum 10-15 ani, a fi otaku aproape că era rușinos și văzut ca un lucru rău. Acum în întreaga lume, cultura anime a devenit populară și e cool să fii otaku.
Credit foto: Cristina Roteliuc
Fanii ideali? Hmm… cei care observă detaliile și referințele din anime și sunt la curent cu lore-ul ahaha. Dar la modul cel mai sincer, îmi doresc ca arta mea să fie disponibilă tuturor (de aia și țin foarte mult ca toate videoclipurile să aibă subtitrări și în română și în engleză) și sper că muzica mea să îi găsească pe ascultători într-un moment în care aveau nevoie fix de ce transmite cântecul respectiv.
Slăbiciuni
Sunt cam perfecționistă iar uneori asta îmi cam pune piedici sau chiar mă ține prea mult într-un loc. Mi-e greu să accept că nu pot face chiar totul de una singură și că e în regulă să cer și să primesc ajutor. Dar lucrez la treburile astea.
Și învăț, de asemenea, să am mai multă încredere în ideile, viziunile și instinctul meu. Îmi doresc ca ceea ce fac să fie cât mai autentic.
Filmări în mare la minus două grade
Okay, cred că aici e și mai mult de povestit. Piesa are sunete de taiko (tobe japoneze) iar în București există Kodama Daiko, singura trupă de taiko din țară, așa că m-am gândit că ar fi mișto să colaborăm. Membrii trupei au fost de acord și astfel am stabilit cu Ovidiu și Cristina Roteliuc de la Timișoara Film Society să mergem în București să filmăm.
Costumele pe care le poartă membrii Kodama Daiko, realizate de Laura Karaman, sunt costume de oni (demonii din mitologia japoneză), ei reprezentând în video „the demons inside my mind” care mă terorizează și de care încerc să scap.
Atât trupa de taiko cât și Laura fac parte din Centrul de Studii Româno-Japoneze „Angela Hondru”. Laura e cea care a făcut costumele și pentru primele două videoclipuri, Shitsuren (失恋) și Wagamama. Pentru Kuso Namida am preferat să mă îmbrac în ceva ce aveam deja, însă am hotărât împreună cu Laura outfiturile pentru cele două personaje pe care le-am interpretat. Pe lângă asta, cu Laura am colaborat și pe partea de decor pentru camera japoneză în care au fost filmate scenele cu taiko.
După ce am povestit cu Laura despre cântec și despre ceea ce vreau să exprim în video, Laura a propus să port și un kimono realizat chiar de ea, din material de sac. Acesta reprezintă sentimentul de neputință și lipsa de libertate din momentele frustrante despre care cânt. Eu zbătându-mă în acest kimono simbolizează încercarea mea de a scăpa de senzația de sugrumare care vine la pachet cu plânsul.
Tot Laura a propus să filmăm chiar la Universitatea Româno-Americană, în cadrul căreia funcționează CSRJ-AH, și doresc pe această cale să îi mulțumesc pentru deschidere și sprijin lui Șerban Georgescu, directorul Departamentului de Studii Asiatice al Universității Româno-Americane și coordonator al CSRJ-AH.
Ei, și dacă tot urma să fiu în București, m-am gândit că aș da o fugă până la mare. Dar dacă tot merg până la mare, nu ar fi mișto să și filmăm o scenă clasică din anime în care protagonista aleargă pe mal? Păi și dacă tot mergem până la mare, nu e păcat să filmăm o singură scenă acolo?
Credit foto: Cristina Roteliuc
În momentul ăsta au început să curgă ideile (încă erau destule goluri în scenariu). Aveam salvate în telefon o mulțime de scene care îmi plac foarte mult, din diferite anime-uri, și m-am gândit că ar fi fain să le aducem un tribut și să le recreăm, dar să fie și integrate în poveste. Fiind la mare, am vrut neapărat să fac o trimitere la faimoasa scenă cu marea din Attack on Titan. Totuși, în videoclip, marea reprezintă de fapt, toate lacrimile pe care le-am plâns (a sea of tears).
În ianuarie, când lucram la scenariu, știam că va fi frig și în februarie, când urma să filmăm, și din ce informații găsisem pe net, părea că fix în perioada filmărilor avea apa cele mai mici temperaturi. Căutările mele pe Google au constat în „cum să nu intri în șoc termic” și „cum să supraviețuiești în apă rece”.
Mi-am amintit că James Smith, chitaristul trupei The Case, face și surfing așa că l-am întrebat cum se procedează cu costumele. El mi-a recomandat hyrox44.ro pentru închiriere de costume, unde am dat de Bogdan Stăruială, care ne-a ajutat mai mult decât îmi puteam imagina. Ne-a recomandat și golfuri unde valurile sunt mai mici (voiam să fac și pluta, să plutesc dramatic în derivă), mi-a explicat de ce fel de costume și accesorii avem nevoie, cum e apa, ba chiar ne-a ajutat și cu îmbrăcatul. La recomandarea lui Bogdan, și eu și Ovidiu am îmbrăcat două straturi de costum (din neopren), plus șosete și încălțări speciale de surfing. Astfel, deși apa era foooarte rece, nu am simțit. Mi se părea că e mult mai frig în afara apei. Erau minus două grade, real feel minus șapte. Tocmai în ziua aia ningea, viscolea, bătea vântul (asta nu era în scenariu). Până la urmă am filmat pe plaja Neversea, unde are Bogdan shopul de surf, și nu am mai făcut pluta. Marea era destul de agitată și valurile cam măricele pentru asta, iar eu nu știu să înot foarte bine, așa că nu am vrut să mă ia valul de tot :))))
Credit foto: Cristina Roteliuc
Simbolurile anime din clip
De când a început să se contureze idea cântecului, de fiecare dată când vedeam câte o scenă cu plâns în vreun anime, o filmam cu telefonul și o puneam la colecție pe post de inspirație. După ce scenariul a prins cât de cât o formă, m-am uitat peste colecție și am ales ce a putut fi integrat în poveste. Cicatricea de pe gât din scenele filmate în București nu e acolo doar în urma sârmei ghimpate care apare în celelalte scene, ci face trimitere și la personajul Mahito din Jujutsu Kaisen. Atât bricheta pe care o port la gât (care e un Vivien Westwood fake, luată de pe eBay în 2010) cât și lanțul de la gură sunt referințe la personajul Shin Okazaki din animeul Nana. Simbolul de pe fruntea personalui Namida-sama, kanji care înseamnă chiar lacrimi (涙, namida în japoneză), face trimitere la personajul Gaara din Naruto, care avea pe frunte kanjiul pentru iubire (愛, ai). La minutul 01:09, când întorc capul zboară și o lacrimă spre dreapta ecranului, lucru inspirat dintr-o scenă din animeul Given. Scena în care vorbesc cu manechinul, care simbolizează un tată absent, și în care am vrut să recreez o întâmplare din copilăria mea, a fost inspirată de o altă scenă din Attack on Titan, dar nu vreau sa dau mai multe detalii ca să nu dau spoiler pentru cine încă nu a văzut seria.
Recomand toate titlurile menționate, desigur, precum și One Piece, care e de suflet, dar din care tocmai nu am nicio referință în videoclip. Poate la următoarele.
Ai mixat și masterizat piesa în Japonia
Cântecul în sine a fost produs la ARTonic Timișoara, dar ca produsul final să fie cât mai autentic, am vrut să colaborăm cu cineva din Japonia pentru partea de mix și master. Nu aveam niciun contact, așa că am căutat pe vastul internet și am dat pe platforma SoundBetter de Teruyuki Takatsu, un inginer de sunet care părea să fie fix ce aveam nevoie. Am trimis cântecul, am solicitat o ofertă și Teruyuki-sensei a fost încântat să lucreze la acest proiect. A durat totul mult mai puțin decât mă așteptam, comunicarea a fost clară, am primit o primă versiune, am trimis feedback înapoi și a doua versiune a fost cea care a rămas.
În Japonia îmi doresc să mă întorc cât mai curând. Am avut o tentativă anul trecut, însă nu s-au legat lucrurile, așa că sper să se lege anul acesta. Tanoshimi (abia aștept)!
Credit foto: Cristina Roteliuc
Ce urmează
O să merg la ComicCon săptămâna viitoare, unde voi participa și la aniversarea de 20 de ani a CSRJ-AH care se celebrează cu un concert nano.RIPE în cadrul ComicCon, și unde împreună cu Kodama Daiko vom interpreta Kuso Namida. Apoi, pe 9 mai voi deschide concertul We Singing Colors, din clubul D'Arc Timișoara.
Cândva anul acesta mi-ar plăcea să organizez un anime party & concert MidoriStars, ori în Timișoara, ori în București. Și îmi doresc să termin încă 2 cântece în japoneză până la finalul anului. Și să învăț să stau în mâini :)))
Pe net am văzut mai multe treburi nu toate frumoase, dar tot pe net îi văd și pe prietenii mei care locuiesc prin alte locuri ale lumii, ceea ce mi se pare frumos, și am văzut și concertul Lady Gaga de la Coachella, care m-a făcut să plâng de emoții de mai multe ori.
Credit foto: Raul Bogdan
Am sentimentul că, lucrând la acest videoclip, am fost foarte mult în capul și în lumea mea, iar acum încet-încet mă reconectez cu lumea din jur, lumea cea reală (care pare să fie și din ce în ce mai rea). Nu îmi place, ba chiar mă sperie direcția în care o iau anumite lucruri, atât la nivel local cât și la nivel mondial, dar cred că fix în astfel de momente avem poate un pic mai multă nevoie de artă. Partea bună e că se face artă și la noi, și sper să o putem primi în suflet și cu mintea deschisă.
