[Start în industrie] Alexandru Coardoș: Ne-am bucura cu toții de industrie cu atât mai mult dacă am prioritiza construcția unei relații om-om, înainte de client-agenție

Înainte să ajungă la primul interviu la agenție, un junior ar putea să creadă că e necesar să se pregătească pentru fiecare scenariu posibil. Scenariul în care e întrebat care este insightul de la care a plecat o campanie, dar și scenariul în care i se cere să calculeze „câți elefanți sunt într-o cameră de 100 de mp”. Alexandru Coardoș, Digital Marketing Specialist, recunoaște c-a făcut asta, dar și că a fost inutil. Nimic nu te pregătește pentru o industrie care azi nu mai seamănă cu versiunea ei de ieri. Important e să arăți că vrei să faci asta, că ai o bază, că ai încredere în ce știi și că vrei să înveți restul.

De puțin peste 3 ani lucrează la Bad Habits, loc în care a aflat că proiectele de agenție nu seamănă mai deloc cu cele din facultate, că și dacă îi e frică să greșească, tot va greși și că nu e capăt de lume dacă o face, atât timp cât caută și soluțiile. Dincolo de skillurile pe care le-a învățat, Alexandru a înțeles cât de important e să te conectezi cu oamenii cu și pentru care lucrezi, nu doar cu proiectul; și chiar crede că industria ar deveni un loc și mai mișto, dacă oamenii din ea ar lucra sub umbrela relației om-om, nu agenție-client.

Despre eternul îndemn de a nu te atașa de propriile idei, într-o industrie în care cele mai mișto campanii sunt făcute de oameni care au luat totul personal, vorbim cu Alexandru, în rândurile de mai jos:

Momente importante în formarea ta

Primul răspuns care-mi vine în minte e cel clasic: facultatea, mediul academic în general, dar simt că asta e mai puțin de un sfert din ce m-a împins către publicitate.

Cred în milestone-urile majore de viață, dar cred și că le acordăm uneori prea multă importanță. Sigur, am făcut 4 ani (în momentul acesta) de școală pe specializarea dorită, dar e mult prea puțin pentru a spune că asta m-a format și definit.

Într-adevăr, locul în care am știut că ce vreau să fac se numește publicitate a fost la un proiect din facultate. Trebuia să dezvoltăm un eveniment de la zero, cu pagini de socials, documente, cotații, de toate. Clar, mi-am dat seama că asta nu se face în proporție de 100% de o singură persoană, dar văzând cum ceva de un calibru mare devine palpabil doar din emailuri și mesaje m-a atras instant.

Ce m-a format mai mult a fost, sincer, să decid cum să spun mai convingător că nu are rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea, sau când mă ruga un prieten să-l ajut cu o descriere pentru o poză pe Insta. Aveam semnele de publicitar, doar nu știam că există o meserie în care faci asta.

Experiența interviurilor

Pot să recunosc aici că a fost un mix de moment potrivit și noroc pentru mine. Primul interviu pe care l-am dat vreodată e și ultimul pe care l-am avut din perspectiva de potențial angajat sau intern.

Era în vara primului meu an de facultate și țin minte și acum zecile de clipuri la care mă uitam cu întrebări de HR, cu probe de genul „câți elefanți sunt într-o cameră de 100 de mp”. Căutam, într-o măsură, să fiu pregătit pentru orice, iar asta cred că mi-a dăunat cel mai mult.

Într-o industrie în care tot ce știai până acum poate fi spulberat mâine, să încerci să-ți imaginezi fiecare scenariu posibil e redundant. Cel mai important îndemn pe care l-aș da ține de încrederea în sine: dacă la interviu pare că nici tu nu ai încredere în valoarea ta, e cu atât mai greu să-i convingi pe ceilalți de ea, mai ales pe angajator. Și dacă știi cum se face o postare sau un brief, mergi până în pânzele albe cu skillul tău, nu-l submina pentru că poate nu e de același nivel cu cel dorit sau e „mai diferit aici”.

Refuz să cred că cineva ajunge la un interviu fără să aibă deja ceva al lui de pus pe masă. Poate e experiență, poate e un skill, poate e pur și simplu un mod bun de a gândi. Important e să nu-l minimizezi înainte să apuce altcineva să-l vadă.

Așteptări vs. realitate

Sincer, dacă nu cunoști domeniul deja de la cineva, pare total altă lume. Ce mă bucură enorm e că simt și printre colegi că fiecare își are locul în breaslă. Dacă nu pe o anumită industrie, sigur pe alt client sau pe o altă personalitate de brand.

Cred că deschiderea pieței către juniori vine cu tot cu o responsabilitate de adaptare. O agenție te preia ca junior și te transformă exact cum faci cu lutul, dar trebuie să ai și tu puțină voință și să nu vii așteptându-te să iei o formă exactă în final.

Cumva am aflat că dacă refuzi să abandonezi o percepție preconcepută, rămâi închis căutând ceva de care să te agăți care să confirme predicția ta. Mi-am dat seama cât de ușor trebuie să sari dintr-o realitate în alta: lumea de influenceri, political correctness în mailuri (chiar dacă împing la maximum transparența și colegialitatea), construcția de campanii, you get it.

În mintea mea, fiecare parte din advertising funcționa într-un sens unic și proiectul final se compunea ca unul de facultate. Mă bucur că efortul nu e atât de fragmentat, pentru că lăsând la o parte ideea de fiecare face mai multe lucruri, nu cred că puteam rezista așa mult timp fără conexiune. Oamenii îmi definesc dragul față de muncă.

PS: Trebuie să-ți placă să vorbești cu oamenii, chiar dacă ești om de creație sau ceva care pare mai izolat.

Cât a contat baza teoreticã: școală, cărți, proiecte

Poveste mai lungă aici. Inițial făcusem un an de drept în timpul căruia încercam să nu-mi retrag dosarul. A durat o perioadă să-mi dau seama că decizia de a pleca dintr-un loc în care nu mă regăsesc e la fel de fondată ca cea de a încerca acel drum.

Am ajuns apoi la Media Digitală, la Timișoara, program pe care l-am simțit ca un profil de liceu în sensul introductiv: puțin din toate (social, analiză de date, design) și mi-am ales calea chiar când unul dintre managerii mei a ajuns la mine la un curs, unde oferea, guess what, un internship.

Contrar opiniei generale din generația mea, cred că baza teoretică încă e importantă, doar trebuie văzută în perspectivă. Asociem prea mult „teoria” cu materiale stufoase și out-of-date, dar un om bun de publicitate, marketing sau tot ce ține de ele e un om care e informat. El află că s-a schimbat dimensiunea pe Instagram (vă rog, încetați), că un trend e live, că alte branduri fac ceva în strategia lor. Și să te uiți peste un raport mai vechi înainte să faci unul nou e tot bază teoretică, dar nu ai spune că e.

Totuși, e evident că am învățat mai multe la muncă decât citind. Înainte intram în My Digital Garage pe Google sau în podcasturi pe YouTube și eram fascinat de cum funcționează un hashtag (care o să revină, in my opinion, dar într-o formă mai diferită). Apoi mi-am dat seama că inventarea unuia nu îți rezolvă brieful de client (cum făcea domnișoara Emily în capitala Franței).

Am ezitat să intru în cărți pentru că simțeam că nu aveau cum să țină pasul, de la print până la modificări noi deja aduse în piață. Ce aș recomanda e cu siguranță, ca fiecare dintre noi să încerce măcar odată în viață un autor clasic: Twain, Hemingway, Caragiale, Kafka, Austen sau oricare face cu ochiul. Nu cred că ne dăm seama cât de similară e viața din perioadele contemporane lor cu cea pe care o trăim noi, doar că e ajustată la ce conforturi avem deja.

Nu le-aș recomanda ca să învețe advertising, ci ca să înțeleagă oamenii și câte tipologii există. Lucrăm într-un domeniu în care poți avea idei care să răsune la nivel internațional, dar dacă nu prinzi social cues, nu vor vedea niciodată lumina zilei.

Ca să răspund, totuși, la întrebare: Am citit Ogilvy On Advertising, dar nu știu dacă există publicitar care nu a auzit deja de ea.

Primele proiecte, primele greșeli, primele învățături

Începutul meu în advertising a pornit tot la Bad Habits. Primele luni au fost clar o perioadă de teamă să nu fac ceva damaging sau să spun ceva mai neplăcut fără să-mi dau seama.

De la an la an am câteva zile de retrospectivă față de anul trecut și mă bucură să simt că sunt mai departe, oricât ar însemna asta ca distanță. Cu siguranță am avut greșeli: mai țin minte cum făcusem planul greșit pentru o campanie vineri seară, se lansa luni și aveam doar o parte de posting pregătită. Toată lumea le face în perioada de junior, dar am senzația că unii oameni se prefac des că în cazul lor nu a existat asta.

Am avut și norocul să am seniori care sunt toate trei la un loc: mentori, lideri și manageri. Intervin și se pun în pielea necesară de fiecare dată când e nevoie, dar lucrând zi de zi cu un superior care nu vrea numai să-ți predea taskuri, ci să te învețe să ajungi un om cu coloană vertebrală și drag de profesie, e ceva de care știu că nu mulți reușesc să se bucure la început.

Îmi amintesc că primul proiect în care dădeam și telefoane și stăteam cu laptopul lipit de mine era o mișcare de Real Time Marketing în perioada cu Insula Iubirii, unde o finalistă își vindea rochia pe OLX. Când te uiți din afară și vezi ce mailuri se dau, nu realizezi cât de deschiși și calzi sunt unii oameni față de cum pot părea într-o formulare mai fancy. Apropo, că tot vorbeam, punem lockere luna asta la livrarea prin OLX, dar nu știți de la mine, ci de la newsletter-ul lunar.

Ce am învățat e că o mare parte din activitatea din industrie ține de cum ești ca persoană, nu mereu ca muncă de zi cu zi. Un mindset cu care plecasem, de exemplu, era că asumarea greșelilor e suficientă, iar responsabilitatea venea, well, la cei responsabili. Foarte greșit. O persoană care găsește soluții la puncte mai puțin plăcute mă impresionează de 10 ori mai mult decât una care-mi spune că nu prea a greșit.

O zi obișnuitã de muncã

În fiecare zi de muncă încep cu un status cu mine. Da, ce proiecte sunt, ce task-uri, unde să mai răspund la un mail, dar, înainte de toate: cât am astăzi în mine. Dacă mă simt la 40% energie, dau 40% și știu că am depus tot ce am avut de oferit.

După asta, în mod obligatoriu, contact cu echipa și colegii. Iubesc să fiu aproape de oameni care mă inspiră, care mă provoacă și care-mi demonstrează că au idei poate mai bune decât ale mele uneori. Fiecare face „un pumn” cu palmele și ne ajutăm reciproc să urcăm.

Tocmai ce am tras linie la „Siguranța Achiziției” pe OLX, primul meu spot și probabil cel mai mare proiect unde mi-am adus la masă efortul, ideile și timpul. Procesul a fost… complex. Știți cum e, uneori necunoscutul ne împinge să acționăm, alteori ne face să paralizăm. Am trecut prin ambele pe parcursul proiectului: de la influenceri, la script, la drumuri cu mașina și cu avionul.

De fiecare dată când mă loveam de o barieră, instinctul îmi spunea să mă prefac că știu ce fac. Fără „dacă x, dacă y”, doar gândește mișcarea și acționează. Altfel, rămâneam probabil încă în faza de ideation, ca orice junior care caută soluția ce e mereu acolo (surpriză, e așa pentru că se ocupă seniorii, iar când trebuie să o faci tu, dai întâi de problemă).

Partea grea vs. partea frumoasã

Cred că cel mai dificil e să reușești să nu iei lucrurile personal. Nu mă refer aici la un feedback negativ sau la o zi în care cineva nu are chef de tine, ci atunci când îți pui tot sufletul într-o campanie sau o direcție și răspunsul pe care-l primești este doar nu.

Sunt sigur că oricât de mult reușești să te detașezi de ideile tale, ele rămân, până la urmă, creația ta. Poate nu îți afectează viața, întreaga carieră sau valoarea de sine, dar îți schimbă ritmul zilei sau săptămânii la început de carieră.

Partea frumoasă e că poți să faci ce vrei tu. În ultimele zile sunt om de arhitectură și telecomunicații. Am mai fost în FMCG, asigurări, you name it. Nu aș putea să numesc acum un domeniu unde ajungi să cunoști atâtea sfere din lume fără să ai un job exact în nișa aia. Sure, poate unele sunt mai interesante, mai provocatoare, mai pur-și-simplu-ok, dar ăsta e farmecul.

În schimb, credeam că subiectivitatea noastră ca oameni e unul dintre cele mai frumoase atuuri pe care le avem. Încă mai cred asta, dar mai mult pe plan personal decât profesional.

Ce vreau să spun e că ne-am bucura cu toții de industrie cu atât mai mult dacă am prioritiza construcția unei relații om-om, înainte de client-agenție. Unii ar spune că riscăm după să dăm de bias și aprecieri diverse, dar la un pitch sau un overview pe un anumit subiect, nu alegi oricum ce îți place din tot ce ai văzut, după intuiție?

Mai sunt și alte criterii, desigur, dar lăsăm aici firul poveștii.

Cum ai caracteriza generația ta

Dacă e să folosesc un singur cuvânt, generația mea e provocatoare. O întrebare cu care m-am întâlnit în multe discuții e „de ce facem asta?”. Suntem oameni care vor un motiv ce explică modul în care ceva ajută la creșterea contului pe care lucrăm, la relații, la a obține insight-uri calitative despre ce facem și ce să îmbunătățim.

Simt că aduc în discuție perspective mai apropiate de generația mea, pentru că mi se pare valid de avut în vedere faptul că am crescut în culturi digitale diferite față de seniorii mei. Am învățat, totuși, ce înseamnă o direcție care sună fun și una care are realmente potențial fără să știu fiecare motiv notat cu liniuță. Sunt mereu recunoscător că pot să pun în practică o mare libertate creativă, care e temperată doar din punct de vedere execuțional, nu legat de idee per se.

Creativitatea: definiția ta

Pentru mine, creativitatea înseamnă și să vin cu idei de care sunt mândru, dar și să accept că există colegi, seniori sau chiar și prieteni care pot fi mai inspirați decât mine în anumite momente. Cred că uneori ego-ul ne poate bloca să vedem că și o idee care deja există este o sursă foarte bună pe care să construiești ceva.

Stau zilnic la povești cu internii, cu prietenii și urmăresc atent ce fac alte persoane care se ocupă de conturi pe care le admir, și nu vorbesc doar de contextuale sau când cineva ajunge mai rapid la un trend. Ideea, pentru mine cel puțin, e să ai și originalitate, dar să poți să fii și suficient de adaptabil cât să aduci aportul tău la un mecanism care deja funcționează.

Cum crezi că se va schimba jobul tău în următorii ani

Cred că AI-ul o să cauzeze involuntar o renaștere a mediului creativ în întregul lui: de la pictură, la scriere (da, chiar și copywriting), la muzică, la marketing și publicitate. Suntem într-o perioadă care-mi amintește de Italia secolului al XIV-lea.

Mă bucur să văd că există chiar o mică bisericuță care crede în asta (conform YouTube și Instagram, desigur). Stilul nostru de viață s-a schimbat datorită unei pandemii subite, am pus totul pe pauză pentru a prioritiza binele general și acum ne-am reîntors într-o recuperare accelerată de activitate în formate identice.

Oamenii vor căuta mereu frumosul distinct, nu doar frumos în general. De asta când mergem la mare căutăm plaje roz sau negre, iar când mergem în orașe antice ne uimim că „doar aici este așa”. Pe măsură ce totul se standardizează (GPT sau orice altceva), bugetele și resursele se vor duce spre ceea ce e uman și diferit, mai mult decât orice.

Vreau să cred că peste 5 ani de acum, eficiența pe ce se poate automatiza din punct de vedere „completează un Excel” va crește, dar vom încetini din punct de vedere al planificării campaniilor și direcțiilor, când observăm că un rollout de campanie pe lună, optimizat cu AI,  nu ne aduce la fel de mult precum ceva cu adevărat memorabil.

Echilibrul muncă - viață personală

Sunt încă unul din cei care lucrează în format remote tot timpul (cu excepția unei filmări sau unei ședințe din când în când), deci simt că per total am un echilibru bun.

Faptul că pot închide laptopul și să plec la sală sau la o masă cu prietenii în 10 minute e un adevărat dar, însă linia dintre „acum lucrez” și „acum sunt liber” poate să fie foarte fină, ca răbdarea la un feedback mai filozofic.

A fost un adevărat proces să învăț că dacă am acces la muncă și sunt obișnuit să fiu cu taskuri acasă, asta nu înseamnă că trebuie să le încep la 8 dimineața sau să caut de muncă seara târziu. Cred că e esențial să ai practic două persoane în tine, ca și cum exiști în ture: cea care e în mindsetul de muncă și cea care se dezvoltă din orice altceva. Un fel de yin și yang care au puțin din fiecare, dar limitele între ele sunt foarte clare.